FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...
Erai acolo, în mormânt, Stăpâne,
Iar lespedea era nepăsarea mea,
Pecetluită cu uitarea de Tine.
Am pus străjeri de pază:
Fricile, neîncrederile, pornirile proprii spre rău.
Aș fi sperat să nu rămâi acolo...,
Dar nu știam..., nu știam...,
Nu găseam nicio soluție.
Erai condamnat de mine, Doamne, încuiat,
În mormântul sufletului meu.
Ce era mai bun în mine
Tremura ascuns într-o casă – a Apostolilor Tăi.
O altă parte, mai curajoasă,
A hotărât să vină la mormânt,
Să Te ungă cu miresme,
Ca pe un ireversibil mort.
O singură scânteie, a unei rugi, rămăsese:
Ce nu pot fi și face eu, Iisuse, întregește Tu,
Facă-se voia Ta.
(Asemeni Măicuței Tale, care,
Chiar și atunci când Te-a văzut în mormânt,
Respira cu credința învierii.)
Și când, și cum, și cine a dat piatra deoparte?
Nu știu să spun,
- Decât că-n mormântul sufletului meu
Ai înviat, punând paznicii pe fugă,
Făcând mironosițele și apostolii să se bucure,
Îmbrățișând-o pe mama Ta,
Lăsând pe veci giulgiurile Tale acolo,
Înmiresmate, cu amprenta trupului Tău de lumină palpabilă,
Ca balsam pe inima mea,
Până la învierea mea definitivă.
Pe mormântul Tău,
Astăzi e zidită o biserică...
Taina inimii ce Ți-a devenit casă.
Erai acolo, în mormânt, Stăpâne,
Iar lespedea era nepăsarea mea,
Pecetluită cu uitarea de Tine.
Am pus străjeri de pază:
Fricile, neîncrederile, pornirile proprii spre rău.
Aș fi sperat să nu rămâi acolo...,
Dar nu știam..., nu știam...,
Nu găseam nicio soluție.
Erai condamnat de mine, Doamne, încuiat,
În mormântul sufletului meu.
Ce era mai bun în mine
Tremura ascuns într-o casă – a Apostolilor Tăi.
O altă parte, mai curajoasă,
A hotărât să vină la mormânt,
Să Te ungă cu miresme,
Ca pe un ireversibil mort.
O singură scânteie, a unei rugi, rămăsese:
Ce nu pot fi și face eu, Iisuse, întregește Tu,
Facă-se voia Ta.
(Asemeni Măicuței Tale, care,
Chiar și atunci când Te-a văzut în mormânt,
Respira cu credința învierii.)
Și când, și cum, și cine a dat piatra deoparte?
Nu știu să spun,
- Decât că-n mormântul sufletului meu
Ai înviat, punând paznicii pe fugă,
Făcând mironosițele și apostolii să se bucure,
Îmbrățișând-o pe mama Ta,
Lăsând pe veci giulgiurile Tale acolo,
Înmiresmate, cu amprenta trupului Tău de lumină palpabilă,
Ca balsam pe inima mea,
Până la învierea mea definitivă.
Pe mormântul Tău,
Astăzi e zidită o biserică...
Taina inimii ce Ți-a devenit casă.