FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...
Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu.
Iar fântâna, pe care trebuie să o curăţ în fiecare zi, este inima mea, care, una-două, o simt că se umple cu deşertăciune şi trufie. Şi trebuie să o curăţ mereu de acest „nămol“, pentru ca să Se sălăşluiască în ea Duhul lui Dumnezeu.
Şi, în sfârşit, bolnavul pe care trebuie să-l vindec este trupul meu, este lutul acesta neputincios care, oricât de mult m-aş îngriji eu, tot se mai strecoară destulă otravă în el şi trebuie să-l vindec mereu prin Sângele Domnului şi prin lacrimi de căinţă.
Iată, acesta este lucrul cel greu pe care îl fac în fiecare zi şi îl voi face mereu, până la sfârşitul vieţii, ca să dobândesc viaţa şi odihna cea veşnică.
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu.
Iar fântâna, pe care trebuie să o curăţ în fiecare zi, este inima mea, care, una-două, o simt că se umple cu deşertăciune şi trufie. Şi trebuie să o curăţ mereu de acest „nămol“, pentru ca să Se sălăşluiască în ea Duhul lui Dumnezeu.
Şi, în sfârşit, bolnavul pe care trebuie să-l vindec este trupul meu, este lutul acesta neputincios care, oricât de mult m-aş îngriji eu, tot se mai strecoară destulă otravă în el şi trebuie să-l vindec mereu prin Sângele Domnului şi prin lacrimi de căinţă.
Iată, acesta este lucrul cel greu pe care îl fac în fiecare zi şi îl voi face mereu, până la sfârşitul vieţii, ca să dobândesc viaţa şi odihna cea veşnică.