Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne:
„Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“
Credinţa în Dumnezeu a apărut după căderea din Rai a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Câtă vreme erau acolo, erau în directă comuniune cu Dumnezeu, nu era nevoie de credinţă fiindcă fiind faţă către faţă exista doar iubirea. Dar după cădere apar nădejdea şi credinţa.
Ce uimitor lucru este credinţa!
E uimitor, de pildă, faptul că păstorii, atunci când cerurile s-au deschis şi îngerii cântau, au putut crede că S-a născut un Mântuitor în Betleem şi că-L vor afla într-o peşteră printre vite. Ce lucru uimitor şi de necrezut! Poate că ar fi trebuit să spună: Cum este cu putinţă aşa ceva?
De ce să deschidă Dumnezeu cerurile şi îngerii să cânte păstorilor pe rând? Negreşit, dacă Dumnezeu ar vrea să vestească ceva, ar vesti lui Irod sau marele preot, nu nouă. Nu este oare uimitor ca păstorii să fi crezut că-L vor afla pe Fiul lui Dumnezeu născându-se nu într-un palat, ci într-un staul? Şi totuşi au crezut. Ce uimitor este faptul că Magii au crezut chiar atunci când, ajunşi la Ierusalim, nu au aflat nici un fel de festivităţi pentru naşterea unui împărat. Totul era liniştit. Magii puteau foarte bine să fi plecat acasă. Dar ei au întrat în stânga şi în dreapta şi au cercetat Scripturile, şi nu au şovăit să plece la Betleem. Cu lucru uimitor, să creadă că Împăratul Păcii, Sfetnicul Minunat, Mântuitorul Lumii, Mesia cel făgăduit, să Se nască într-un sătuc înapoiat, în loc de Roma sau Atena! Şi totuşi au crezut! Aripile credinţei şi prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu Pe lângă rugăciune,
Dumnezeu ne-a dăruit şi aripile credinţei; credinţa într-un Dumnezeu Care ne iubeşte şi ne ocroteşte; credinţa întrun Dumnezeu care este Atotputernic;
credinţa într-un Dumnezeu Care ne făgăduieşte tot ce este spre binele celor care Îl iubesc şi lucrează împreună cu El. Mulţi dintre noi seamănă cu prepeliţa, care îşi ia zborul abia atunci când este împinsă de frică. Îşi foloseşte aripile numai pentru zborul groazei. Şi totuşi, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim prepeliţe, ci vulturi în felul în care ne folosim credinţa. Vântul şuiera către o pasăre aşezată pe un ciot: Am să te azvârl de aici! Dar pasărea i-a răspuns liniştită: Fă ce vrei, eu am aripi. Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului (Isaia 40:31).
Dumnezeu nu se ascunde de om
Dumnezeu nu se ascunde de om.
Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu,
se ascunde până ce Îl pierde cu totul din vedere pe Dumnezeu.
Iată o istorioară care ne lămureşte această afirmaţie: Un rabin avea doi copii. S-au hotărât să se joace de-a v-aţi ascunselea. Unul dintre ei s-a ascuns şi a aşteptat ca celalat să-l caute. Dar cel care trebuia să caute a renunţat să-l mai caute, ba chiar a plecat de acolo. Copilul care se ascunsese s-a dus plângând la tatăl său: Tată, uite ce mi-a făcut fratele meu, eu m-am ascuns şi el n-a mai venit să mă caute. Rabinul i-a spus: Nu mai plânge fiule, căci aşa se întâmplă şi cu noi când ne ascundem de Dumnezeu. S-ar putea să nu ne mai caute....
Credinţa în Dumnezeu a apărut după căderea din Rai a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Câtă vreme erau acolo, erau în directă comuniune cu Dumnezeu, nu era nevoie de credinţă fiindcă fiind faţă către faţă exista doar iubirea. Dar după cădere apar nădejdea şi credinţa.
Ce uimitor lucru este credinţa!
E uimitor, de pildă, faptul că păstorii, atunci când cerurile s-au deschis şi îngerii cântau, au putut crede că S-a născut un Mântuitor în Betleem şi că-L vor afla într-o peşteră printre vite. Ce lucru uimitor şi de necrezut! Poate că ar fi trebuit să spună: Cum este cu putinţă aşa ceva?
De ce să deschidă Dumnezeu cerurile şi îngerii să cânte păstorilor pe rând? Negreşit, dacă Dumnezeu ar vrea să vestească ceva, ar vesti lui Irod sau marele preot, nu nouă. Nu este oare uimitor ca păstorii să fi crezut că-L vor afla pe Fiul lui Dumnezeu născându-se nu într-un palat, ci într-un staul? Şi totuşi au crezut. Ce uimitor este faptul că Magii au crezut chiar atunci când, ajunşi la Ierusalim, nu au aflat nici un fel de festivităţi pentru naşterea unui împărat. Totul era liniştit. Magii puteau foarte bine să fi plecat acasă. Dar ei au întrat în stânga şi în dreapta şi au cercetat Scripturile, şi nu au şovăit să plece la Betleem. Cu lucru uimitor, să creadă că Împăratul Păcii, Sfetnicul Minunat, Mântuitorul Lumii, Mesia cel făgăduit, să Se nască într-un sătuc înapoiat, în loc de Roma sau Atena! Şi totuşi au crezut! Aripile credinţei şi prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu Pe lângă rugăciune,
Dumnezeu ne-a dăruit şi aripile credinţei; credinţa într-un Dumnezeu Care ne iubeşte şi ne ocroteşte; credinţa întrun Dumnezeu care este Atotputernic;
credinţa într-un Dumnezeu Care ne făgăduieşte tot ce este spre binele celor care Îl iubesc şi lucrează împreună cu El. Mulţi dintre noi seamănă cu prepeliţa, care îşi ia zborul abia atunci când este împinsă de frică. Îşi foloseşte aripile numai pentru zborul groazei. Şi totuşi, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim prepeliţe, ci vulturi în felul în care ne folosim credinţa. Vântul şuiera către o pasăre aşezată pe un ciot: Am să te azvârl de aici! Dar pasărea i-a răspuns liniştită: Fă ce vrei, eu am aripi. Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului (Isaia 40:31).
Dumnezeu nu se ascunde de om
Dumnezeu nu se ascunde de om.
Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu,
se ascunde până ce Îl pierde cu totul din vedere pe Dumnezeu.
Iată o istorioară care ne lămureşte această afirmaţie: Un rabin avea doi copii. S-au hotărât să se joace de-a v-aţi ascunselea. Unul dintre ei s-a ascuns şi a aşteptat ca celalat să-l caute. Dar cel care trebuia să caute a renunţat să-l mai caute, ba chiar a plecat de acolo. Copilul care se ascunsese s-a dus plângând la tatăl său: Tată, uite ce mi-a făcut fratele meu, eu m-am ascuns şi el n-a mai venit să mă caute. Rabinul i-a spus: Nu mai plânge fiule, căci aşa se întâmplă şi cu noi când ne ascundem de Dumnezeu. S-ar putea să nu ne mai caute....