DE CE APRINDEM LUMÂNĂRI?

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Aprind câte un pai de lumânare. Pai după pai. Lumină după Lumină. „Doamne, miluiește-ne pe noi și lumea ta” – la prima lumânare. Apoi pe cei dragi și prea dragi. Unul câte unul și toți laolaltă. Câte o lumină lină și pentru cei mai puțin dragi. „Pomenește, Doamne, pe cei ce ne fac strâmbătate – de parcă eu aș fi tare drept… Celor ce ne fac bine… fraților și rudeniilor. Celor ce ne slujesc și ne miluiesc pe noi. Pe cei din necazuri, Doamne să nu-i uiți. Iar la urmă, Doamne, să nu uiți și pentru mine…”

Mă mut la capătul opus al lumânărarului. Îi iau la rând pe cei întorși la Domnul, cu dor. „Cei mai înainte adormiți, părinți și frați ai noștri”, „pe toți frații ce i-am însoțit către Cer, du-le, Doamne, o bucurie de aici”.

În fiecare lumânare este de fapt o declarație de dragoste. Una veșnică. Mai ales pentru cei care nici măcar nu s-ar aștepta că tu – poate un străin în viața lor – îi pomenești și te rogi pentru el.

De ce aprindem lumânari oare? Doar pentru că „așa este bine” sau că ne dă doar o stare de bine? Ori poate din obligație?

Le aprindem din dragoste. Pentru că iubim. Mult. Bine. Puțin. Știe Dumnezeu. Aprindem lumânarea și mărturisim veșnicia vieții.

 
sursa

Schitul Sfinţii Arhangheli Găneasa