FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Moto: „Copiii nu sunt lucruri, ca să se facă“
PREOT IOAN
De obicei, fecundarea extracorporală duce la sarcină multiplă caracterizată prin anemie, toxicoză, slăbire a capacităţii contractile uterine, naştere prematură şi alte efecte colaterale. Pentru a evita apariţia simultană a trei până la şase embrioni a fost inventată metoda reducţiei ovulelor fertilizate care sunt „de prisos“. De pe poziţiile învăţăturii ortodoxe, pregătirea, conservarea şi distrugerea intenţionată a embrionilor „prisositori“ este o procedură condamnabilă din punct de vedere moral.
Nu s-a clarificat încă felul în care reducţia embrionilor „prisositori” se răsfrânge asupra embrionului păstrat, dar se poate presupune că ea produce un şoc foarte puternic. În favoarea acestei concluzii vorbesc date serioase ale biologiei. Să începem de departe. În anul 1968, criminalistul american K. Baxter a demonstrat capacitatea plantelor de a recepta şi de a prelucra semnalele de la distanţă ale naturii vii. El a plasat senzori electronici pe frunzele unei plante de interior şi a urmărit felul în care a reacţionat aceasta la moartea unei fiinţe vii. Experimentul a fost organizat în următorul mod: un crevete viu a fost pus pe o plăcuţă fixată deasupra unui vas cu apă fierbinte. Plăcuţa urma să se răstoarne într-un moment pe care nu-l ştia măcar nici experimentatorul, deoarece comanda avea să fie dată de un generator de numere aleatorii. Automatul a funcţionat, şi crevetele a căzut în apa clocotită. Experimentul a fost repetat de mai multe ori. De fiecare dată, în momentul morţii victimei apărea pe panglica aparatului de înregistrare un semnal distinct: frunza plantei înregistra moartea crevetelui. Trebuie spus: condiţiile în care se petrecea experimentul excludeau cu stricteţe alte influenţe (sonore, termice, etc.).
În anul 1972, cercetătorii sovietici V.P. Kaznaceev şi L.P. Mihailova au stabilit că celulele separate „comunică“ prin semnale electromagnetice. În două camere izolate prin geamuri de cuarţ experimentatorii au plasat celule din aceeaşi cultură. Geamurile permiteau trecerea razelor ultraviolete, şi celulele se „observau“ reciproc fără întrerupere. Într-una din camere a fost introdus un virus. Celulele intrau în luptă cu el şi în scurt timp mureau. Însă – o, minune! – pierind, parcă le „telegrafiau“ „spectatorilor“ prezenţi dincolo de geam! Semnalul de alarmă era reprezentat de un peak al emisiei de radiaţie. Acesta creştea în amplitudine atunci când virusul penetra în celulă şi începea să perturbe metabolismul.
Tocmai acest „cod luminos“ era receptat de către celulele din camera vecină. Din „spectatori“, acestea se transformau în „suferinzi“ de la distanţă! Se îmbolnăveau de aceeaşi boală şi mureau. Experimentele au fost repetate de multe ori, schimbându-se viruşii, celulele etc. concluzia însă a rămas aceeaşi: celulele semnalizau că sunt pe cale să moară şi „descriau“ anumite trăsături distinctive ale „vrăjmaşului“ care le ataca, străduindu-se să-şi „prevină“ „confraţii“ despre pericol. Acum s-a dovedit că celulele biologice „comunică“ la distanţă graţie unui „cod luminos“. Pe lângă asta, o „legătură“ care asigură coordonarea raţională a sistemelor distincte ale celulei există şi intracelular, între nucleu şi citoplasmă. Aceste concluzii ştiinţifice nu contrazic câtuşi de puţin vederile autorilor ortodocşi. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, la întrebarea „pot plantele să simtă?“ Sfântul Ignatie Briancianinov a dat răspunsul: „…Ele nu au mijloacele de a ne aduce la cunoştinţă în mod limpede acest lucru… Nu avem temeiuri pentru a ne însuşi cu hotărâre părerea că plantele sunt înzestrate cu o simţire proprie, dar nu avem nici dreptul de a o respinge fără drept de apel“.
Iar acum, să ne gândim: dacă se „contactează“ între ele celule plantelor, care nu au sistem nervos, este cu atât mai probabil să existe o astfel de „comunicare“ între celulele embrionilor umani, care au o organizare mai înaltă! Iată de ce se poate presupune că distrugerea selectivă a ovulelor fecundate artificial influenţează negreşit embrionul lăsat în viaţă şi transferat în uter. Pentru determinarea mecanismelor şi rezultatelor concrete ale acestei influenţe asupra sănătăţii copiilor este nevoie de cercetări complementare. Legătura cu problemele de duhovnicie şi de morală este evidentă. În mod indirect confirmă cele arătate mai sus dizertaţia alcătuită de V.O. Bahtiarova.
Din
82 de copii „de eprubetă“, concepuţi cu ajutorul
fertilizării extracorporale (FEC) şi al inseminării
artificiale (IA), 44 prezentau simptomatologie neurologică. Printre tulburările cel mai des întâlnite este întârzierea dezvoltării intrauterine:
29,3% din numărul total al copiilor studiaţi care au fost concepuţi prin metoda FEC, şi 28,3% din numărul total al copiilor studiaţi care au fost
concepuţi prin metoda IA. Asfixia la naştere a fost înregistrată la
89,4% (ECO), respectiv 90,5% (IA); modificări neurologice – la
53,6%, respectiv 38,3% (IA).
În „Bazele concepţiei sociale…“, Biserica Ortodoxă Rusă s-a
pronunţat şi cu privire la celelalte tehnologii medicale care permit depăşirea sterilităţii. Dacă cuplul nu este capabil de zămislirea unui copil, iar tratamentul medical şi chirurgical nu dă rezultate, soţii trebuie să-şi primească infertilitatea cu smerenie, ca pe o chemare creştinească aparte. De comun acord, se poate înfia un copil ori se poate efectua fertilizare intracorporală cu spermatozoizi de la soţ. Această ultimă metodă nu încalcă integritatea legăturii conjugale, nu se deosebeşte fundamental de conceperea pe cale naturală şi are loc în contextul relaţiilor conjugale.
Fecundarea intracorporală constă în introducerea pe cale
artificială a spermatozoizilor în cavitatea uterină. Prin trompa uterină,
aceştia pătrund în cavitatea abdominală şi fecundează un ovul. Acesta
se întoarce prin trompa uterină în cavitatea uterină, se implantează şi
continuă dezvoltarea. Spre deosebire de fecundarea extracorporală,
aici nu există embrioni „prisositori“ care să fie distruşi.
Donarea de celule sexuale constituie o problemă aparte. În
cadrul oricărei forme de fecundare artificială, ea „încalcă integritatea
persoanei şi exclusivitatea relaţiilor conjugale, admiţând intruziunea
unei terţe persoane în ele“. Utilizarea materialului de la donatori (în
primul rând anonimi) subminează temeliile familiei şi încurajează
paternitatea (sau maternitatea) lipsită de responsabilitate.
De asemenea, este considerată nefirească şi amorală de către
Biserică aşa-numita maternitate-surogat – implantarea ovulului
fecundat într-o femeie străină, care după naştere returnează copilul
„clienţilor“. În ţările occidentale, „maternitatea-surogat“ este destul de
populară; în Rusia, ea este interzisă prin lege. Ea este inadmisibilă
chiar şi atunci când nu sunt urmărite scopuri comerciale. Această
metodă distruge profunda apropiere emoţională şi duhovnicească ce
apare între mamă şi copil încă dinainte de naştere, traumatizează
femeia purtătoare a sarcinii, îi încalcă simţămintele materne şi îi
perverteşte instinctul naşterii de prunci. Darul lui Dumnezeu –
capacitatea de a aduce copii pe lume – se transformă într-o profesie
aducătoare de profit.
Suferă şi copilul, pe care mai apoi îl poate afecta o criză de
identitate şi o traumă psihologică extrem de puternică. „Maternitatea-
surogat“ şi donarea de celule sexuale presupun prezenţa la copil, pe
lângă părinţii „sociali“, şi a aşa-numiţilor „părinţi genetici“ sau
„biologici“. Din punctul de vedere al psihologiei, întrebarea: „Cine sunt părinţii mei adevăraţi?“ este extrem de chinuitoare. Ea este capabilă să deruteze, să „strivească“, să demoralizeze. În mod subiectiv, omul se simte „al nimănui“, „dezrădăcinat“. De aici provin diverse tulburări psihologice şi comportamentale, precum şi acutizarea tulburărilor somatice şi psihice deja existente. Uneori se ajunge până la „pierderea identităţii“.
Evident, problemele duhovnicesc-morale ale obstreticii şi ginecologiei au nevoie să fie studiate sub toate aspectele. Este absurd să le neglijăm, cu atât mai mult cu cât creştinismul a elaborat, cu multe veacuri înaintea descoperirilor ştiinţelor naturale, prescripţii uimitor de sănătoase şi de clarvăzătoare, care nu şi-au pierdut deloc actualitatea, iar pentru oamenii credincioşi reprezintă o autoritate cu nimic mai prejos de părerea medicului. Specialistul în obstetrică şi ginecologie nu are decât de câştigat dacă va aduce în sprijinul propriilor recomandări cuvântul ci greutate al Bisericii. El are tot dreptul să facă asta, întrucât şi medicina dimpreună cu psihologia consideră dăunător şi periculos pentru sănătate ceea ce Biserica socoate a fi imoral şi păcătos. Aici este un teren deschis pentru cooperarea dintre păstor şi medic spre binele oamenilor aflaţi în suferinţă.
Pe data de 21 septembrie 1999, în epistola sa praznicală cu prilejul punerii şi sfinţirii paraclisului din Centrul ştiinţific de obstetrică, ginecologie şi perinatologie al Academiei Ruse de Ştiinţe Medicale, Preafericitul părinte, Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia spunea: „Este un semn al purtării de grijă dumnezeieşti faptul că în medicina noastră se manifestă tot mai limpede tendinţa de a colabora cu Biserica, cu teologii şi sfinţiţii slujitori. Îndelungata perioadă în care ţara noastră s-a aflat sub domnia indiscutabilă a valorilor materialiste i-a dus pe cei mai mulţi dintre ruşi la un deplin indiferentism faţă de problemele credinţei şi, ca atare, la o stare duhovnicească pe potrivă. Problema sănătăţii fizice se rezolva la nivel strict fiziologic. În ultima vreme, medicina se loveşte tot mai des de boli în faţa cărora ştiinţa se arată neputincioasă şi totodată de cazuri incredibile, inexplicabile raţional, de vindecare a lor. Căutând cauza, oamenii au început să se întoarcă la Biserică, la Dumnezeu… Bolnavii trebuie trataţi prin eforturile comune ale preotului şi medicului, folosindu-se atât experienţa Bisericii cât şi a ştiinţei“.
Păzind cu sfinţenie viaţa omului, Biserica năzuieşte să apere drepturile şi sănătatea copilului ce va să vină pe lume. Ea încuviinţează metodele medicale tradiţionale de tratament care nu contrazic planul lui Dumnezeu cu privire la om. Medicina reprezintă un instrument al Purtării de grijă dumnezeieşti. Dumnezeu Însuşi a binecuvântat arta obstetrică şi ginecologică prin moaştele din Egipt. În ciuda poruncii faraonului, acestea nu îi omorau pe noii-născuţi evrei de parte bărbătească. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a făcut bine şi le-a întărit neamul (Facerea 1:15-21). Şi astăzi lucrătorii care îşi îndeplinesc cu corectitudine îndatoririle profesionale în domeniul obstreticii şi ginecologiei fac un lucru folositor nu numai pentru pacientele lor, ci şi pentru mântuirea propriului suflet. Faptul că profesia de obstretician-ginecolog este plăcută lui Dumnezeu se confirmă şi prin aceea că din vechime medicii foloseau fără nicio împotrivire din partea Bisericii medicamente analgetice şi alte metode specifice în naşterile dificile, în complicaţiile legate de acestea, în tratamentul bolilor femeieşti. Deşi Domnul Dumnezeu i-a zis Evei: …înmulţind voi înmulţi durerile tale şi suspinul tău; întru dureri vei naşte prunci… (Facerea 3:16), Biserica nu vede nicio interzicere a asistenţei obstretical-ginecologice. Biserica îşi mângâie fiicele cu faptul că Domnul pe cea stearpă o va face a locui în casă, şi ea va deveni mamă care se veseleşte de feciori (Psalmul 112:9). Să ne amintim: mulţumită credinţei sale, bătrâna soţie a dreptului Avraam a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită (Evrei 11:11). Voi sunteţi fiicele ei dacă faceţi ce este bine şi nu vă temeţi de nimic (1 Petru 3:6). Grija Bisericii pentru femeile gravide şi care alăptează nu se mărgineşte doar la ajutorul dat prin rugăciune. Cu binecuvântarea duhovnicului, ele pot mânca fără restricţii în zilele de post orice mâncare folositoare pentru sănătatea lor. La nevoie, perioada de post dinaintea Sfintei Împărtăşanii se poate scurta la câteva ore. Este însă de dorit ca pogorămintele în privinţa postirii să fie compensate printr- o râvnă sporită faţă de celelalte fapte bune (rugăciunea, milostenia, citirea literaturii patristice etc.). Din mila lui Dumnezeu, terapia duhovnicească ortodoxă, combinată cu tratamentul medical raţional, permite evitarea grozăviilor „Golgotei intrauterine“.
Argumentele aduse mai sus vor stârni, probabil, împotrivirea şi nedumeririle unora, cărora li se vor părea neconvingătoare, prea fragile şi prea naive.
Nu vrem să-i impunem cititorului cu sila punctul nostru de vedere. Pur şi simplu îi împărtăşim nişte concluzii care pentru noi sunt evidente. Există întotdeauna o dependenţă duhovnicească a bolii de păcat, însă nici pe departe nu se poate spune acelaşi lucru despre dependenţa medico-psihologică. Pe de o parte, cu cât păcătuiesc mai mult şi se pocăiesc mai puţin părinţii, cu atât este mai mare probabilitatea ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Pe de alta, cu cât ei păcătuiesc mai puţin şi se pocăiesc mai mult, cu atât este mai mare probabilitatea ca odrasla lor să crească sănătoasă. Precizăm: este vorba de starea sufletului – dar întrucât sănătatea trupească depinde în mare măsură de cea sufletească, putem să aplicăm şi în privinţa ei concluzia de mai sus. În orice caz, la fiecare om totul este foarte personal, individual, nuanţat cu particularităţi proprii. Într-o problemă atât de delicată ca dependenţa sănătăţii copiilor de păcatele părinţilor trebuie evitate generalizările masive şi concluziile care decurg din acestea. Trebuie să avem mare grijă când punem problema îndrăcirii şi a celorlalte boli duhovniceşti. Aici (ca de altfel peste tot), un rol colosal este jucat de Pronia dumnezeiască, de uneltirile dracilor, de neputinţele pur omeneşti şi, desigur, de educaţia copilului. Mediul în care se maturizează personalitatea îşi pune amprenta de neşters asupra particularităţilor înnăscute şi dobândite ale organismului, asupra trăsăturilor de caracter şi temperament, asupra necesităţilor şi înclinaţiilor.
Ce să facă oamenii care şi-au dat seama că pricina bolii copilului lor se ascunde chiar înăuntrul lor?
La această întrebare nu se poate răspunde în două vorbe. În primul rând, nu trebuie să deznădăjduiască. Dimpotrivă, este nevoie de pocăinţă adâncă şi de rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Păcatul îl mutilează pe om, iar pocăinţa îl vindecă. Părinţii care şi-au educat greşit copiii fac mai mare păcat dacă pierd timpul dat de Dumnezeu pentru pocăinţă şi rugăciune. Astăzi se săvârşeşte iar minunea despre care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul: Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii lui Avraam (Matei 3:9).
Şi atunci, pentru cucernicia părinţilor, Domnul Cel Milostiv le va spune copiilor lor uluitoarele cuvinte pe care cândva le-a grăit vameşului Zaheu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam, pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19: 9-10).
Ce spune Patriarhia Moscovei?
În Biserica Ortodoxă Rusă, Consiliul Bisericesc şi Social pe Probleme de Etică Biomedicală de pe lângă Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii a decis că: „Toate tipurile de fecundare extracorporală, inclusiv prelucrarea, conservarea şi distrugerea deliberată a „embrionilor în surplus“ reprezintă proceduri de nepermis din punct de vedere moral, potrivit credinţei ortodoxe“.
Moto: „Copiii nu sunt lucruri, ca să se facă“
PREOT IOAN
FECUNDAREA EXTRACORPORALĂ
Foarte strâns legată de problema avortului este şi fecundarea extracorporală. Această metodă presupune stimularea organismului pacientei cu preparate medicamentoase, şi câteva ovule ies în cavitatea peritoneală. Ele sunt extrase şi fertilizate artificial în afara organismului femeii, într-o eprubetă. Embrionii dezvoltaţi astfel sunt transferaţi în uter. În aproximativ 5%
din cazuri, fecundarea extracorporală
are drept complicaţie sarcina
extrauterină – principalul factor care
duce la moartea mamei în primul trimestru de sarcină. Probabilitatea deznodământului letal este de zece ori
mai mare decât la naştere şi de cincizeci de ori mai mare decât la avortul provocat! Riscul de sarcină extrauterină creşte odată cu vârsta şi atinge cele mai mari valori la femeia între 35 şi 44 de ani. În această afecţiune, este indicată extirparea produsului de concepţie. 
De obicei, fecundarea extracorporală duce la sarcină multiplă caracterizată prin anemie, toxicoză, slăbire a capacităţii contractile uterine, naştere prematură şi alte efecte colaterale. Pentru a evita apariţia simultană a trei până la şase embrioni a fost inventată metoda reducţiei ovulelor fertilizate care sunt „de prisos“. De pe poziţiile învăţăturii ortodoxe, pregătirea, conservarea şi distrugerea intenţionată a embrionilor „prisositori“ este o procedură condamnabilă din punct de vedere moral.
Nu s-a clarificat încă felul în care reducţia embrionilor „prisositori” se răsfrânge asupra embrionului păstrat, dar se poate presupune că ea produce un şoc foarte puternic. În favoarea acestei concluzii vorbesc date serioase ale biologiei. Să începem de departe. În anul 1968, criminalistul american K. Baxter a demonstrat capacitatea plantelor de a recepta şi de a prelucra semnalele de la distanţă ale naturii vii. El a plasat senzori electronici pe frunzele unei plante de interior şi a urmărit felul în care a reacţionat aceasta la moartea unei fiinţe vii. Experimentul a fost organizat în următorul mod: un crevete viu a fost pus pe o plăcuţă fixată deasupra unui vas cu apă fierbinte. Plăcuţa urma să se răstoarne într-un moment pe care nu-l ştia măcar nici experimentatorul, deoarece comanda avea să fie dată de un generator de numere aleatorii. Automatul a funcţionat, şi crevetele a căzut în apa clocotită. Experimentul a fost repetat de mai multe ori. De fiecare dată, în momentul morţii victimei apărea pe panglica aparatului de înregistrare un semnal distinct: frunza plantei înregistra moartea crevetelui. Trebuie spus: condiţiile în care se petrecea experimentul excludeau cu stricteţe alte influenţe (sonore, termice, etc.).
În anul 1972, cercetătorii sovietici V.P. Kaznaceev şi L.P. Mihailova au stabilit că celulele separate „comunică“ prin semnale electromagnetice. În două camere izolate prin geamuri de cuarţ experimentatorii au plasat celule din aceeaşi cultură. Geamurile permiteau trecerea razelor ultraviolete, şi celulele se „observau“ reciproc fără întrerupere. Într-una din camere a fost introdus un virus. Celulele intrau în luptă cu el şi în scurt timp mureau. Însă – o, minune! – pierind, parcă le „telegrafiau“ „spectatorilor“ prezenţi dincolo de geam! Semnalul de alarmă era reprezentat de un peak al emisiei de radiaţie. Acesta creştea în amplitudine atunci când virusul penetra în celulă şi începea să perturbe metabolismul.
Tocmai acest „cod luminos“ era receptat de către celulele din camera vecină. Din „spectatori“, acestea se transformau în „suferinzi“ de la distanţă! Se îmbolnăveau de aceeaşi boală şi mureau. Experimentele au fost repetate de multe ori, schimbându-se viruşii, celulele etc. concluzia însă a rămas aceeaşi: celulele semnalizau că sunt pe cale să moară şi „descriau“ anumite trăsături distinctive ale „vrăjmaşului“ care le ataca, străduindu-se să-şi „prevină“ „confraţii“ despre pericol. Acum s-a dovedit că celulele biologice „comunică“ la distanţă graţie unui „cod luminos“. Pe lângă asta, o „legătură“ care asigură coordonarea raţională a sistemelor distincte ale celulei există şi intracelular, între nucleu şi citoplasmă. Aceste concluzii ştiinţifice nu contrazic câtuşi de puţin vederile autorilor ortodocşi. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, la întrebarea „pot plantele să simtă?“ Sfântul Ignatie Briancianinov a dat răspunsul: „…Ele nu au mijloacele de a ne aduce la cunoştinţă în mod limpede acest lucru… Nu avem temeiuri pentru a ne însuşi cu hotărâre părerea că plantele sunt înzestrate cu o simţire proprie, dar nu avem nici dreptul de a o respinge fără drept de apel“.
Iar acum, să ne gândim: dacă se „contactează“ între ele celule plantelor, care nu au sistem nervos, este cu atât mai probabil să existe o astfel de „comunicare“ între celulele embrionilor umani, care au o organizare mai înaltă! Iată de ce se poate presupune că distrugerea selectivă a ovulelor fecundate artificial influenţează negreşit embrionul lăsat în viaţă şi transferat în uter. Pentru determinarea mecanismelor şi rezultatelor concrete ale acestei influenţe asupra sănătăţii copiilor este nevoie de cercetări complementare. Legătura cu problemele de duhovnicie şi de morală este evidentă. În mod indirect confirmă cele arătate mai sus dizertaţia alcătuită de V.O. Bahtiarova.
Din
82 de copii „de eprubetă“, concepuţi cu ajutorul
fertilizării extracorporale (FEC) şi al inseminării
artificiale (IA), 44 prezentau simptomatologie neurologică. Printre tulburările cel mai des întâlnite este întârzierea dezvoltării intrauterine:
29,3% din numărul total al copiilor studiaţi care au fost concepuţi prin metoda FEC, şi 28,3% din numărul total al copiilor studiaţi care au fost
concepuţi prin metoda IA. Asfixia la naştere a fost înregistrată la
89,4% (ECO), respectiv 90,5% (IA); modificări neurologice – la
53,6%, respectiv 38,3% (IA).
În „Bazele concepţiei sociale…“, Biserica Ortodoxă Rusă s-a
pronunţat şi cu privire la celelalte tehnologii medicale care permit depăşirea sterilităţii. Dacă cuplul nu este capabil de zămislirea unui copil, iar tratamentul medical şi chirurgical nu dă rezultate, soţii trebuie să-şi primească infertilitatea cu smerenie, ca pe o chemare creştinească aparte. De comun acord, se poate înfia un copil ori se poate efectua fertilizare intracorporală cu spermatozoizi de la soţ. Această ultimă metodă nu încalcă integritatea legăturii conjugale, nu se deosebeşte fundamental de conceperea pe cale naturală şi are loc în contextul relaţiilor conjugale.
Fecundarea intracorporală constă în introducerea pe cale
artificială a spermatozoizilor în cavitatea uterină. Prin trompa uterină,
aceştia pătrund în cavitatea abdominală şi fecundează un ovul. Acesta
se întoarce prin trompa uterină în cavitatea uterină, se implantează şi
continuă dezvoltarea. Spre deosebire de fecundarea extracorporală,
aici nu există embrioni „prisositori“ care să fie distruşi.
Donarea de celule sexuale constituie o problemă aparte. În
cadrul oricărei forme de fecundare artificială, ea „încalcă integritatea
persoanei şi exclusivitatea relaţiilor conjugale, admiţând intruziunea
unei terţe persoane în ele“. Utilizarea materialului de la donatori (în
primul rând anonimi) subminează temeliile familiei şi încurajează
paternitatea (sau maternitatea) lipsită de responsabilitate.
De asemenea, este considerată nefirească şi amorală de către
Biserică aşa-numita maternitate-surogat – implantarea ovulului
fecundat într-o femeie străină, care după naştere returnează copilul
„clienţilor“. În ţările occidentale, „maternitatea-surogat“ este destul de
populară; în Rusia, ea este interzisă prin lege. Ea este inadmisibilă
chiar şi atunci când nu sunt urmărite scopuri comerciale. Această
metodă distruge profunda apropiere emoţională şi duhovnicească ce
apare între mamă şi copil încă dinainte de naştere, traumatizează
femeia purtătoare a sarcinii, îi încalcă simţămintele materne şi îi
perverteşte instinctul naşterii de prunci. Darul lui Dumnezeu –
capacitatea de a aduce copii pe lume – se transformă într-o profesie
aducătoare de profit.
Suferă şi copilul, pe care mai apoi îl poate afecta o criză de
identitate şi o traumă psihologică extrem de puternică. „Maternitatea-
surogat“ şi donarea de celule sexuale presupun prezenţa la copil, pe
lângă părinţii „sociali“, şi a aşa-numiţilor „părinţi genetici“ sau
„biologici“. Din punctul de vedere al psihologiei, întrebarea: „Cine sunt părinţii mei adevăraţi?“ este extrem de chinuitoare. Ea este capabilă să deruteze, să „strivească“, să demoralizeze. În mod subiectiv, omul se simte „al nimănui“, „dezrădăcinat“. De aici provin diverse tulburări psihologice şi comportamentale, precum şi acutizarea tulburărilor somatice şi psihice deja existente. Uneori se ajunge până la „pierderea identităţii“.Evident, problemele duhovnicesc-morale ale obstreticii şi ginecologiei au nevoie să fie studiate sub toate aspectele. Este absurd să le neglijăm, cu atât mai mult cu cât creştinismul a elaborat, cu multe veacuri înaintea descoperirilor ştiinţelor naturale, prescripţii uimitor de sănătoase şi de clarvăzătoare, care nu şi-au pierdut deloc actualitatea, iar pentru oamenii credincioşi reprezintă o autoritate cu nimic mai prejos de părerea medicului. Specialistul în obstetrică şi ginecologie nu are decât de câştigat dacă va aduce în sprijinul propriilor recomandări cuvântul ci greutate al Bisericii. El are tot dreptul să facă asta, întrucât şi medicina dimpreună cu psihologia consideră dăunător şi periculos pentru sănătate ceea ce Biserica socoate a fi imoral şi păcătos. Aici este un teren deschis pentru cooperarea dintre păstor şi medic spre binele oamenilor aflaţi în suferinţă.
Pe data de 21 septembrie 1999, în epistola sa praznicală cu prilejul punerii şi sfinţirii paraclisului din Centrul ştiinţific de obstetrică, ginecologie şi perinatologie al Academiei Ruse de Ştiinţe Medicale, Preafericitul părinte, Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia spunea: „Este un semn al purtării de grijă dumnezeieşti faptul că în medicina noastră se manifestă tot mai limpede tendinţa de a colabora cu Biserica, cu teologii şi sfinţiţii slujitori. Îndelungata perioadă în care ţara noastră s-a aflat sub domnia indiscutabilă a valorilor materialiste i-a dus pe cei mai mulţi dintre ruşi la un deplin indiferentism faţă de problemele credinţei şi, ca atare, la o stare duhovnicească pe potrivă. Problema sănătăţii fizice se rezolva la nivel strict fiziologic. În ultima vreme, medicina se loveşte tot mai des de boli în faţa cărora ştiinţa se arată neputincioasă şi totodată de cazuri incredibile, inexplicabile raţional, de vindecare a lor. Căutând cauza, oamenii au început să se întoarcă la Biserică, la Dumnezeu… Bolnavii trebuie trataţi prin eforturile comune ale preotului şi medicului, folosindu-se atât experienţa Bisericii cât şi a ştiinţei“.
Păzind cu sfinţenie viaţa omului, Biserica năzuieşte să apere drepturile şi sănătatea copilului ce va să vină pe lume. Ea încuviinţează metodele medicale tradiţionale de tratament care nu contrazic planul lui Dumnezeu cu privire la om. Medicina reprezintă un instrument al Purtării de grijă dumnezeieşti. Dumnezeu Însuşi a binecuvântat arta obstetrică şi ginecologică prin moaştele din Egipt. În ciuda poruncii faraonului, acestea nu îi omorau pe noii-născuţi evrei de parte bărbătească. Pentru aceasta, Dumnezeu le-a făcut bine şi le-a întărit neamul (Facerea 1:15-21). Şi astăzi lucrătorii care îşi îndeplinesc cu corectitudine îndatoririle profesionale în domeniul obstreticii şi ginecologiei fac un lucru folositor nu numai pentru pacientele lor, ci şi pentru mântuirea propriului suflet. Faptul că profesia de obstretician-ginecolog este plăcută lui Dumnezeu se confirmă şi prin aceea că din vechime medicii foloseau fără nicio împotrivire din partea Bisericii medicamente analgetice şi alte metode specifice în naşterile dificile, în complicaţiile legate de acestea, în tratamentul bolilor femeieşti. Deşi Domnul Dumnezeu i-a zis Evei: …înmulţind voi înmulţi durerile tale şi suspinul tău; întru dureri vei naşte prunci… (Facerea 3:16), Biserica nu vede nicio interzicere a asistenţei obstretical-ginecologice. Biserica îşi mângâie fiicele cu faptul că Domnul pe cea stearpă o va face a locui în casă, şi ea va deveni mamă care se veseleşte de feciori (Psalmul 112:9). Să ne amintim: mulţumită credinţei sale, bătrâna soţie a dreptului Avraam a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită (Evrei 11:11). Voi sunteţi fiicele ei dacă faceţi ce este bine şi nu vă temeţi de nimic (1 Petru 3:6). Grija Bisericii pentru femeile gravide şi care alăptează nu se mărgineşte doar la ajutorul dat prin rugăciune. Cu binecuvântarea duhovnicului, ele pot mânca fără restricţii în zilele de post orice mâncare folositoare pentru sănătatea lor. La nevoie, perioada de post dinaintea Sfintei Împărtăşanii se poate scurta la câteva ore. Este însă de dorit ca pogorămintele în privinţa postirii să fie compensate printr- o râvnă sporită faţă de celelalte fapte bune (rugăciunea, milostenia, citirea literaturii patristice etc.). Din mila lui Dumnezeu, terapia duhovnicească ortodoxă, combinată cu tratamentul medical raţional, permite evitarea grozăviilor „Golgotei intrauterine“.
Argumentele aduse mai sus vor stârni, probabil, împotrivirea şi nedumeririle unora, cărora li se vor părea neconvingătoare, prea fragile şi prea naive.
Nu vrem să-i impunem cititorului cu sila punctul nostru de vedere. Pur şi simplu îi împărtăşim nişte concluzii care pentru noi sunt evidente. Există întotdeauna o dependenţă duhovnicească a bolii de păcat, însă nici pe departe nu se poate spune acelaşi lucru despre dependenţa medico-psihologică. Pe de o parte, cu cât păcătuiesc mai mult şi se pocăiesc mai puţin părinţii, cu atât este mai mare probabilitatea ca odrasla lor să se îmbolnăvească. Pe de alta, cu cât ei păcătuiesc mai puţin şi se pocăiesc mai mult, cu atât este mai mare probabilitatea ca odrasla lor să crească sănătoasă. Precizăm: este vorba de starea sufletului – dar întrucât sănătatea trupească depinde în mare măsură de cea sufletească, putem să aplicăm şi în privinţa ei concluzia de mai sus. În orice caz, la fiecare om totul este foarte personal, individual, nuanţat cu particularităţi proprii. Într-o problemă atât de delicată ca dependenţa sănătăţii copiilor de păcatele părinţilor trebuie evitate generalizările masive şi concluziile care decurg din acestea. Trebuie să avem mare grijă când punem problema îndrăcirii şi a celorlalte boli duhovniceşti. Aici (ca de altfel peste tot), un rol colosal este jucat de Pronia dumnezeiască, de uneltirile dracilor, de neputinţele pur omeneşti şi, desigur, de educaţia copilului. Mediul în care se maturizează personalitatea îşi pune amprenta de neşters asupra particularităţilor înnăscute şi dobândite ale organismului, asupra trăsăturilor de caracter şi temperament, asupra necesităţilor şi înclinaţiilor.
Ce să facă oamenii care şi-au dat seama că pricina bolii copilului lor se ascunde chiar înăuntrul lor?
La această întrebare nu se poate răspunde în două vorbe. În primul rând, nu trebuie să deznădăjduiască. Dimpotrivă, este nevoie de pocăinţă adâncă şi de rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Păcatul îl mutilează pe om, iar pocăinţa îl vindecă. Părinţii care şi-au educat greşit copiii fac mai mare păcat dacă pierd timpul dat de Dumnezeu pentru pocăinţă şi rugăciune. Astăzi se săvârşeşte iar minunea despre care vorbea Sfântul Ioan Botezătorul: Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii lui Avraam (Matei 3:9).
Şi atunci, pentru cucernicia părinţilor, Domnul Cel Milostiv le va spune copiilor lor uluitoarele cuvinte pe care cândva le-a grăit vameşului Zaheu: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam, pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19: 9-10).
Ce spune Patriarhia Moscovei?
În Biserica Ortodoxă Rusă, Consiliul Bisericesc şi Social pe Probleme de Etică Biomedicală de pe lângă Patriarhia Moscovei şi a întregii Rusii a decis că: „Toate tipurile de fecundare extracorporală, inclusiv prelucrarea, conservarea şi distrugerea deliberată a „embrionilor în surplus“ reprezintă proceduri de nepermis din punct de vedere moral, potrivit credinţei ortodoxe“.
