de Preot Sorin Croitoru
Cât îmi doresc să fiu de-a dreapta,
Dar frică mi-e de partea stângă,
De-aceea inima în mine
Nu-i zi în care să nu plângă
Căci mă gândesc că, cine știe,
Voi fi trimis la Judecată
În întunericul cel veșnic
Cu a nemernicilor ceată..
Durere multă mă cuprinde
Și mă topesc de pocăință
Imaginându-mi “Ziua-aceea”
Cu o teribilă sentință,
Că-n loc să merg în Rai, adică,
Cu-ai mei înaintași cucernici,
Să merg în iad cu ucigașii
Și cu tot felul de nemernici..
Să merg în iezerul cel veșnic
Cu antihristul și Satana,
Eu, cel ce am slujit Altarul,
Eu, cel ce-am îmbrăcat sutana?..
Să merg în iezerul cel veșnic,
Unde e “plânsul și scrâșnirea”,
Eu, cel ce-i învățam pe alții
Să-și dobândească mântuirea?..
Să merg în iezerul cel veșnic,
La viermele fără odihnă,
În loc să fiu în Rai cu sfinții,
Întru dumnezeiască tihnă?..
Să ard în iezerul cel veșnic,
În locul fără de lumină,
Lipsit de-o minimă nădejde
În îndurarea cea divină?..
Să merg în iezerul de flăcări
Însingurat pe veșnicie,
Știind că milă pentru mine
În veci de veci n-o să mai fie?..
Să merg în iezerul cel veșnic
Știind că am ales pieirea,
Deși aș fi putut să-mi aflu
Și eu ca sfinții mântuirea?..
O, frații mei, aceste gânduri
Se află pururea în mine,
De-aceea cum găsesc prilejul,
Încerc să fac câte un bine,
Nădăjduind că miluindu-i
Pe frații Domnului, sărmanii,
Voi aduna în cer comoară
Ce se va înmulți cu anii
Și-n felul ăsta-n ceasul morții,
Purtat de îngeri voi străbate
Prin vămile-înfricoșătoare,
Plătind cu cele adunate.
Nădăjduiesc, crezând în Domnul,
În Jertfa Lui cea pentru mine,
Îmi plâng păcatele în taină
Și-ncerc să fac câte un bine,
Mă spovedesc și mă cuminec,
Mă rog, postesc după putere,
Și totuși inima mi-e plină
De-această pururea-durere
Căci știu că omul e ca vremea,
Iar mintea lui e schimbătoare;
Un singur gând de vanitate
Ajunge ca să îl doboare.
O vorbă grea sau mânioasă,
Sau una spusă “pe la spate”,
Un simplu gând de osândire..
Și omul le-a pierdut pe toate!
O față blândă prefăcută,
Un gând subtil de viclenie,
Zavistie sau neiertare..
Și-n iadul groaznic pe vecie!
Eu știu că este pocăință,
Mărturisire și iertare,
Dar cum vom fi găsiți, prieteni,
În ceasul morții fiecare?..
Vom fi găsiți în umilință,
Sau în demonică trufie,
În bunătate și blândețe,
Sau, vai, în ură și mânie?..
Ne vom afla în rugăciune,
Sau în profundă nepăsare,
Vom fi curați duhovnicește,
Sau vom fi plini de patimi, oare?..
Vă rog, vă rog să nu-mi răspundeți
Cu superficialitate,
Așa cum fac nepăsătorii,
Justificându-se în toate,
Accentuând milostivirea
Și dragostea Divinității,
Când sfinții-au plâns o viață-întreagă
De frica Zilei Judecății!
Suntem mai vrednici decât sfinții,
Când noi de-abia ne facem cruce?!
Lăsarea noastră “pe-o ureche “
Ce credeți, unde ne va duce?..
Acum e vremea pocăinței
Și-a luptei pentru veșnicie,
Să cerem lacrima cea bună
Ce spală orice murdărie,
Să fie candelele noastre
Aprinse întru priveghere,
Să fie sufletele noastre
Gătite pentru Înviere!
amin
