Părintele Arsenie nu vorbea prea mult. S-a aflat totuşi despre dânsul că se născuse în 1911, în satul Cheia Râmeţului, într-o familie cu stare mijlocie, având trei fraţi şi o soră. La 18 sau 19 ani, a plecat din sat, a vizitat mai multe mănăstiri şi duhovnici, întâlniţi "atunci când aveam mare nevoie de sfatul lor", după cum mărturisea uneori. În 1940, s-a întâlnit cu părintele Evloghie Oţa, sosit de la Sfântul Munte Athos, alături de care s-a stabilit la Mănăstirea Râmeţ, aflată în paragină, pustiită de catolici cu vreo 200 de ani în urmă.
În cartea sa, părintele Nicodim Dimulescu vorbeşte despre avva Arsenie ca despre un "doctor fără de arginţi", "un văzător cu duhul", care nu judeca pe nimeni, se ferea de lauda oamenilor, de la care nu primea niciodată nimic, care se ruga plângând, care respecta rânduielile, bun şi generos, în preajma căruia ţi se năştea în suflet "o fericire nemaiîntâlnită". Un părinte care, deşi nu făcuse şcoală, citea din Psaltire, Ceaslov şi Molitfelnic, de care nu se despărţea niciodată, cunoştea slujbele pe de rost şi avea o mare evlavie la Sfântul Ghelasie de la Râmeţ, despre care povestea lucruri necunoscute, "păstrate de către popor, din tată-n fiu", dar şi despre "alte descoperiri". Iubea natura, apa anumitor izvoare, pe care le considera sfinte, şi se ocupa de bolnavii psihic care ajungeau în mănăstire, de epileptici şi îndrăciţi. Era calm şi blând, dar şi dur, mai ales cu cei care mistificau "adevărul de credinţă", vorbea cu zel, mai ales despre trei păcate: avortul, fumatul şi beţia, având un respect aparte pentru sfinţi, cruce, biserică, icoană, anafură, moaşte, apostoli etc.
După câţiva ani petrecuţi în mănăstire, a primit binecuvântarea stareţului să se retragă "la linişte" în peşterile şi colibele din stâncile din preajma mănăstirii. Mai mult ca sigur practica rugăciunea minţii, dar nu-i plăcea să recunoască. Vorbea însă cu ardoare despre ea, spunând că "şi dracii ar deveni iarăşi îngeri dacă ar rosti această rugăciune".
În traista în care îşi purta cele trei cărţi mai avea o cruce de lemn, un fir de busuioc, o sticluţă cu agheasmă şi un fir de cimbru. Nu rupea niciodată vreo floare, pentru că ele ne vorbesc "despre bunătatea nemărginită şi despre măreţia lui Dumnezeu". Se ruga foarte mult, plângând, mai ales noaptea, când se afla în chilie, în genunchi în faţa icoanelor, în şoaptă, la lumina candelei.
Părintele acorda o importanţă deosebită rugăciunii spontane, pe care o recomanda spunând: "O mulţime de oameni au ajuns sfinţi fără să fi pus mâna pe vreo carte, din cauză că nu aveau cărţi, iar alţii pentru că nu ştiau carte, dar neîncetat vorbeau cu Dumnezeu prin rugăciuni alcătuite de ei pe loc".
"În 1945 sau 1946, părintele a săpat o peşteră în pământ, undeva pe deal, între tufele de brădişor, în partea de nord, nu departe de mănăstire, şi aici mergea deseori noaptea pentru a se linişti şi a se ruga.
Această peşteră s-a păstrat mulţi ani sub denumirea de Peştera Pustnicului", îşi aminteşte părintele Nicodim în cartea sa. Acolo se mai duceau şi alţi călugări, mai puţin pregătiţi pentru ispite, dar nu rezistau noaptea şi se întorceau speriaţi în mănăstire, deoarece "dracii au căutat să vă sperie, să vă înfricoşeze, ca să nu vă mai rugaţi", cum le spunea avva Arsenie, căci "pustnicia înseamnă luptă corp la corp cu diavolul".