IDOLUL NOROC...

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Am vazut pe unele pomelnice pe care le aduceti, ca pomeniti pe dracul Noroc, zicand : " pentru norocul fetei, pentru norocul baiatului, pentru norocul familiei ". Ce mi-ai pus pe dracul pe pomelnic ? Voi stiti cine a fost noroc ? Cel mai mare demon, care a secerat milioane de suflete. Voi vedeti ca pana la venirea lui Iisus Hristos, China care se inchina la idoli, India si Japonia si Insula Java si atatea state care se inchina inca la diavoli, lui Brahma, lui Buda, lui Krishna, lui Zoroastru si la toti dracii ? Voi stiti ca pana la venirea Domnului, oamenii salbatici si nebuni pentru fiecare pacat aveau un zeu ?
Marte, zeul razboiului. Cand aduceau statuia lui, indata trebuia sa faca razboi sa omoare cat mai multi oameni, ca asa-i placea.
Venera, zeita discordiei. Cand ii aducea statuia, trebuia ca toti sa se sfadeasca si sa se bata, ca asa-i placea zeitei discordiei.
Nemfis, zeita frumusetii. De-acolo ne-au ramas cerceii si podoabele femeiesti. Cand o aducea, ii punea cercei de aur, ii punea in nas verigi de aur, ii punea margele de aur, si toti trebuiau sa fie pudrati, cu zorzoane si cu inele si cu cercei si sa joace in fata ei. Ca asa-i placea zeitei Nemfis.
Apoi Afrodita, zeita desfraului. Ii aducea statuia ei si o trageau intr-o padure deasa si acolo barbatii cu femeile faceau cele mai mari urgii inaintea ei, ca asa ii placea ei, desfraul si urgiile. Era Neptun, zeul apelor, Uranus, zeul pamantului.
Era si Moloh, zeul fericirii, la romani, la sumerieni si la cartaginezi. Cum era acest zeu Moloh sau noroc, cum ii zicem astazi ? Ii purta statuia intr-o caruta cu doua roti, facuta din arama sau din argint. In spatele zeului Noroc avea un cuptor de arama si in fata lui o tigaie de arama; si-i dadea foc lui Noroc pe la spate, pana se inrosea si tigaia si el. Popii lui purtau in maini niste securi mari, ascutite.
Ce jertfa primea Noroc ? Numai copii sugari de la mamele lor. Veneau in satul tau, de unde esti tu. Trageau caruta lui Noroc cu tigaia rosie, infierbantata si strigau, batand din palme : " Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc ! Cine vrea sa aiba noroc, sa aduca jertfa lui Noroc !..." Auzi nebunele de femei, ziceau una alteia : " Cumatra iti dai copilul ? " " Il dau, ca sa am noroc ! "
Lua muierea copilul de la tata, il dadea in mana slujitorului idolesc, il taia bucati si il punea in tigaia lui Noroc sa se friga. Pana la 40-50 de copii punea odata in tigaia aceea. Mirosea in urma lui numai a friptura de copii proaspeti.
Asa a secerat dracul Noroc milioane de copii. S-au dus mamele lor in fundul iadului ! Acolo stau in vecii vecilor ca au dat jertfa lui Noroc.
Voi nu vedeti ce zice Isaia ? " Vai de cei ce fac masa dracilor si aduc jertfa lui Noroc ". Si voi, crestinilor, scrieti noroc pe pomelnic. Vai de mine ! Mare nebunie, mare ratacire ! N-ai pe Dumnezeu ? Pui pe dracul Noroc ?
Numai ce auzi pe betivi la crasma zicand : ,, Hai noroc, cumatre !" Uneori vezi crestini pe drum ca se saluta : " Hai noroc, vecine !". Daca l-ai intreba cine-i Noroc, nu stie, dar stie sa-l pomeneasca.
Mai chemi pe dracul Noroc, dupa atatea mii de ani ? Te inchini la satana ? Zi : " Buna ziua, cumatre ! Buna ziua, vecine ! Buna seara, matusa !" Cand zici, buna ziua, arati ca Dumnezeu e bun.
Va rog sa nu-l mai puneti pe pomelnicele voastre si nici sa nu-l mai pomeniti pe idolul " Noroc "!
Parintele Cleopa

DESPRE CELE TREI FRICI ALE DIAVOLILOR.

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!

,, Odată , când Fericitul Ioan din Bostre stătea la rugăciune , i s-au deschis ochii duhovnicești și i-a văzut pe draci .
Nici nu cutezau să se apropie de omul lui Dumnezeu , nici nu vroiau să plece departe de el . Văzându-i cuprinși de frică , Sfântul Ioan i-a întrebat de ce se tem mai mult .Au răspuns dracii: ,, De trei lucruri : de cel pe care voi, creștinii
îl purtați la gât ; de cel care vă spălați în Biserică și de cel pe care îl mâncați în Biserică."
Omul lui Dumnezeu a întrebat din nou :
,, Dar din acestea trei de care vă temeți cel mai mult ?" I-au răspuns cetățenii iadului : ,, De cel care îl mâncați în Biserică ."
Oare nu-ți este limpede ? Lucru pe care creștinii la gât e crucea .Cel cu care sunt spălați în Biserică este apa sfințită cu care sunt stropiți , iar ceea ce mânâncâ în Biserică este Sfânta Împărtășanie. Crucea e semnul biruinței prin pătimirea din dragoste.
Apa sfințită curățește și simbolizează curăția duhovnicească și trupească.
Împărtășirea este masa cerească pe care se îmbie sufletul spre Trupul și Sângele lui Dumnezeu . Așadar , oare e de mirare că puterile iadului tremură de acestea trei?
Iar de Împărtășanie se tem cel mai mult duhurile iadului fiindcă ea este încununarea înalțării omului până la Dumnezeu și a unirii cu Dumnezeu ."

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI .
DE LA DUMNEZEU , PACE VOUĂ ȘI BINECUVÂNTARE!

sursa:

Daniela Ibrisin

Cum miroase diavolul ?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

        Mirosul este simtul cel mai fin cu care am fost inzestrati de Dumnezeu. Fiecare lucru din aceasta lume porta cu sine un anumit miros specific. Putem spune ca mirosul este o buna "carte de vizita" a lucrurilor cu care intram in contact. Dar, nu trebuie uitat faptul ca mirosul caracterizeaza si lumea spirituala. Ingerii au si ei mirosul lor.

Ingerii lui Dumnezeu, care se impartasesc neincetat de harul lui Dumnezeu, poarta cu ei o mireasma mai placuta decat toate cele existente pe acest pamant. In vietile sfintilor, cand sunt povestite descoperirile dumnezeiesti, adesea se spune ca incaperea sau locul cu pricina s-a umplut de o mireasma placuta. Tot omul poate cunoaste cu propriile simturi aceasta mireasma minunata a harului dumnezeiesc, atunci cand saruta cu evlavie Sfintele Moaste. Prin dobandirea sfinteniei, trupurile sfintilor dobandesc un miros placut pe care-l pastreaza si dupa moarte.

            La randul sau, diavolul are mirosul sau propriu, diferit de toate mirosurile existente pe pamant. Ca unul care s-a indepartat in chip desavarsit de Dumnezeu, diavolul a capatat un miros vesnic de iad, un miros mai greu decat moartea, care nu poate fi descris. Cand se descopera oamenilor, diavolii emana o duhoare greu de suportat, mai urata decat toate mirosurile neplacute din aceasta lume. In acest sens, precum vom vedea, multe sunt marturiile sfintilor.

                                                         Mirosul urat

Mirosul urat, atat al omului, cat si al anumitor lucruri din jurul sau, este un rod al pacatului. Mai inainte de caderea in pacat, nici omul, nici vreun lucru dintre cele create de Dumnezeu "bune foarte", nu puteau mirosi urat. Prin pacat a intrat in lume mirosul cel urat, stricaciunea si moartea.
               Inlaturarea mirosurilor urate se poate face mai lesne printr-o vietuire sfanta, decat prin crearea parfumurilor, care doar acopera mirosurile urate si pacalesc simturile. Daca cinstitele Moaste miros frumos si dupa moartea trupeasca a sfintilor, cu atat mai mult ele au mirosit frumos inca in viata fiind aceia.

                                                        Cum miroase diavolul ?

                Diavolul isi face simtita prezenta in lume si prin miros. Astfel, parintele Daniel de la Rarauspune: "Formele aparitiei demonice sunt nenumarate, ele grupandu-se, dupa recunoasterea senzoriala (prin simturi), in cuvinte, zgomote si mirosuri." Iar marturia sfintilor aceasta este: acolo unde se manifesta diavolul, dupa plecarea lui, ramane in urma un miros insuportabil.

                                                        Marturii ale Sfintilor

Cuviosul Pahomie cel Mare, fugind odata de galcevile manastiresti, i-a stat inainte diavolul, in chip luminos, si i-a zis: "Bucura-te, Pahomie, caci eu sunt Hristos si am venit la tine ca la prietenul meu." Sfantul, socotind in sine, gandea ca venirea lui Hristos la om se face plina de bucurie si fara de frica, astfel incat toate gandurile omenesti se sting in ceasul acela si se intraripeaza toata mintea in vedenia care se vede. "Iar eu - cugeta cuviosul - vazand aratarea acestuia ce-mi sta in fata, sunt plin de tulburare si ma tem. Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!"

       Apoi, sculandu-se ingradit cu credinta catre Dumnezeu, sfantul a zis cu indrazneala: "Du-te de la mine, diavole, caci esti blestemat tu si vedenia ta si mestesugirile sfaturilor tale celor viclene." Iar diavolul, indata s-a stins si s-a facut ca praful, a umplut chilia de putoare si a tulburat vazduhul, fugind si strigand cu glas tare: "Eu am voit ca acum sa te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucand mai inainte, m-ai spurcat, si in toate zilele biruindu-ma ma batjocoresti; pentru ca este mare puterea lui Hristos, Care va ajuta voua monahilor; insa nu voi inceta sa ma lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu sa-l savarsesc."

       Cuviosul Iustin de Celie, intr-una din predicile sale, spune: "Sfantul Eftimie cel Mare, duhovnic vazator cu duhul, simtea mirosul urat al unui gand de desfranare pe care un frate din manastirea sa il avea in minte. Pe acest frate il urmarea ispita si gandurile de desfranare nu-i dadeau pace. Sfantul a simtit un miros urat. Astfel, fratele meu, sufletele noastre raspandesc buna-mireasma sau duhoare. Aceasta o simt Sfintii ingeri, care sunt imprejurul nostru. Fiecare pacat din sufletul meu si al tau raspandeste miros urat. (...)

      Daca simti vreun pacat intru tine, vreun miros greu, sa cunosti ca orice inger se indeparteaza de la tine. Vreun pacat mai vechi, vreun pacat nepocait pe care il purtam intru noi de ani de zile, acesta este o imensa duhoare de care fug toti ingerii. De aceea ne-a daruit Domnul Sfintele Taine: ne-a daruit Sfanta Impartasanie pentru a ne inmiresma si a ne umple de pace."

          Un frate oarecare din lavra, cu numele Emilian, odata intr-o noapte ce se lumina spre duminica a fost suparat cumplit de diavolul desfranarii si prin urate naluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, in ceasul cantarii de psalmii cei de noapte, Sfantul Eftimie, venind spre biserica, s-a intalnit cu el la un loc intunecos. Iar batranul Eftimie a mirosit duhoarea diavoleasca si, banuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicand: "Departeaza-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh." Si, indata, fratele a cazut, facand spume.

          Apoi, poruncind Sfantul Eftimie a se aduce lumina, a zis parintilor celor ce s-au adunat: "Priviti acest frate, care din tinerete pana acum s-a purtat bine si intru curatia trupului a vietuit; dar putin ranindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stapanit de diavol. Pentru aceasta, de-a pururea zic voua: sa ne inarmam pe noi impotriva uratei naluciri, pentru ca cei ce se ispitesc de dezmierdari trupesti, chiar neapropiindu-se de trupuri, totusi cu mintea pacatuiesc. Deci, cu toata grija, fiecare din noi sa-si pazeasca judecata mintii sale, apoi cu grija si cutremur sa lucreze mantuirea sa."

       Pe acest frate, pe care il priviti, spre intelepciunea noastra si a multor altora a voit Dumnezeu a se stapani de diavol. Ci sa rugam pe Dumnezeu Care l-a pedepsit si nu l-a omorat, sa izbaveasca zidirea Sa, de bantuirea necuratului si iubitorului de dezmierdare duh." Deci, rugandu-se parintele purtator de duh sfant, a iesit diavolul, strigand si zicand: "Eu sunt duhul desfranarii." Si a umplut tot locul de miros ca de pucioasa ce arde. Si, de atunci, Emilian s-a izbavit de gandul lui si s-a facut vas de alegere.

Un cuvios ascet locuia in Schitul Kapsocalivia, din Sfantul Munte Athos. Odata, el a auzit o bataie in usa. Era cineva imbracat ca un calugar si cu un rucsac in spate, plin cu paine uscata, de care mancau toti ascetii.

- Cine esti? l-a intrebat evlaviosul parinte.
- Sunt un duhovnic de la Schitul Sfanta Ana.
- Daca esti monah si mai ales parinte duhovnicesc, fa o inchinaciune.

Imediat ce strainul a auzit aceste cuvinte, a disparut (pentru ca era un demon) si a lasat in urma lui un miros urat, care a tinut trei zile.

Diavolul nu face inchinaciuni, nici nu I se inchina lui Dumnezeu.

             Cuviosul Iosif Isihastul, in "Marturii din viata monahala", spune: "Ce este mai murdar decat mandria si ce este mai rau mirositor decat necuratii demoni? Cu toate acestea, ii lasi sa te murdareasca. Este usor sa-i lasi sa vina si sa-ti strice toate zidurile de aparare. Sa vedem, insa, cum vei reusi sa-i alungi! Este usor sa primesti gandurile rusinoase si murdare, dar sa vedem, dupa aceea, cum vei reusi sa te curatesti!"

      Si tot el mai zice: "Nimic altceva nu uraste mai mult Dumnezeu decat necuratia trupului, care vine din placerea cea fara de lege. Acela care desfraneaza cu gandurile rusinoase, miroase tot ca un caine mort. In timp ce acela care se lupta si isi pastreaza trupul curat si mintea neintinata de ganduri murdare, asa si rugaciunea lui se ridica la cer ca o tamaie bine mirositoare. Am vazut in fapt ceea ce iti spun acum. Nu exista alta jertfa mai bine mirositoare catre Dumnezeu ca neprihanirea trupului, care se dobandeste cu lupta infricosatoare si cu sange. Am multe de spus in legatura cu fericita neprihanire, ale carei roade le-am gustat, dar acum nici tu si nici surorile celelalte nu puteti sa le purtati. Acum, un singur lucru va spun: chiar si hainele celor care sunt curati raspandesc mireasma de bun miros in toata incaperea unde se afla, ca un vas de mir. Acesta este semn de la Dumnezeu pentru neprihanirea lor si pentru fecioria lor preasfintita."

                 Unii din cei ce l-au cunscut pe Gheron Iosif Isihastul au dat bune marturii despre el, dupa moartea sa. Astfel, un monah din obstea din Nea Skiti, care nu a putut participa la slujba inmormantarii Cuviosului, a fost vizitat la 40 de zile de insusi batranul Iosif, iar locul unde se afla s-a umplut de buna mireasma.

Dumnezeu este bun si frumos. Diavolul este rau si urat.
Dumnezeu aduce pace si odihna. Diavolul aduce tulburare si frica.
Harul dumnezeiesc este bine-inmiresmat.

Pe unde paseste diavolul, locul se umple de un miros insuportabil.

Teodor Danalache

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cum-miroase-diavolul-145693.html

DESPRE DIAVOL

	M-am lăsat înşelat de multe ori în ultima vreme, diavolul e mult mai viclean decât îmi închipuiam. Şi mai rău decât atât, diavolul e şi foarte răbdător, nu se grăbeşte deloc, ci duce o luptă susţinută împotriva noastră clipă de clipă. Imediat am impresia, după ce fac o faptă bună, că n-am cum să ajung în iad, că o să mă mântuiască Dumnezeu. Şi din cauza asta mă las pe o ureche şi nu mai lupt aşa cum trebuie, nu mai stau împotriva răului din mine aşa cum s-ar cuveni. Cel rău caută ispite adecvate fiecărui om. Pe unii îi aruncă în pacate mari din prima, şi nu se mai pot ridica din ele. Pe alţii îi impinge înainte să facă fapte bune ca să se poată lăuda şi preamări. Pe cei căldicei îi răceşte şi mai tare cu fel de fel de ispite şi plăceri. Dar ce face oare cu credincioşii care stau aproape de Dumnezeu şi merg la Biserică, şi se-mpărtăşesc de harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin Sfintele Taine, prin fapte bune, etc ? Ce plan are împotriva lor? Diavolul ştie că cei credincioşi nu pot fi ispitiţi să cadă în păcate grele, pentru că-şi vor da seama imediat, şi vor alunga ispita. Unora ca acestora le pregăteşte ceva mai deosebit: îi împinge să cadă în păcate mici. Azi vreo câteva, mâine la fel, poimâine iarăşi…săptămâna viitoare îi va împinge în acelaşi păcate, dar mai accentuat. Diavolul nu se grăbeşte, are mare răbdare. Lupta împotriva răului e ca o partidă de şah, câteva mutări bune nu-ţi garantează victoria, ci doar cel care dă mat e declarat învingător. Aşa şi cu noi, câteva fapte bune nu-l sperie pe cel rău, ci el continuă lupta, mutare de mutare, dărămând cărămidă cu cărămidă sufletul nostru. Scopul lui este să ne despartă de Dumnezeu şi să ne arunce în iad, ca să suferim şi noi acolo unde suferă şi el. Necuratul aşteaptă şi un an… şi zece… atâta timp cât îşi va îndeplini scopul. Au fost vremuri când eram aproape de Dumnezeu, mă bucuram alături de El şi reuşeam să mă feresc de ispite, evitam să caut plăcerile în mod excesiv, dar astăzi lucrurile s-au schimbat. Puţin câte puţin observ cum alunec în păcate… mici… dar multe. Uşor, uşor mă răcesc. Răceala asta e o premiză să cad în păcate şi mai grele. M-am lăsat păcălit, am crezut ca dacă sunt în Biserică totul e rezolvat, nu mai trebuie să lupt că totul vine de la sine. Am crezut că dacă sunt aproape de Dumnezeu nu e mare păcat să mă dau şi eu după cele lumeşti…. M-am înşelat amarnic. Orice slăbiciune a fost speculată de cel rău, orice cădere într-un păcat, cât de mic, a fost speculată de diavol şi folosită ca să mă arunce într-un rău şi mai mare. Dacă continui aşa… nu e departe să zic şi eu ca psalmistul: “Viaţa mea de iad s-a apropiat”. Luptă continuu, nu te lăsa înşelat căzând în păcatele mici… cât de mici ar fi… se adună fără să-ţi dai seama, sufletul se răceşte, răul se pune între tine şi Dumnezeu, necazurile încep să apară, supărările vin, slăbiciunile se înteţesc. “Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ceasul sau ora în care va veni Domnul”. Nu renunţaţi la rugăciune niciodată, nici dimineaţa, nici seara, nici în timpul zilei, nici înainte sau după masă. Nu evitaţi să mergeţi la Sfânta Liturghie sau la spovedanie. Nu vă daţi după cele lumeşti… vă furaţi singuri căciula! Luptă se termină doar când “aţi închis ochii”.

Omul care s-a luptat cu Satana. Detalii ÎN PREMIERĂ despre o exorcizare controversată

Exorcistul de la Vatican a povestit în premieră în cartea sa despre un episod pe care nimeni nu l-a mai auzit până acum. Doi bărbaţi posedaţi de Diavol au fost aduşi în Piaţa Sfântul Petru pentru a fi vindecaţi, însuşi Papa Benedict participând la procesul exorcizării.

În cartea numită "Ultimul exorcist - lupta împotriva lui Satana", părintele Amorth povesteşte cum cei doi bărbaţi au fost aduşi în Piaţă de doi dintre asistenţii săi, iar Papa se îndrepta către mulţime.

În momentul în care Papa Benedict s-a îndreptat spre ei, Marco şi Giovanni au început să se comporte foarte ciudat. Corpurile lor au început să tremure, iar dinţii le clănţăneau în gură.

Când unul din preoţii martori la acest episod i-a cerut lui Giovanni să se controleze, o voce a ieşit din interiorul bărbatului şi a spus "Eu nu sunt Giovanni". Vocea era diferită faţă de vocea normală a bărbatului.

În momentul în care Papa a coborât din maşină şi s-a îndreptat spre ei, aceştia au "început să se dea cu capetele de pământ, să scuipe, să tremure şi să blesteme". Atunci când părintele a ridicat mâna şi i-a binecuvântat, Giovanni şi Maro au început să tremure, iar apoi corpurile lor s-au liniştit şi au început să plângă.

Părintele Amorth a povestit în cartea sa că el însuşi a efectuat sute de ritualuri de exorcizare, dar este un miracol cum simpla prezenţă a Papei a reuşit să vindece de la distanţă doi oameni posedaţi de Diavol.

Ispita mantuirii prin propriile puteri

Una dintre cele mai ascunse ispite pe care diavolul o ridica asupra crestinilor cred ca este aceea de a-i face sa lupte pentru mantuire de unii singuri. 
       Evident, vorbind despre acest lucru, nu putem crede ca aceasta ispita ne vizeaza si pe noi, care marturisim - uneori insa fara a crede cu adevarat - ca fara Dumnezeu nu putem face nimic.

    Adesea, diavolul se ascunde acolo unde te astepti mai putin; el lucreaza pe cat poate in ascuns, punand la cale atacuri viclene, asemenea unui dusman experimentat in lupta, care nu ataca pe fata, ci isi randuieste un plan cat mai ascuns, spre a pierde pe adversar fara a intampina o prea mare rezistenta. Inselarea este astfel cea mai buna arma a lui, prin aceasta surpandu-l pe om inca dintru inceput.
Ispita mantuirii prin propriile puteri

Sfintii Parinti vorbesc deosebit de inalt despre viata intru Hristos, despre cunoasterea personala a lui Dumnezeu, despre vederea pacatelor si despre puterea rugaciunii. Din practica insa, vedem insa cum destul de putini sunt aceia care ajung cu adevarat sa-L cunoasca personal pe Dumnezeu, sa isi vada cu adevarat pacatele sau sa dobandeasca o rugaciune statornica si roditoare.

Intrebandu-ma adesea, de ce se inainteaza atat de greu in viata cea duhovniceasca, privind atat spre mine, cat si spre multi dintre crestinii de rand sau chiar monahi, am aflat raspunsul in cuvintele Sfantului Teofan Zavoratul care, talcuind Psalmul 118, afirma: "Pentru ca ei vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu."

Trebuie sa fim deci cu mare luare aminte la aceata ispita de a cauta mantuirea de unii singuri, necerand-o si neasteptand-o de la Dumnezeu, ca pe un dar, precum si este. Astfel, toate virtutile, precum si mantuirea, sunt daruri de la Dumnezeu, ce trebuie cerute, intru smerenia inimii. "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit, intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale. Deschide ochii mei si voi cunoaste minunile din legea Ta. Invata-ma bunatatea, invatatura si cunostinta, ca in poruncile Tale am crezut" (Psalm 118).

Deci, "pentru ca vor sa ia prin propriile puteri, in stapanirea lor, ceea ce apartine darului lui Dumnezeu si ceea ce este o lucrare a harului lui Dumnezeu", multi crestini se afla lipsiti de darurile cele duhovnicesti in pofida a numeroase nevointe si osteneli.

Este adevarat ca de noi tine a pune inceput bun vietii noastre, cu vointa puternica si hotarare de a savarsi cele bune si a ne feri de cele rele. Pentru aceasta nu se cere un ajutor deosebit de la Dumnezeu, caci, liberi fiind, putem savarsi binele sau raul, in egala masura.

Daca ne vom obisnui insa cu a face anumite fapte crestine, fara a intelege ce trebuie sa dabandim prin ele, si anume pacea gandurilor, linistirea inimii, curatia, smerenia si dragostea, vom cadea in ispita de a ne limita la mijloace, uitand de scop. Astfel, apare inselarea ca savarsind in mod sustinut anumite fapte crestine, sa socotim ca avem ceea ce nu avem insa deloc, adica impartasirea de Dumnezeu si cunoasterea Lui.

Astfel, netrecand dincolo de savarsirea faptelor celor bune, crestinul se va limita la acestea, oprindu-se din nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, care este un dar al Duhului Sfant, daruit celor cu inima buna, iar nu atat celor care au "o cantitate" mai mare de fapte bune.

Acela care va intelege ca intalnirea cu Dumnezeu si dobandirea mantuirii nu se limiteaza la savarsirea unor fapte, oricat de bune ar fi acestea, acela nu-si va mai intrerupe cautarea, ci dimpotriva, se va smeri in inima lui si va astepta lucrarea harului lui Dumnezeu.

"Vazand ca oricat s-ar stradui el sa lucreze dupa indrumarile batranilor, tot nu se dau pe fata roadele asteptate, el isi taie orice asteptare de roade de la propria lui staruinta si-si pune toata nadejdea in Dumnezeu. Cand se va petrece asa ceva in sufletul celui ce se roaga, abia atunci se va da putinta darului ca sa lucreze. Atunci, dupa cum spun staretii, in ce priveste ordinea din afara, ea va ramane aceeasi, dar nu va ramane acelasi lucru in ce priveste puterea launtrica" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Sa ne gandim la un crestin care lupta cu mania, incercand sa o biruie si sa doabandeasca duhul blandetii. In cartile ascetice se gasesc toate indrumarile de trebuinta, care ne arata cum sa ne calauzim spre a ajunge la aceasta. Cel manios isi insuseste toate acestea si incepe sa lucreze potrivit indrumarilor citite. Dar pana unde va ajunge el cu propriile sale puteri? Nu mai departe decat pana la tacerea gurii in vremea supararii, cu o oarecare imblanzire a supararii insasi; dar pentru ca sa stinga cu totul mania si sa introduca in inima blandetea, pana aici insa el nu va ajunge niciodata. Una ca aceasta nu se intampla decat abia atunci cand vine darul si altoieste el blandetea in inima. Tot asa se intampla si in toate celelalte nevointe.

"Orice rod de viata duhovniceasca ai cauta, de cautat, tu sa-l cauti cu toata staruinta ta, dar sa nu astepţi rodul din chiar cautarea aceasta si din silintele tale, ci descopera-ti tristetea ta inaintea Domnului, fara sa socotesti ceva de partea ta, si atunci El va face" (Sfantul Teofan Zavoratul).

Inca dintru inceput, Mantuitorul ne-a spus: "Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 4-5). Pentru aceasta, numai cerand Domnului cele bune, le vom putea si primi, iar nu ostenindu-ne singuri. "Descopera Domnului calea ta si nadajduieste in El si El va implini" (Psalm 36, 5).

Indiferent de virtutile lucrate, crestinul trebuie sa renunte la orice pretentie si asteptare automata a roadelor celor duhovnicesti. Fara aceasta renuntare, el nu va cunoaste niciodata adevarata virtute si nu va putea ajunge la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. "Israel, urmarind legea dreptatii, n-a ajuns la legea dreptatii. Pentru ce? Pentru ca nu o cautau din credinta, ci ca din faptele Legii" (Romani 9, 21-22).

Virtutile, practicate si luate in ele insele, nasc mandrie, iar aceasta nu mai lasa loc prezentei lui Dumnezeu. Astfel, crestinul ajunge sa se conduca singur spre mantuire, ca si cum dobandirea acesteia ar sta in puterea si priceperea lui. "In har sunteti mantuiti, prin credinta, si aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni" (Efeseni 2, 8-9).

"Cand unii intreaba: Ce trebuie sa fac spre a dobandi cutare sau cutare virtute? Se poate raspunde tuturor: Intoarce-te spre Domnul si El ti-o va da; nu este alt mijloc de a primi cele cautate." (Sfantul Teofan Zavoratul).


Teodor Danalache

Dracuirea - inchinarea lucrurilor celui viclean

Dracuirea este pomenirea numelui celui viclean. Aceasta este o lucrare subtila a diavolului, lucrata mai ales in cei care nu merg la biserica si care "nu cred in diavol". Cat de lipsit de minte este omul care "dracuie" si care pomeneste neincetat numele diavolului, in pofida faptului ca nu crede in viata cea vesnica, in sufletul sau nemuritor, in prezenta diavolului si in existenta lui Dumnezeu.

Unuia ca acesta ar trebui sa i se spuna: "Daca nu crezi in viata vesnica, ba inca nici in Dumnezeu si nici in diavoli, de ce pomenesti numele diavolului la tot pasul si in tot locul ?!" Parintele Arsenie Papacioc, vorbind despre unii ca acestia, spune: "De ce zice omul "drace, drace"? De ce nu zice mai bine "Doamne, Doamne"?"

Oare nu este aceasta o atat de mare dovada a existetei diavolului si a lucrarii lui prin omul inselat de el ?! Cum dar sa se mai creada liber acela care "dracuie" in toata clipa si in tot locul tot ceea ce ii vine in minte sau ii cade in mana ?!

Puterea si invocarea (chemarea) numelui unei persoane

Puterea numelui este un lucru indeobste recunoscut. In vechime, cand era rostit numele imparatului, toata lumea era miscata de emotie, luand o pozitie cuviincioasa. Astazi, de asemenea, cand se aude rostit numele unei mari personalitati, toata lumea ia aminte si urmareste cu atentie cele petrecute.

Dar de ce sa merg atat de departe, in loc sa amintesc ceva ce fiecare dintre noi simte, chiar in mai multe momente de peste zi. In momentul in care se aude rostit un nume, fiecare dintre noi simte ceva anume: unul poate nu simte nimic, insa altul simte bucurie, altul tristete, iar altul manie.

Cand auzim numele "Marian" sau "Vasile", unul se poate bucura, aducandu-si aminte de o ruda foarte draga, iar altul se poate mania, aducandu-si aminte de vreun vecin, care i-a facut mult rau. De asemenea, cand auzim numele "Andreea" sau "Teodora", unul se poate bucura, venindu-i in minte o persoana draga din trecut sau din prezent, pe cand altul se poate tulbura sau chiar mania, gandindu-se la o persoana care nu l-a bucurat candva.

Deci, nu exista nume lipsit de incarcatura (buna sau rea).

Ma bucura nespus de mult faptul ca numele "Maria" are o putere atat de mare, incat nici o alta persoana cu acest nume nu poate schimba puterea lui cea minunata. Maica Domnului a imputernicit acest nume atat de mult, incat nimeni vreodata nu va mai putea sa il goleasca de sens. Spun asta deoarece simt o putere nespus de mare in acest nume. Ba inca si pentru faptul ca nu am intalnit, pana astazi, vreun om caruia sa nu ii placa acest nume.

Cu atat mai mult in Biserica, numele a fost intotdeauna incarcat cu o mare putere a persoanei numite, iar cel mai puternic nume va ramane pana la sfarsitul veacurilor numele lui "Iisus Hristos".

Despre rostirea neincetata a Numelui lui Iisus Hristos, aflam inca de la Sfantul Apostol Pavel, unde gasim indemnul: "Rugati-va neincetat" (I Tesaloniceni 5, 17). Neincetata pomenire a unui nume ne face una cu persoana al carui nume il pomenim.

Rugaciunea neincetata a Numelui lui Iisus ne indeamna sa facem totul in Numele Sau. Din vietile sfintilor vedem cum toate lucrurile facute in numele lui Iisus Hristos primesc pecetea Duhului Sfant.

Numele lui Hristos este un nume cu putere mare, caci gasim scris: "Dumnezeu L-a preainaltat si I-a darui Lui nume care este mai presus de orice nume, pentru ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor dedesubt si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (Filipeni 2, 9-11).

"Intru numele Tau am nadajduit" (Isaia 26, 8). Mentionarea acestui Nume cu putere mare este prezent neincetat si in Sfanta Liturghie: "Si ne da noua cu o gura si o inima sa preaslavim prea cinstitul si de mare cuviinta Numele Tau."; iar la sfarsit, incheiem zicand: "Fie Numele Domnului binecuvantat, de acum si pana in veac!"

Neincetata pomenire a unui nume ne face una cu persoana al carui nume il pomenim.

"Dracuirea" sau inchinarea tuturor lucrurilor celui viclean

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural, "pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune" (I Timotei 4, 4-5).

Se poate vorbi de "un botez" al lucrurilor, facut prin inchinarea acestora lui Dumnezeu. Pana la oferirea lor, inapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parca intr-o stare de neimplinire, de asteptare a implinirii cuvantului liturgic: "Ale Tale, dintru ale Tale. Tie iti aducem de toate si pentru toate."

Scoaterea materiei de sub puterea celui rau si oferirea ei, inapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se intelege prin "preotia universala", prin preotia fiecarui crestin in parte, ca purtator al mesajului mantuitor adus de Hristos.

Fiecare lucru din viata noastra este un dar, el putandu-se intoarce inapoi Daruitorului, adica lui Dumnezeu, de la care avem "toata darea cea buna si tot darul cel desavarsit", sau diavolului, celui care nu ne da nimic, ba inca si mai mult, ne ia cat poate de mult din viata si din lucruri, el fiind "tatal minciunii", al hotiei si al distrugerii.

Lucrurile "dracuite" sunt lucruri inchinate diavolului, adica instrainate de la adevaratul lor Proprietar, cat si de la cei in grija carora ele au fost date.

In limba ebraica, "satan" inseamna "cel ce s-a razvratit" sau "cel ce dezbina". In limba greaca, "diavol" inseamna acelasi lucru, dar si "cel care paraste". In limba romana, cea mai folosita denumire a celui rau vine de la cuvantul "draco", "dragon", care trimite la "balaurul cel de demult", adica la "sarpele" care a inselat-o pe Eva. Astazi, cel mai folosit cuvant pentru a-l desemna pe cel viclean este cel de "drac", cuvant inexistent in Sfanta Scriptura.

In evlavia poporului roman, credinciosii spun ca numele diavolului nu e bine sa-l pomenesti, caci indata ti se arata, ca si cand l-ai fi chemat. "Daca in trecut taranul se temea sa-i rosteasca numele, astazi am ajuns sa-i spunem celui de langa noi, atunci cand face lucruri iesite din comun, ca este “dat dracului” sau “al dracului”." (Adrian Cocosila) 

Din teama de a-i rosti numele, crestinul intrebuinteaza pretutindeni cate un nume metaforic (viclean, rau), spre a evita rostirea numelui lui adevarat. "Nu dati loc diavolului. (...) din gura voastra sa nu iasa nici un cuvant rau, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinta, ca sa dea har celor ce asculta." (Efeseni 4, 4) Cuvantul acesta ne indeamna sa nu vorbim rau, sa nu jignim, deci cu atat mai mult si "sa nu dracuim".

"Stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi." (Iacov 4, 7-8) Cat de minunate sunt cuvintele Sfintei Scripturii! A sta impotriva celui viclean se face incepand prin a nu ii mai pomeni niciodata numele sub forma de invocare si chemare. Putem spune "fereste-te de cel viclean" sau "diavolul racneste ca un leu", insa nu putem "dracui" pe aproapele sau lucrurile din jurul nostru.

Dracuirea oricand si a oricarui lucru atrage numai chin si tensiune sufleteasca, atat in lumea aceasta, cat si in cea vesnica. Imparatul David profeteste rasplata celor care vorbesc rau si care slujesc mai mult diavolului, decat lui Dumnezeu, "dracuind" si inchinand toate lucrurile celui viclean: "Pus-au impotriva mea rele in loc de bune si ura in locul iubirii mele. Pune peste dansul pe cel pacatos si diavolul sa stea de-a dreapta lui." (Psalm 108, 4-5) Cu adevarat, diavolul sta langa cel care "dracuie", caci doar il cheama si se uneste cu numele lui cel rau.

Crestinul face sfestanie in casa, spre sfintire, iar necrestinul isi "dracuie" casa, fie ca e prea mica, fie ca s-a stricat ceva la ea. Urmarea cuvantului fiecaruia este fireasca: casa crestinului este odihnitoare, chiar in pofida anumitor lipsuri, in vreme ce casa necrestinului este tulburatoare, ca urmare a chemarii in ea a "diavolului", caruia i-a fost "inchinata".

Cand un om "dracuie" neincetat un lucru, cum sa mai fie bun acel lucru ?!

Inchinarea tuturor lucrurilor celui viclean atrage dupa sine distrugerea a toate. Lucrurile "dracuite" sunt lucruri inchinate diavolului, adica instrainate de la adevaratul lor Proprietar, cat si de la cei in grija carora ele au fost date.

In incheiere, amintesc o intamplare din viata Sfantului Irodion de la Manastirea Lainici (+`900). Cuviosul Arhimandrit Irodion Ionescu, staret al Manastirii Lainici, din judetul Gorj, a fost duhovnicul Sfantului Calinic de la Cernica. Trupul lui Irodion a fost gasit in chip minunat, din randuiala dumnezeiasca, el fiind astazi propus canonizarii.

Odata, o femeie i-a adus parintelui, dupa obicei, un vas cu lapte, de la capra ei.
Iar cuviosul parinte Irodion i-a raspuns:
- Nu primesc laptele, ca nu este de la capra ta !
- Ba nu, parinte - a zis femeia -, de la capra mea este.
- Dar n-ai dat-o ieri diavolului ? Cum sa primesc, ca nu mai este capra ta !
Deci, vadita fiind femeia, si-a marturisit pacatul si, luand binecuvantare, din ziua aceea nu a mai dracuit.

Teodor Danalache