FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
In
deplina opozitie cu mandria sta smerenia. Precum mandria este izvorul
tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor
virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care "se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si
iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva s-ar inalta,
prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge
si va avea sfarsit rau".
Omul a fost creat
pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai
adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a
randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i
slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie.
Priviti,
de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata
truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal,
intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire,
pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi
agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata
vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si
ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi
ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate;
murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in
tarana."
Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma."
"Poate
oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care,
vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta
haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa
marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii
atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu
te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-lfi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7).
Smerenia
ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul,
ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este
atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu
este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii
lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea
luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a
desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu
frumusete si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea
Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim
tocmai aceasta.
Nu exista virtute mai incantatoare
decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a
tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor
acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea
parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de
parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate
fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia
este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se
revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic.
Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele
pentru hrana.
Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste
pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor
adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos,
ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos,
astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa
asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si
prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza
harului!
Pana de curand cufundat in intunericul
noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in
aceasta lumina omul smerit incepe sa-si vada propriile sale pacate si
porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat
de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina.
Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi
poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin
de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de
soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea.
Astfel,
smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se
afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima
de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii
dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea
singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate,
sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in
afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului.
Caci daca radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu
va mai avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe
sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste.
Una
din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu
adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si
amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se
tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu
poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se
odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si
agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se
intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se
pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit.
Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre.
Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului."
Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre
unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul
umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2).
Omul
smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu
cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe
sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si
supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci
cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el
pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre
cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mila
in ziua infricosatoarei Judecati.
Omul smerit
rabda cu barbatie dispretul celorlalti, si sincer socoteste ca merita
aceasta. Se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu
oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata.
Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun
al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un
astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia.
El nu se preface a fi binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta
sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu
are nevoie de acestea.
El dispretuieste
laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator
Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a
desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si
la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator
facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8).
Omul
smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum
Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu
stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele
ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor
ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de
povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si
invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa
spalati picioarele unii altora;-Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am
facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15).
Omul
smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru
suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel
de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace
si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii
slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea
necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale
slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului
fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc
necinstirea."
Omul smerit nu se tulbura din
pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este
laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu
inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi
mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine".
Daca
este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta
indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi
judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor.
Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire
multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau
jigniri.
Dimpotriva, ei vedeau in acestia
binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau
pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au
temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau huliti rabdau,
asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de
obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru
ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de
care ne bucuram de ea.
Sfantul Serafim de Sarov,
care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne
tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu
ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa
cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am
grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul
Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflandu-se
odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere
plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea.
Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i
degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita
femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul,
raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea.
O
pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon
al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si
facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte
simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici,
una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput
sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz.
Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti
sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Erau lipsiti
de rautate ca porumbeii si numai intr-un caz se aprindeau cu manie
sfanta: cand se intalneau cu oameni mandri ce nu se indreptau si cu
tovarasii lor, ereticii.
Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica ur-"
ma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand
priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai
atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta
dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci
adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna forte uriase
care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai
mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru
si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase
calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare.
Intr-o
manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin
virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati
hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte,
multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat
osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise
in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii.
Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat
este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate,
invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se
recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului:
"nu vom ascunde de tine si aceasta, ca
multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului
s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le
zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este
ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic,
neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat
la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de
hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele
cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc
smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe
cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de
Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu
ereticii!"
Toti acei Sfinti Parinti care au
luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o
clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Si sfintii mucenici, care,
plini de indrazneala, au marturisit numele lui Hristos, batjocorind
nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adanc in sufletele lor
constiinta smerita ca sunt pacatosi. Din toate acestea se vede ca
smerenia poate fi, si este o lupta inalta. Dar chiar si in ravna sa
sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau
semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca orice are este primit
in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el.
Cei
mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in
varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul.
Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai
jos decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla
si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare.
Smerenia
insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt
mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra
celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta."
Paradoxul smereniei
De
smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai
virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi
paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu
cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se
socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit
acest lucru si la exprimat astfel: "Exista numai
doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi,
si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti".
Noi
putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca
ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a
orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi
sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost
invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari
pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei
sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum,
numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale
vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga
lor saracie cu duhul?
Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in
adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul
lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si
cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la
invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu
aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai
multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au invatat,
tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se
vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de
darurile lui Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru
aceasta cauta smerenie si suspine."
Prin
aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine
pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina
orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept,
iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita
sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si
neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea
toti s-au socotit mari pacatosi.
In manastirea
unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se
ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai
pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar
daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei
luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sa-l
intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi".
Exista
ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si
nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca
o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele
stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare
soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si
cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de
Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce
rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt
nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu.
Aceasta
este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si
in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si
cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat
spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in
ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Minei" (I Regi 2, 30).
Smeremia fatarnica
Par pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia"
desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca
cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita.
Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai
pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc
toate patimile.
Cel smerit cu adevarat
este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se
aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul
smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat
ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus,
astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un
astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii
place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh,
eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se
impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar
daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu
el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca
esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de
indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?"
O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza".
Smerenia
fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei
nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei atrasi in
falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai
primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a
caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata
smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti,
din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si
crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite - paruta smerenie.
Pentru
a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne
sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim
atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile
pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu
ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati,
iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel
se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie
launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din
pricina laudelor nu se clatina.
Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!"
In
opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul
diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si
viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa
se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a
asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te
si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa,
intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a
arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul
dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Mi-am
amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si
vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia
fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul.
Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista
oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt
asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia,
dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se
leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri
pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine
pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti,
insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc
astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar
inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant
inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta
rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima.
Multi
vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc,
dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera
trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in
acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa
nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa
care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele
semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu
sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui
burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de
aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia
seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase,
inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia"
(Matei 23, 27).
De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor".
Sfintii
Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia
smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba
chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este
adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt
presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand
adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne putem mantui. Un mare
nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai
fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se
vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin
aceasta vor ajunge la mare desavarsire.
Arhimandritul Serafim Alexiev