Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu 1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23:41-43).
După cuvântul Arhimandritului Macarie „Pocăinţa este lupta cu păcatul“.
Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu 1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23:41-43).
După cuvântul Arhimandritului Macarie „Pocăinţa este lupta cu păcatul“.