de Preot Sorin Croitoru
Îmi pare-atât de rău, Iisuse,
Îmi pare-atât de rău
Că n-am putut în viața mea
Să fiu numai al Tău..
Am fost al lumii mult prea des,
Of, Doamne, mult prea des..
Căzând adânc în mreaja ei
N-am mai putut să ies.
Fugind de crucea ce mi-ai dat-o,
Cu ale ei dureri,
Golgota vieții n-am urcat-o,
Pierzându-mă-n plăceri..
Am vrut mereu alternative
La "viața în Hristos",
Descoperind mereu motive
De-a fi un păcătos..
Mușcam din fructele oprite,
Ca Eva și Adam,
Și-n locul lacrimii smerite,
Eu mă justificam.
Îmi amăgeam neînfrânarea
Și nepăsarea mea,
Fiind prea sigur de iertarea
Și bunătatea Ta,
Dar Duhul Tău Cel Sfânt din mine
Striga necontenit
Și-mi tot zicea că nu e bine
Să cad la nesfârșit.
De glasul conștiinței mele,
Un glas poruncitor,
Eram mustrat cu vorbe grele
Ca de-un judecător,
Apoi, văzându-mi împietrirea,
S-a săturat și ea
Să îmi tot certe nesimțirea
Și ne-voirea mea,
Și dintr-o dată s-a oprit,
Și-atunci eu am crezut
Că totul mi-e îngăduit,
Văzând că a tăcut..
Dar conștiința adormită
E semnul cel mai clar
Că viața mea era trăită
Cu totul în zadar.
Cândva ca Petru Ți-am promis
Că nu Te voi trăda..
Cocoșul însă a cântat
Și iată viața mea,
O viață plină de trădare,
Căci eu Te-am renegat,
Iisuse-al meu, cu fiecare
Cădere în păcat.
Ridic privirea-mi către cer
Și sufletu-mi smerit
Și nu voi renunța să sper,
Să sper la infinit,
Să scap din mreaja celui rău,
Luptând ca un erou,
Și să devin numai al Tău,
Iisuse-al meu, din nou!