FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
(aranjament
preot Ioan)
Noi românii suntem un popor
credincios. Ni se pune
eticheta
asta după ce în urma unor
sondaje, foarte puţini se
declară atei.
Credinţa celor mai mulţi
dintre noi, însă, e doar declaraţie,
sau
un soi de calcul interesat: „n-am ce pierde dacă cred în
Dumnezeu“.
Dar proba credinţei
nu este recensământul, ci o
situaţie limită. Spunea cineva că ajungi să crezi cu adevărat în
ceva,
doar atunci când eşti gata să mori pentru crezul tău.
Se
spune că odată un om a căzut
într-o prăpastie şi s-a agăţat de
un
arbust rămânând suspendat
deasupra hăului. A început să se
roage
cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne scapă-mă!“.
Dumnezeu
i-a răspuns întrebându-l: - Ai
mers în fiecare duminică
la
Biserică la Sfânta Liturghie? - Am
mers ori de câte ori am
putut,
dat promit să nu lipsesc în nicio
duminică dacă mă scapi de
aici.
- Eşti un milostiv? Îţi ajuţi semenii?
- Da, cred că da, dar voi dărui
şi mai mult în viitor, numai
scapă-mă de pe această stâncă?
- Crezi în Mine,
l-a întrebat în fine Dumnezeu?
- Da, Doamne,
cred în Tine.
- Atunci, dă drumul crengii de care te ţii cu
mâinile!!!
Trebuie s-o recunoşti că nu eşti
atât de credincios încât să
renunţi la toate punctele de sprijin şi
să te agăţi doar de…
Dumnezeu.