Botez. Nuntă. Înmormântare.
Sunt cele trei prilejuri sigure în care vii la Biserică. De fiecare dată, adus de alții, nu de tine. Nașii sunt cei ce te însoțesc la botez și la nuntă, cei dragi pe ultimul drum pământesc.
Mai vii de Paști să iei Lumină, dar nu stai la Sfânta Liturghie pentru că… ai musafiri! Trebuie să te bucuri de "Înviere”… bine, mai mult pântecele trebuie bucurat!
La Praznicul Sfinților Apostoli (cum care? Sfinții Apostoli Petru și Pavel!) ești uimit că a mai apărut un post. “Ăsta ce o mai fi?!”, te întrebi. Te minți și îți spui că postul e pentru cei care merg la Biserică. TU AI CREDINȚA TA! Deci, nu e nevoie! Parcă te simți superior pentru că minciuna din tine te încredințează că tu chiar ai o credință. În realitate, ești departe.
De Adormirea Maicii Domnului te bucuri că e zi liberă.
Iar de Crăciun ești prea ocupat cu sarmalele, cu cârnații si cu alte preparate, cele care pe tine te fac să mărturisești: “Domn'e, ăsta e Crăciunul!” Mai faci schimb de cadouri. Primești. Dai. Dar nu dăruiești… Câți își aduc aminte și de cei săraci?! Puțini! Prea puțini!
Si vine vremea când ai nevoie de ajutor de la Dumnezeu. Atunci te închini si zici: “Doamne, ajuta!”. Și bine faci! Dar…post nu “poți” să ții că te simți slăbit. Nici măcar nu încerci. Și îți spui:"dar credința nu doar despre mâncare. Nu e despre ce bagi în gură, ci despre ce scoți pe gură”.
Si astfel nici nu te spovedești. Pentru că ai auzit că trebuie să postești. Deci se leagă una de alta. Așa că mai bine te liniștești și spui că nu ai “omorât” pe nimeni. Si de fapt esti un om bun. Deci, ești ok!
Și stai. Și aștepți nici tu nu știi ce. Trec anii. Greutățile vin. Trec. Alergi, muncești și trăiești ca și când nu ai muri niciodată.
Și brusc îți dai seama că anii au trecut și se apropie Marea Întâlnire cu Domnul. Ajuns la o vârstă, parcă ai vrea să mergi la biserică. Dar deja e teribil de greu să te deprinzi cu rugăciunea, cu postirea, cu prezența la Liturghie, cu cercetarea Scripturii, a Sfinților Părinți.
Vreme îndelungată, toată viața, te-ai amăgit spunându-ți că ai o credință a ta. În inima ta. Că nu ai nevoie de Biserică. De preoți. De Taine. De nimic din cele sfinte. Nici nu le socoteai sfinte.
Dar dacă toate acestea nu ar fi fost necesare Mântuirii, de ce Hristos s-ar mai fi răstignit pentru ele?! De ce ne-ar mai fi lăsat Sfânta Liturghie?! De ce ar mai lăsat Sfintele Taine?! De ce preoți? De ce Biserică?
Suflet rătăcit, nu amâna! Vino acum la Hristos! Roagă-te și plângi! Pentru tine, pentru cei dragi, pentru țară! Fii responsabil! Strigă la Dumnezeu că nu strigi singur! În satul tău, în orașul tău, în cartierul tău, mai strigă cineva cu tine! E preotul! Să ne rugăm împreună!
Luminează-ne, Doamne! Ia-ne în brațe, Părinte Ceresc! Strânge-ne la Pieptul Tău precum își strânge Cloșca puii! Fie-Ți Milă, Doamne, de poporul Tău și nu îl pierde de tot, chiar dacă mulți dintre noi ne-am îndepărtat de Tine și netrebnici ne-am facut! Fie-Ți Milă, Doamne, de cei ce suferă în aceste zile și ne întoarce pe toți la Tine, cu inimă zdrobită și cu adâncă smerenie!
Text de mai jos, prilej de adâncă reflecție, e nu numai pentru cei ce nu vin la Hristos în biserică. Ci si pentru cei care vin, dar vin degeaba, fără a schimba nimic în ei.
Este scris anul trecut de părintele Nicolae Tanase , cel ce crește sute de copii simultan. S-au strâns în total numai Sfinția Sa si cu Dumnezeu stiu câte mii într-o viață, că de spus nu vrea să spună. Pentru că știe ce e smerenia.
Si mai știe că românii au supraviețuit vremurilor DOAR cu Hristos. Altă explicație că nu am dispărut, cum au dispărut atâtea alte popoare, nu există. Dacă nu ne întoarcem la Hristos, așa de repede vom intra în modùl extincție!