Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
Numai grăirea acestor două cuvinte ne comunică parcă înfiorarea întunericului şi seninătatea luminii. > Când zicem întuneric, toată fiinţa ni se cutremură ca de prezenţa unor puteri ameninţătoare, înspăimântătoare. > Când zicem lumină, toată fiinţa noastră respiră ca eliberată şi tresaltă de bucurie sub zările senine ale cerului. De altfel, toată viaţa omului e o volbură în care se împletesc întunericul şi lumina, răul şi binele, dar şi
o năzuinţă după biruinţa luminii, după biruinţa binelui în lume. De aceea adesea la încrucişările vieţii stăm înfriguraţi şi ne întrebăm:
Ce este lumina? Ce este binele? Ce este adevărul?
Este întrebarea fundamentală a vieţii omeneşti, din care ţâşnesc toate atitudinile omului, prin care se făureşte întreg destinul lui. Lumina! Când vorbim despre lumină, ne gândim întâi la lumina fizică, la lumina solară. E în răsăritul soarelui o aşa magnifică, o aşa grandioasă privelişte încât parcă prin firea toată trece un fior de uimire şi de preamărire. Ciocârlia izbucneşte ca o săgeată în sus şi în tresăltări uşoare se ridică tot mai sus, tot mai sus, până când, scăldată-n lumină, cântecul ei tremură ca o rază de lumină pe altarul vast cât văzduhurile, al răsăritului de soare. Iarba, frunzele, florile, gâzele, toate vieţuitoarele se trezesc sfielnice şi se grăbesc să iasă în întâmpinare lui. Pământul însuşi tresaltă, se bucură de îmbrăţişarea luminii solare, sub binecuvântarea căreia cresc splendorile, îşi pârguieşte roadele. Iar omul cutremurat de ivirea acestui rege al naturii, cântă împreună cu ciocârlia, se-nfioară împreună cu florile, se simte împlinit cu rodul ce se pârguie pe creangă, tresaltă cu pământul întreg, ca ambasador al naturii care salută răsăritul soarelui...
Aşa profundă impresie a produs asupra omenirii acest rege al cerului şi al pământului încât au fost vremuri şi popoare care se închinau soarelui ca unui zeu. Dar vremea aceea a trecut, soarele nu mai este zeu, ci un imens glob de energii variate în jurul căruia se învârtesc atâtea planete şi din care se revarsă puterea generatoare de viaţă pe pământ.
Cu toate acestea soarele nu impresionează mai puţin, e un fenomen magnific al naturii, în care sufletul sesizează simbolul unui alt soare, de care atârnă existenţa şi viaţa cu adevărat şi care-şi risipeşte lumina peste pământul inimilor, Dumnezeu...
Căci pentru om nu e suficientă bucuria luminiii ce o umple zorile de farmec; lumina aceasta îl îndrumă mai sus, spre o altă lumină, după care sufletul nostru tânjeşte şi suspină, aşa cum firicelul de iarbă tânjeşte după raza de soare...
Numai grăirea acestor două cuvinte ne comunică parcă înfiorarea întunericului şi seninătatea luminii. > Când zicem întuneric, toată fiinţa ni se cutremură ca de prezenţa unor puteri ameninţătoare, înspăimântătoare. > Când zicem lumină, toată fiinţa noastră respiră ca eliberată şi tresaltă de bucurie sub zările senine ale cerului. De altfel, toată viaţa omului e o volbură în care se împletesc întunericul şi lumina, răul şi binele, dar şi
o năzuinţă după biruinţa luminii, după biruinţa binelui în lume. De aceea adesea la încrucişările vieţii stăm înfriguraţi şi ne întrebăm:
Ce este lumina? Ce este binele? Ce este adevărul?
Este întrebarea fundamentală a vieţii omeneşti, din care ţâşnesc toate atitudinile omului, prin care se făureşte întreg destinul lui. Lumina! Când vorbim despre lumină, ne gândim întâi la lumina fizică, la lumina solară. E în răsăritul soarelui o aşa magnifică, o aşa grandioasă privelişte încât parcă prin firea toată trece un fior de uimire şi de preamărire. Ciocârlia izbucneşte ca o săgeată în sus şi în tresăltări uşoare se ridică tot mai sus, tot mai sus, până când, scăldată-n lumină, cântecul ei tremură ca o rază de lumină pe altarul vast cât văzduhurile, al răsăritului de soare. Iarba, frunzele, florile, gâzele, toate vieţuitoarele se trezesc sfielnice şi se grăbesc să iasă în întâmpinare lui. Pământul însuşi tresaltă, se bucură de îmbrăţişarea luminii solare, sub binecuvântarea căreia cresc splendorile, îşi pârguieşte roadele. Iar omul cutremurat de ivirea acestui rege al naturii, cântă împreună cu ciocârlia, se-nfioară împreună cu florile, se simte împlinit cu rodul ce se pârguie pe creangă, tresaltă cu pământul întreg, ca ambasador al naturii care salută răsăritul soarelui...
Aşa profundă impresie a produs asupra omenirii acest rege al cerului şi al pământului încât au fost vremuri şi popoare care se închinau soarelui ca unui zeu. Dar vremea aceea a trecut, soarele nu mai este zeu, ci un imens glob de energii variate în jurul căruia se învârtesc atâtea planete şi din care se revarsă puterea generatoare de viaţă pe pământ.
Cu toate acestea soarele nu impresionează mai puţin, e un fenomen magnific al naturii, în care sufletul sesizează simbolul unui alt soare, de care atârnă existenţa şi viaţa cu adevărat şi care-şi risipeşte lumina peste pământul inimilor, Dumnezeu...
Căci pentru om nu e suficientă bucuria luminiii ce o umple zorile de farmec; lumina aceasta îl îndrumă mai sus, spre o altă lumină, după care sufletul nostru tânjeşte şi suspină, aşa cum firicelul de iarbă tânjeşte după raza de soare...