de Preot Sorin Croitoru
Pe fruntea Lui de spini rănită
Se scurg șiroaie lungi de sânge
Ce se preling apoi pe față,
Udându-I barba care plânge
Cu picături amestecate
De lacrimi, sânge și sudoare..
Cuminte, le-a-'mplinit pe toate
Și-acum Stăpânul lumii moare..
Încet, durerea n-o mai simte,
Căci iată, trupu'-I amorțește,
Privirea I se-'ncețoșează;
În timp ce viața-L părăsește,
El vede îngeri ce-L veghează..
Încearcă totuși să-Și revină;
Să moară, încă nu Se-'ndură..
Mai vrea s'-arunce o privire
Spre cei ce-au răsplătit cu ură
Dumnezeiasca Sa iubire..
Acum când viața I se duce,
Poporul El nu Și-l blesteamă;
Chiar dacă ei L-au pus pe Cruce,
Sunt oameni, deci să nu se teamă,
Că nu vrea cu necaz să-i certe,
Ci îi privește cu blândețe,
Rugându-Și Tatăl să îi ierte..
Acum, că toate sunt făcute,
Privește cerurile-'n pace,
Iar ele Îl așteaptă mute;
Mai mult de-atât nu poate face
Pentru această omenire,
Căci iată, S-a urcat pe Cruce
De bună voie, din iubire..
Cu mintea cea din veșnicie
El vede slava ce-L așteaptă.
Răsplata Tatălui e dreaptă
(Cum altfel ar putea să fie?..);
Ascultător până la moarte,
A coborât în lumea asta
Păcatele să i le poarte..
Nu are rost să-Și prelungească
Aceste nesfârșite chinuri,
Căci Crucea asta nemiloasă
Îi fură viața cu încetul..
Cutremurat de-adânci suspinuri,
Șoptește stins că-I este sete
Și din acel murdar burete
El soarbe cu nesaț oțetul!
Acel ce a zidit pământul
Când Tatăl Său I-a dat poruncă,
Strigând cu glas înalt cuvinte,
În brațe părintești Se-aruncă:
"Primește duhul Meu, Părinte"!
Îi pare rău că lasă lumea
Și sufletul acum Îl doare..
Îmbrățișând-o de pe Cruce,
Cu barba-'n piept,
Stăpânul..
Moare!