Cateheza-invatatura despre comportament crestin in biserica

„Ochiul rau” / „Deochiul” / „Ochiul dracului”– realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?

„Trebuie să dăm un pas înapoi pentru a ne apropia de înţelegerea a ceea ce însemna ochiul rău în antichitatea clasică şi în lumea romană târzie. Michael Herzfeld a propus cu un anumit motiv ca denumirea de „deochi” (ochiul dracului, ochi rău) să nu fie folosită în comparaţii inter-culturale, pentru că expresia e folosită adesea in cadrul unor credinţe care au puţin în comun una cu cealaltă".



Apoi, se ridica unele probleme vizavi de noţiunea de „deochi" sau "ochi rau" chiar şi în cadrul unei singure culturi”.

În cazul antichităţii clasice şi al lumii romane târzii, termenul de „deochi” nu era folosit decât accidental. Mai degrabă apar termenii de „ftonos” şi „baskania”, pentru vorbitorii de limbă greacă, şi „invidia” şi „fascinatio” / „fascinus”, pentru vorbitorii de limbă latină.

În privinţa temerii de "deochi" - „ochiul rău” - cel mai adesea, precizează autorul, se vorbea de frica de invidia pe care ar putea-o atrage norocul unora, din partea altora. Se temeau că poate veni de la semenii lor, de la demoni, de la zei, de la destin, manifestându-se ca o putere supranaturală („numită pur şi simplu phthonos sau invidia”).

De cele mai multe ori, frica oamenilor nu avea o cauză clară, ci mai mult un sentiment de teamă nediferenţiat. „Explicaţiile care se dădeau la acea vreme despre necazurile abătute asupra oamenilor erau puse pe seama unor combinaţii de forţe, de exemplu demonii invidioşi care ar lucra prin intermediul oamenilor invidioşi; sau pur şi simplu se spunea ca ochiul rău (deochiul, phthonos, invidia) i-a lovit.”

Pentru susţinerea acestor afirmaţii M. W. Dickie citează din Platon – „Phaedo” şi Libanius – corespondenţa care face referire la baskania. În antichitatea păgână, deci, se credea că norocul omului va atrage ostilitatea forţelor supranaturale invidioase. Oamenilor li se părea atunci imposibil să accepte că semenii lor (deci nu forţe supranaturale, invizibile) ar putea face rău de la distanţă, fără contact fizic. Însă în forţele supranaturale se incredeau clar. Aceasta, deoarece, in general, oamenilor le era greu să creadă că un alt om ar putea interveni în mersul firesc al naturii, sau ca ar putea interveni în ordinea evenimentelor „menite” să se intample.

În alte scrieri timpurii apare insa si ideea de "deochi" („ochi rău”) venit din partea unei persoane umane, si aici trebuie sa ii vedem pe: poetul Grattius („oculique venena maligni”), în „Cynegetica”; satiristul Persius, din timpul lui Nero; Heliodorus, Plutarh („baskanos oftalmos”) ş.a.

Gustul pentru scrierile despre deochi era insa dezvoltat în epoca elenistică, fiind legat de căutarea senzaţionalului, miraculosului, paradoxului. Această înclinaţie spre miraculos a fost dispreţuită de două şcoli filosofice din acea perioadă, Epicurienii şi Stoicii. Stoicii, asupra cărora autorul se opreşte cu preponderenţă, negau pur şi simplu posibilitatea oricărei forme a minunii. Ei considerau că orice credinţă în supranatural ar putea dăuna „echilibrului mental uman”, deci le respingeau pe toate.

Din punct de vedere intelectual, păgânii educaţi întâmpinau dificultăţi in interpretarea „deochiului”, observand si ei, la randul lor, ca aceşti ochi ar putea produce rău, fără un contact fizic concret. Formulasera trei variante de răspuns pentru această problema:
1. (probabil cel mai comun) să ignore problema deochiului;
2. să nu creadă în deochi;
3. să creadă că a existat un contact prealabil între aceşti ochi şi „victimă”. Spre exemplu, explicaţia lui Plutarh este că ar exista o „emanaţie din ochii persoanei invidioase, care intră în ochii părţii invidiate, cauzându-i tulburări psihice şi fizice”. În acest sens, Plutarh a urmat teoria filosofului presocratic Democrit.
„În concluzie, în antichitatea păgână deochiul era o faţetă a unui complex mult mai larg de credinţe, al cărui nucleu a constat in sentimentul că norocul este vulnerabil la forţele supranaturale invidioase.” (op. cit.). Iar ideea aceasta, fie era considerată unica explicaţie, fie era respinsă in totalitatea ei.

Este important să cunoaştem aceste lucruri, inainte de a cauta sa ne întoarcem la cele spuse de Sfintii Părinţi ai Bisericii, chiar dacă ei nu au citit (sau nu avem vreo dovadă că au citit) parerile autorilor citati mai sus, pe tema deochiului. Totuşi, si ei au mers pe aceeaşi linie, acceptând că o fiinţă umană propriu-zisă ar putea face rău alteia, prin baskania, fără a lua însa in discuţie ideea forţelor invidioase supranaturale, ne asigură autorul înainte de a intra în analiza propriu-zisă a ceea ce au menţionat Părinţii Bisericii din sec. IV-V, despre „deochi" - "ochiul rău”.

Cateheza-invatatura despre comportament crestin in biserica

Metania in Biserica

Metania făcută în cadrul vieţii duhovniceşti reprezintă o manifestare văzută a pocăinţei. Ea este un act de jertfă a omului ce îşi recunoaşte păcatele. Provenind din grecescul , pocăinţa reprezintă schimbarea minţii. Astfel că metania nu este doar un act, ci un mod de a gândi şi a trăi.

Viaţa creştinului reprezintă traseul evolutiv de la o creatură limitată la starea de dumnezeu prin har. De aceea omul trebuie să se dezvolte, să-şi creeze organe şi simţuri capabile de comuniunea Treimică. El trebuie să-şi schimbe vieţuirea şi gândirea limitată, lumească, cu gândirea şi trăirea lui Hristos, primul om ce S-a suit la cer.

Prin metanie, creştinul îşi închină viaţa, trupul şi sufletul, gândirea şi simţirea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să se poată ridica cu acestea transfigurate tot la El. De aceea, făcând metania, credinciosul începe prin a-şi face cruce în numele Sfintei Treimi. Unindu-şi degetele mâinii ce reprezintă fapta şi gândirea dreaptă, omul o duce la frunte, simbol al Tatălui, izvorul a toată raţiunea. Acesta trimite în lume pe Fiul ca să se întrupeze din pântecele Fecioarei, simbolizat prin ducerea mâinii la buric, ca loc al legăturii pruncului cu mama sa. Apoi Hristos Se înalţă pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt ce uneşte pe toţi oamenii împreună şi pe om cu Dumnezeu - lucru simbolizat prin unirea celor doi umeri şi a laturilor crucii chiar deasupra inimii.

Închinându-Se Treimii, creştinul îşi afirmă viaţa ca o cruce, ca un chin pentru omul cel vechi care suferă. Acesta însă trebuie să moară, cu toate faptele şi gândurile şi voinţa păcătoasă. Şi astfel că trupul coboară în genunchi şi atinge pământul cu fruntea. "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce" (Fc. 3, 19).

Numai prin moartea faţă de păcat omul poate scăpa de moartea veşnică. Şi cum plata păcatului este moartea, dar cel ce se judecă singur nu va mai veni la judecata, prin fiecare metanie creştinul moare faţă de păcatele făcute pentru a putea renaşte la viaţa nouă în Hristos. Şi astfel că el iarăşi se ridică pentru a da slavă Celui ce l-a înviat.

Metania are o deosebită importanţă pentru fiecare credincios în parte. Ea smereşte cugetul şi permite o privire mai realistă asupra propriei nimicnicii. Metania este şi o metodă de a scăpa de aprinderile trupeşti ce vin frecvent din cauza mâncării necorespunzătoare. Aici intervine şi arderea caloriilor în surplus, efortul depus fiind folositor şi pentru distragerea de la gândurile păcătoase.

În timpul metaniilor se pot spune psalmi sau rugăciuni de umilinţă, sau se poate zice în gând sau şoptit (pentru o mai bună concentrare) rugăciunea lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!" Dacă sunt mai multe metanii de făcut, acestea se pot împărţi, punându-se pauze de citiri biblice sau patristice, meditaţii la cuvintele Mântuitorului sau ale Sfinţilor Părinţi, cercetarea acţiunilor săvârşite în ziua respectivă sau un şirag de rugăciunea lui Iisus.

Deşi s-ar părea că prin metanii se chinuie trupul, aceste de fapt se tonifică, se revigorează, întărind inima şi eliminând toxinele. Activitatea fizică asociată cu o alimentaţie normală sau chiar subcalorică favorizează starea de sănătate a organismului.

Trebuie menţionat că metaniile sunt mai ales manifestări de pocăinţă care sunt nepotrivite în anumite contexte. Sunt perioade în timpul anului bisericesc care exprimă în mod deosebit o stare de bucurie şi în care nu se fac metanii. Aceasta se întâmplă pentru slăvita Înviere a lui Hristos în Săptămâna Luminată şi de sâmbătă seară până duminică după-amiază, în tot timpul anului. Iar pentru perioada de revelaţii ale bucuriei ce însoţesc Naşterea şi Botezul Domnului, nu se fac metanii între aceste două mari praznice. În locul lor însă se fac metanii mici sau închinăciuni. Acestea nu mai presupun îngenuncherea şi atingerea pământului cu fruntea, ci doar aplecare până ce mâna dreaptă ajunge la pământ. Aceasta semnifică cinstirea din partea închinătorului, dar şi smerenia prin aducerea aminte că orice dreptate e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu; căci mântuirea o avem în dar.

Departe de a fi un act desuet, metania este un lucru folositor şi necesar pentru o bună sporire duhovnicească.