Viata pacatosului

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“

Un oarecare om a moştenit de la tatăl său o mare bogăţie. El însă a folosit toată averea moştenită spre a zidi, a întări şi a împodobi o singură casă. Şi trăia singur în acea casă, nu mergea la nimeni, nici nu primea pe vreunul dintre oamenii buni. Pentru sine nu cheltuia nimic - totul doar pentru casă. Nespălat, nepieptănat, în zdrenţe, nemâncat, zgârcit faţă de sine şi faţă de ceilalţi, dădea tot numai pentru casa în care stătea. Vecinii nu i-au văzut ani de zile faţa - dar casa îi era atât de împodobită pe dinafară încât orice străin, orice trecător scotea strigăte de mirare. Omul cu pricina sorbea fiecare cuvânt de laudă şi de mirare faţă de casa lui şi aceasta era singura sa mulţumire. „Cum o fi cel ce stă într-o astfel de casă, dacă astfel arată casa?", se întrebau trecătorii.

Dar faţa stăpânului nu o vedea nimeni. In cele din urmă, după ce a cheltuit cu casa tot ceea ce avea, s-a adus singur la deznădejde din pricina înfometării, într-o zi însă a lovit trăsnetul casa lui, dându-i foc. Şi casa a ars în flăcări, iar el abia a scăpat în stradă. Văzându-l, poporul din oraş s-a înspăimântat, fiindcă era ca o sperietoare: negru, slab, zdrenţăros, plin de murdărie. Şi toţi fugeau de el ca de un monstru. In deznădejdea sa, a plecat din oraş, neştiind nici el încotro merge. In cale i-au ieşit nişte ţigani, care şi-au zis: „Ăsta este bun pentru afacerea noastră!" Aşa că l-au înşfăcat, l-au sluţit şi mai mult, i-au scos ochii, i-au rupt mâinile şi picioarele şi au plecat cu el să cerşească prin lume.

Omul din povestire este sufletul păcătosului. Bogăţia cea mare sunt marile daruri primite de la Dumnezeu. Zidirea, întărirea şi împodobirea casei este grija doar pentru trup şi viaţa trupească. Omul neîngrijit, zdrenţăros şi flămând este sufletul neîngrijit, golaş şi flămând din trup. Trăsnetul este moartea neaşteptată. Oamenii din cetate, care fug de acel om ca de un monstru, sunt îngerii lui Dumnezeu, care fug de sufletul cel spurcat al păcătosului. Ţiganii sunt demonii cei negri, cărora le plac cei asemenea lor şi pe aceştia îi înşfacă. ( Sfantul Nicolae Velimirovici - Scrisori misionare)