ATÂT DE SINGUR ȘI DE VAST

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Adrian Goia

Mi-e dor de Păunescu să mă-nvețe

Delirul unui foc îmbălsămat,

De frigul meu, etern nemângâiat

Mi-e teamă că destinul o să-nghețe.

În fiecare vers îmi reapari

Și-atât de definibil mi-ar părea,

Să-ți pot topi căldurile-ntr-o stea

Și să te muți cu mine în ghețari.

Acestei ierni pe cale să cedeze,

Îi sunt dator să nu mă mai arăt.

Cum poți să faci poeme din omăt,

Când albul nici nu știe să rimeze?

Eu nu mai am de dragoste nici timp

Nici nervi să-i savurez melancolia,

Mă înjosesc aici, cu poezia,

Umbrită de un veșnic anotimp.

Și-n tot acest orar umilitor,

Talentul îți devine variantă;

Eterna regăsire delirantă

Cu cei rămași pierduți în sinea lor.

Mă simt pe mine însumi în contrast,

În jungla dintre două Universuri;

Ajuns la leul ultimelor versuri,

Îți mori ’’atât de singur și de vast’’!

Adrian Goia 

sursa