Cât de multe nenorociri şi buimăceli neaşteptate nu dau peste noi? Şi totuşi cineva trebuie să înăbuşească gândurile cele rele, şi să nu învoiască limbii a grăi lucruri păcătoase, încă şi fericitul Iov a răbdat mii de patimi, şi totuşi n-a încetat de a proslăvi pe Domnul.
Intre noi însă sunt oameni, care când li se va întâmpla ceva rău, când sunt jigniţi de cineva, sau cad în boală, fie aceasta durere de picioare, ori de cap, sau oricare alta, îndată izbucnesc din ei hulele. Ei suferă chinul bolii, dar folosul, ce ar putea ei să tragă dintru aceasta pentru mântuirea lor sufletească, şi-l răpesc ei înşişi. Ce faci o omule? huleşti tu pe Dumnezeu binefăcătorul tău, mântuitorul tău, apărătorul şi îngrijitorul tău? Nu bagi de seamă oare, că alergi la prăpastie, şi te asvârli însuţi pe tine în fundul cel mai adânc? Oare prin hulire faci tu suferinţa ta mai lesnicioasă? Nu! tu o sporeşti prin nerăbdarea ta şi prin păcatul tău, şi-ţi faci chinul mai straşnic.
Dar poate tu nu poţi tăcea de durere. Iată eu nu-ţi poruncesc să fii cu totul mut. Insă în loc de a huli pe Dumnezeu, tu trebuie să-L proslăveşti, în loc de a cârti asupra Lui, tu trebuie să-L cinsteşti şi să-L lauzi. Mărturiseşte Domnului păcatele tale, strigă tare întru lauda lui Dumnezeu, prin aceasta îţi vei uşura suferinţele tale, apropiindu-se Dumnezeu iarăşi de tine prin harul său cel bogat întru ajutor. Dimpotrivă, dacă tu huleşti pe Dumnezeu, alungi de la tine ajutorul Lui.
Gândeşte încă, că cu cât mai mare este suferinţa, cu atât mai slăvită este şi cununa răsplătirii; cu cât mai mult aurul arde în cuptor, cu atâta se face mai curat; cu cât mai îndelugat şi mai departe pluteşte neguţătorul cu corabia pe mare, cu atâta mai multe mărfuri adună.
Şi tu ai acum cea mai grea luptă cu boala şi cu sărăcia. Socoteşte însă, că prin aceasta Lazăr a dobândit mântuirea. Fiindcă el cu atâta răbdare a suferit sărăcia, boala şi părăsirea, de aceea fu luat în sânul lui Avraam.
Asa, răbdarea în suferinţă este o faptă bună atât de mare, încât ea chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi slobozeşte de datoria lor cea grea; iar când ea se află la un om mai dinainte drept, ea îi dă cea mai mare siguranţă despre fericirea cea cerească.
Pentru cei drepţi răbdarea în suferinţă este o cunună strălucită, care luceşte mai luminat decât soarele; iar celui păcătos ea ii este de ajuns pentru iertarea călcărilor de lege ale sale.
Insă, zici tu, adeseori din obişnuinţă, limba mea, fără ca eu să voiesc aceasta, se porneşte spre astfel de cuvinte de supărare şi de ocară, însă, când ea vrea să fie atât de rea pornită, mai bine muşc-o cu dinţii tăi proprii, ca să-o doară bine, înainte încă de a fi azvârlit ea cuvintele cele de hulă, căci este mai bine ca să curgă acum din ea o picătură de sânge, decât ca ea odinioară să dorească în zadar o picătură de apă, ca bogatul cel îmbuibat. Este mai bine pentru dânsa a suferi o durere vremelnică, degrabă-trecătoare, decât a pătimi acel chin necontenit, veşnic, ca limba bogatului celui din Evanghelie, care chinuindu-se de foc nu putea dobândi cea mai mică astâmpărare.
Dumnezeu ţi-a poruncit ţie să iubeşti încă şi pe vrăjmaşii tăi, dar tu batjocoreşti Insuşi pe Dumnezeu, care te iubeşte. El ţi-a poruncit ţie, ca să vorbeşti bine încă şi de prigonitorii tăi şi să binecuvântezi pe cei ce te clevetesc. Tu însă vorbeşti rău despre Insuşi Dumnezeu, binefăcătorul şi ajutătorul tău cel mai mare, fără ca să fi luat de la Dânsul altceva, decât haruri.
Nu putea El oare, zici tu, să depărteze de la mine această ispită, această suferinţă? Negreşit, dar a îngăduit aceasta, pentru ca tu să fii mai ispitit, mai nu. Insă iată, zici tu, eu sunt doborât şi pierit. Dar aceasta o face nu firea ispitei, ci propria ta slăbiciune şi lenevie. Căci răspunde mie, ce este mai uşor a grăi, un cuvânt de hulă sau de laudă? Cea dintâi nu-ţi atrage oare ţie dezgustul şi supărarea tuturor celor ce o aud, şi aceasta oare nu măreşte mai mult chinul tău? Cealaltă laudă nu-ţi aduce ţie oare mii de cununi ale înţelepciunii, admirarea tuturor, şi o mare răsplătire de la Dumnezeu? Pentru ce deci pregeţi tu tocmai aceea ce este de folos, aceea ce este binefăcător şi plăcut, şi umbli după ceea ce vătăma, necăjeşte şi chinuieşte?
Mai departe, dacă apăsarea ispitei şi sărăcia ar fi o adevărată pricină de necaz împotriva lui Dumnezeu şi de huliri, atunci ar trebui ca toţi săracii să hulească pe Dumnezeu. Intru adevăr, însă mulţi tocmai dintre cei mai nevoiaşi decât toţi necontenit aduc lui Dumnezeu laudă şi proslăvire, pe când alţii, care petrec în bogăţie şi prisosinţă, neîncetat Il hulesc. Aşadar aceasta provine nu atât din însăşi firea lucrului, pe cât din propria noastră voie, de la o hotărâre luată mai dinainte.
Uitaţi-vă la Lazăr cel sărac. Chiar cea mai mare sărăcie n-a putut aduce vreo vătămare sufletului său, n-a putut să-l împingă la cârtire asupra lui Dumnezeu. Ce zic eu, sărăcia? Nici chiar de s-ar aduna toate relele putincioase, n-ar putea zgudui sufletul unui om iubitor de Dumnezeu şi înţelept, nici a-l abate de la fapta cea bună. Martor la aceasta este Lazăr, pe când pe de altă parte îmbuibatului celui moleşit şi dezmierdat nu i-a putut ajuta nici bogăţia sa, nici sănătatea, nici bunul trai cel de-a pururi, nici orice alta.
De aceea, iubiţilor, nu mai ziceţi, că sărăcia, boala şi primejdia ne silesc a cârti împotriva lui Dumnezeu şi a-L huli! Nu sărăcia, ci nebunia; nu boala, ci obrăznicia, nu primejdia, ci lipsa de frica lui Dumnezeu ne îndeamă la hulirile cele fără de judecată, ca şi la toate răutăţile.
Deci când tu, o omule, cazi în vreo boală, sau în orice ticăloşie, adu-ti aminte de Iov, de carnea lui cea schingiuită, şi de Sfântul său trup cel plin de răni. Dar poate vei zice tu, Iov avea o mângâiere îndeajuns în conştiinţă, că Dumnezeu Insuşi a pus asupra lui aceste suferinţe, însă într-adevăr, tocmai aceasta trebuia să-l mâhnească mai mult, că Dumnezeu cel drept, pe care el în tot chipul Il cinstea, se părea că se luptă contra lui.
Dacă suferinţa ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăveşti pe Dumnezeu şi nu-L huleşti, căci El, deşi ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuşi a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeaşi răsplătire ca şi aceia, cărora Insuşi Dumnezeu le-a trimis suferinţa lor. Ca şi aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi şi tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ţie de oameni, si ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut.
Priveşte numai la sărăcia şi la boala lui Iov, şi amândouă pe treapta cea mai înaltă, cu toată dreptatea lui! Trebuie oare să-ţi mai arăt lupta cea tot atât de mare, pe care el trebuia să o poarte cu simţurile cele fireşti ale unui tată? Aşa, cea mai mare luptă de felul aceasta a venit asupra acelui nobil bărbat. El a pierdut zece fii, zece deodată, zece în floarea vârstei lor, zece împodobiţi cu toate bunătăţile şi încă printr-o moarte silnică şi ticăloasă. Ei au fost ucişi de casa ce s-a surpat. Cine poate zice, că ar fi fost ajuns de o asemenea mare nenorocire? Nimeni, desigur nimeni! Deci când tu pierzi un fiu, sau o fiică, aleargă la Iov cel răbdător, şi te vei întoarce mângâiat.
Dar peste dânsul n-a venit numai această supărare, ci s-a adăugat încă căderea şi trădarea prietenilor săi, dojenile, ocările, batjocura şi derâderea. Şi cât de nesuferit este de a fi luat în râs de către toţi? Insăşi nenorocirea nu poate să pricinuiască atât de mare durere, pe cât aceia, care ne fac dojeni pentru dânsa. Iov însă nu numai că nu avea nici un mângâietor în nenorocire, ci mai vârtos pe lângă aceea era năpădit cu ocări din multe părţi. El însuşi se tânguieşte de aceasta şi zice: „voi vă ridicaţi asupra mea”, şi îi numeşte nemilostivi în cuvintele; „cei de aproape ai mei s-au lepădat de mine şi casnicii mei au vorbit împotriva mea; alţii m-au batjocorit, şi eu m-am făcut de râsul tuturor” (Iov. XIX, 14, urm 30, 9).� Numai a auzi de o asemenea ticălosie, este nesuferit, tac despre aceea, când cineva trebuie cu fapta să o sufere.
Cea mai mare sărăcie, boala cea nesuferită, cea nouă si neauzită, pierderea unor atât de mulţi şi atât de aleşi copii, şi în astfel de chip, batjocura şi derâderea şi ocara oamenilor, câte răutăţi! Unii îl batjocoreau, alţii îi făceau dojeni, iarăşi alţii îl dispreţuiau, nu numai prietenii, ci şi slugile sale. Ba încă nu numai îl ocărau şi strigau la el, ci îl şi blestemau, şi aceasta nu numai în curgerea de două, sau de trei, sau de zece zile, ci în curs de multe luni, nici noaptea el nu avea odihnă, ci răutatea zilei se mai mărea prin visurile cele grozave ale nopţii. Ascultă-l pe el însuşi când zice: „pentru ce mă îngrozeşti în visurile mele şi mă înfricoşezi în vedenii”? (Iov. 1, 14).
Care om ar fi putut să fie aşa de oţel şi de fier, încât să poată suferi atât de multe patimi? Dacă fiecare din aceste patimi, luată singură este nesuferită, apoi gândeşte, ce zgomot trebuie să fi ridicat ele toate la un loc în sufletul lui şi totuşi el a suferit toate acestea, şi în toată nenorocirea sa el n-a rostit o singură cârtire păcătoasă împotriva lui Dumnezeu. De aceea la dânsul să căutăm noi, când suntem în vreo nenorocire, şi patimile lui trebuie să fie un mijloc de vindecare împotriva alor noastre!
Când noi vedem, că unul a răbdat toate bătăile pământului la un loc, să ne purtăm bărbăteşte împotriva unei părţi dintru acelea, care ne-a ajuns pe noi. Să căutăm scăparea noastră la istoria patimilor sale, ca la o mamă plină de dragoste, care apără şi ocroteşte pe fiii săi cei înspăimântaţi, şi de ne-ar lovi chiar cea mai mare nenorocire, vom găsi la Iov mângâiere îndeajuns! Dar dacă tu zici: „Acesta a fost Iov, şi de aceea a putut să fie atât de răbdător, eu însă nu mă pot asemăna cu dânsul”, şi altele, apoi prin aceasta tu numai îţi vei atrage o mai mare răspundere. Căci tu trebuie să fii încă mai răbdător, decât dânsul.
Pentru ce aceasta? Pentru că el a trăit înainte de timpul harului, când viaţa nu era aşa de regulată, harul Sfântului Duh nu se revărsase încă asupra oamenilor, când încă era foarte greu de a birui păcatul, când domnea încă blestemul si moartea avea încă grozăvia sa. Acum însă pentru noi lupta s-a făcut mai uşoară, de când venirea lui Hristos a ridicat toate aceste piedici ale răbdării. De aceea, de când Dumnezeu ne-a dat atât de multe haruri nu mai avem nici o dezvinovăţire, când noi nu ne asemănăm lui Iov întru răbdare.
Pe lângă aceea mai gândiţi, că nu atunci este timpul de tânguire şi de întristare, când ne-a lovit o nenorocire, ci atunci, când noi am săvârşit vreun păcat. Noi însă inversăm rânduiala. Când noi săvârşim mii de păcate, aceasta puţin ne îngrijeşte, iar când vine asupră-ne numai o mică nenorocire, îndată pierdem bărbăţia, ne descurajăm şi am fi bucuroşi să ne descotorosim de viaţă.
Dar aud pe unii zicând: De ce oare să fie în lume nenorocirea şi ostenelile? Eu zic, că de acea viaţa aceasta de acum este plină de trudă şi de greutate, pentru că şi oamenii cei mai grosolan formaţi, care cu totul se dedau la cele vremelnice, să se obosească, să se sature de cele lumeşti şi pământeşti, să fugă de dezmierdări, să se lepede de dragostea lor către cele vremelnice, să-şi aţintească dragostea către cer şi să se pregătească pentru ziua judecăţii. Căci mulţi slujesc cărnii, şi încătuşaţi fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor şi se simt tihniţi în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voieşte a smulge de la dânşii această plăcere, şi pentru aceasta le-a trimis multă trudă, întristare, grijă, lupte şi primejdii, o întreagă oaste de patimi trupeşti, şi multe alte nevoi, pe care nu le putem toate număra, pentru ca ei, înspăimântându-se de acest nor de rele, să năzuiască a ajunge la limanul cel lin, şi să tindă a dobândi pacea cea veşnică, unde nu este binele amestecat cu răul, ci se află numai binele singur.
Să cumpănim toate acestea şi să purtăm suferinţele noastre cu tărie de suflet şi cu mulţumire lui Dumnezeu, pentru ca şi noi asemenea lui Iov să dobândim cununa cea de biruinţă a răbdării, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnlui nostru Iisus Hristos, căruia cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, acum şi în vecii vecilor!
din “Predici la duminici si sarbatori“
Sfantul Ioan Gura de Aur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu