FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Botezul Domnului Iisus Hristos
Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.
Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.
I. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat
Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon¬juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.
Daca "Justitia originalis" inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului - desi aceasta stare nu este inca consolidata - si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne¬consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu aju¬torul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa¬varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre¬buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi¬nitatii, o teofanie.
Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.
Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni¬tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.
Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopo¬triva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na¬turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato¬rului ei, fiindca "creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato¬rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.
Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.
Omul cel nou adus de Iisus Hristos avea nevoie deo¬potriva de o natura innoita si inundata de Harul divin. De aceea firea inconjuratoare trebuia sa fie restabilita si recreata. Hristos a venit la noi, ca sa faca partas la viata divina nu numai pe om, ci intreaga natura in care omul traieste si isi indeplineste misiunea lui ca om si chip al lui Dumnezeu. Nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu este inceputul mantuirii, al restabilirii si reinnoirii intregii firi umane pe care Adam o strambase si o invechise. Botezul Domnului marcheaza insa inceputul restabilirii si innoirii intregii zidiri a lui Dumnezeu. Aceasta purificare si indreptare a intregii creatii tine, ca si indreptarea firii ome¬nesti, tot de Hristos in mod deosebit, fiindca Logosul este Cel care a creat totul si poarta in Sine ca intr-un focar, ratiunile tuturor lucrurilor. Din acest focar isi trag toate creaturile ratiunile lor - acei logoi - de existenta. Hristos venind in mijlocul cosmosului nu vine la ceva strain Lui, ci vine la acele ratiuni, logoi, pe care El le-a semanat dintru in¬ceput in creaturi. Si prin acesti logoi, creaturile intra in contact cu Divi¬nitatea. Aceasta lucrare de intinerire a naturii nu apartine, desigur, exclusiv Logosului, dupa cum nici actul creatiei, ci este opera comuna a Sfintei Treimi.
2. Hristos in mijlocul firii iconjuratoare
Logosul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, s-a situat in centrul umanitatii si de acolo raspandeste raze de lumina si de viata in toata firea omeneasca. Revarsa prin firea Sa omeneasca indumnezeita plenitudinea Harului asupra tuturor fiilor lui Adam. Botezandu-Se pentru noi in apele Iordanului, izvorul vietii apare in centrul tuturor creaturilor. Vine la Iordan, ca sa dea viata, lumina si ajutor creaturilor Sale, caci Dumnezeu nu a socotit sa lase creatura Sa fara ajutor, nici sa lase prada pericolului separarii de Sine spune Sfantul Grigore Teologul. Prin botez, Hristos apropie de Sine firea care se instrainase de la fata Lui, firea care se intunecase si se saracise de viata. Caci separarea de izvorul vietii inseamna slabire, si moarte chiar, cand aceasta indepartare de sursa de existenta persista.
Aratarea lui Dumnezeu in mijlocul firii este un act de micsorare de Sine. Este un act de chenoza ca firea sa nu fie mistuita de focul Dumnezeirii. Prezenta lui Hristos este simtita din plin de intreaga fire, desi Lo¬gosul vine in chip de rob. Simtind prezenta Creatorului ei, firea pe de o parte se inspaimanta si se cutremura, iar pe de alta tresalta de bucurie ca Izvorul vietii a izvorat in mijlocul ei. Este ceea ce se intampla cu firea umana, care incearca sentimente de teama, dar si de bucurie, atunci cand ingerul Gavriil vesteste Sfintei Fecioare Maria zamislirea si nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu dintr-insa. Sfintii Parinti, scriitorii si imnologii bisericesti, zugravesc cat se poate de viu natura care simte in sanul ei prezenta lui Hristos si prezenta Duhului Sfant. "Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfantul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut si s-au temut. Iordanul s-a intors vazand focul Dumnezeirii coborand trupeste si intrand in el. Iordanul s-a intors vazand Duhul Sfant, pogorandu-se in chip de porumbel. Iordanul s-a intors vazand pe Cel nevazut, facandu-se vazut, pe Creatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Si muntii au saltat privind pe Dumnezeu in trup".
Intreband marea si Iordanul : "Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit si tu, Iordane, ca te-au intors inapoi (Ps. 113, 5) ?", ele raspunzand zic: "Am vazut pe Creatorul tuturor in chip de rob". De aceea "Iordanul nu in¬drazneste sa se apropie" de Stapanul sau. El isi "desparte si opreste curgerea apelor sale, vazand pe Stapanul botezandu-Se". Apele ii fac loc Stapanului lor sa se aseze in mijlocul lor ca sa le sfinteasca. Este ceea ce s-a intamplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Rosie, cand apele s-au despartit in doua, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul marii ca pe uscat. Apele Iordanului se despica in doua ca pe vremea lui Iosua, cand preotii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind si privind in sanul lor pe Hristos care Se boteaza pentru mantuirea neamului omenesc si pentru sfintirea firii apelor.
Firea tresalta de bucurie cand Creatorul isi face aparitia in mijlocul ei. "Rau al Iordanului, insoteste-te cu mine (zice Ioan Botezatorul) si salta, dantuieste si tresalta cu mine, cu bucurie, caci Creatorul tau cu trup omenesc sta in fata ta". Si Iordanul are motive sa se bucure, caci este o deosebire fundamentala intre oprirea cursului sau pentru trecerea chivotului legii cu intregul popor al lui Israel spre Ierihon si cufundarea in apele sale a Aceluia care este Ziditorul sau. Sfantul Grigore de Antiohia remarca aceasta nuanta semnificativa, pentru intelegerea innoirii si sfintirii apelor, prin cuvintele : "Ai vazut pe Israil trecand prin tine si despartind apele tale si ai stat privind trecerea poporului. Acum insa ele se varsa si curg mai puternic si inconjoara picioarele si manile Lui imaculate".
De aceea, "muntii au tresaltat vazand pe Dumnezeu intrupat si norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". Sfantul Grigore Taumaturgul si Sfantul Grigore de Antiohia invita firea sa intampine pe Cel ce se indreapta spre Iordan : "Munti si coline, vai si izvoare, mari si fluvii, binecuvantati pe Domnul care se indreapta spre fluviul Iordan, caci El insusi trimite, prin aceste ape, sfintire tuturor apelor".
Iisus Hristos Se boteaza in mijlocul firii ca sa acorde o deosebita importanta creatiei Sale. Firea exista real, dar dependenta de Crea¬torul ei in care isi are ratiunea existentei sale. Si ea cunoaste o plenitudine de viata numai daca ramane sub umbrirea si lucrarea energiilor divine necreate. Acest lucru este aratat la botezul Domnului, atat de Fiul lui Dumnezeu care intra in mijlocul firii apelor, cat si de firea insasi care tresalta, cutremurandu-se si bucurandu-se in acelasi timp, simtind pe Logosul intrupat, in mijlocul ei.
Prin faptul ca vine in sanul lor, Dumnezeu nu tulbura, insa, cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine si nici o revolta din partea naturii nu se observa cu prilejul botezului. Ci dimpotriva o armonie desavarsita cuprinde intreaga fire. Ea se regaseste in atmosfera de armonie de altadata cu Dumnezeu, Ziditorul ei, si cu omul, glasul ei catre cel Atotputernic, intrucat Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. De aceea vine El in chipul robului, ca sa impace pe om cu natura in care el vietuieste. Era necesara stergerea ostilitatii dintre ei si restabilirea armoniei uni¬versale care ii imbratisa in starea paradisiaca. Firea trebuia sa fie resta¬bilita in starea ei originara, si pusa iarasi in legatura directa cu Izvorul vietii. Dar nu de un simplu om, ci de Dumnezeu-Omul, caci numai Acesta putea s-o indrepte.
Prezenta lui Hristos in cadrul naturii ne arata ca aceasta din urma are sens numai intrucat exista pentru om, caci ca om vine Dumnezeu in cuprinsul ei. Omul avea nevoie de ea, nu Dumnezeu. Ni se releva impletirea stransa dintre om si ansamblul intregii creatii, deoarece natura priveste bucurandu-se, cum Dumnezeu, ca om, se curata in Iordan pentru om si pentru ea. Se arata pe de o parte ca omul are nevoie de lume, iar pe de alta parte cum si natura are nevoie de om. O intereseaza curatirea si sfintirea omului, intrucat tresalta de bucurie privind pe Cel ce Se boteaza. Nu putea deslipi pe om de natura, deoarece acesta traieste in cadrul ei, dar nici firea de om, caci in cazul acesta ea isi pierde rostul pentru care exista, nemaiavand pe om ca centru al ei.
Deci, savarsirea botezului Domnului in mijlocul firii ne arata lim¬pede ca Hristos a cinstit in mod deosebit creatura Sa: o arata ca fiind opera mainilor Sale, existand real, dar avandu-si sursa in Logosul care a adus-o la existenta. Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, consecventi invataturii lui Hristos, subliniaza si vadesc in scrisul si viata lor, importanta primordiala si nepieritoare a creatiei lui Dumnezeu alaturi de dogma despre Sfanta Treime, de dogma despre in¬truparea Logosului si indumnezeirea firii umane, de dogma despre Purcederea Duhului Sfant si trimiterea Lui in lume. Firea creata este un act al iubirii lui Dumnezeu, intrucat iubirea Lui care strabate existenta este un act creator si mentinator al vietii, al unitatii si al fiintei. Si tot El tine, cum arata taina Botezului Domnului, si restabilirea si in¬noirea ei, caci Creatorul, Izvorul a tot binele, nu lasa sa piara ceea ce El a creat. Deci Logosul Tatalui, prin intruparea Sa, pune inceput restabi¬lirii si reinnoirii firii umane, iar prin botezul Sau ca om, in sanul firii create, initiaza in mod expres procesul de indreptare, purificare, innoire si sfintire a firii inconjuratoare omului, savarsind in felul acesta reabili¬tarea in starea primordiala a intregului cosmos. Ca restaurator al umanitatii, Hristos este Noul Adam, iar ca indreptator al intregii zidiri este Creatorul din nou al lumii, sau, mai bine zis, Recreatorul firii invechite, "noul Noe", dupa expresia Sfantului Grigore Taumaturgul.
3. Restabilirea, innoirea si sfintirea cosmosului prin Botezul Domnului
"Astazi se lumineaza cu faclii de sus toata faptura". Creatura este iluminata in intreaga ei fiinta, caci este luminata de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleaca razele de lumina ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise si pervertirea si intune¬carea ei de catre primul om, caruia Creatorul ii hotarase rolul de infrumusetator si indumnezeitor al universului creat de El. Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului si despre care cugetarea patristica - rasariteana indeosebi - da marturii foarte bogate, este o lumina divina ce transfigureaza integral universul, caci nici o piedica nu i se mai poate opune, cum s-ar intampla cu lumina creata, care este im¬piedicata in actiunea ei de opacitatea spatiilor si a lucrurilor. Umbra si intunericul care cuprinsese cele create sunt inlaturate de Soarele-Hristos care rasare in centrul ei. Domnia si tirania diavolului sunt indepartate. "Prezenta lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea intregului cosmos" si stralucirea creatiei cu Lumina lui Hristos. Caci adevarul te face liber, te slobozeste din chinu¬rile ignorantei si nelinistei si pe caile de lumina si de viata ale Creatorului te indreapta. Asa este cazul si cu firea care primeste pe datatorul de lu¬mina in interiorul sau.
"Focul Dumnezeirii pogorand trupeste" si intrand in Iordan alunga demonii si re¬invie natura la o viata noua. Si aceasta, datorita energiilor divine ne¬create, pe care Duhul Sfant pogorat in chip de porumbel le revarsa asupra "firii apelor", adica asupra firii intregi.
Firea inconjuratoare nu numai ca este ridicata la o viata noua prin faptul ca Focul dumnezeiesc o strabate cu energiile sale de la un cap pana la altul, in inaltime si in adancime, ci ea este si reinnoita fiintial, intrucat vesmantul cel invechit si intinat al ei este ars si inlocuit cu unul luminos vrednic de Domnul Slavei. Este reinnoita si sfintita de raurile Harului divin pe care Duhul Sfant le revarsa asupra apelor. In acest sens, Sfantul Sofronie zice: "Astazi, intreaga faptura cu curgeri tainice este irigata".
Domnul nostru Iisus Hristos, prin faptul ca se coboara in apa, El care era strain de orice pata, sfinteste Iordanul si odata cu aceasta sfinteste toata firea apelor. Acum, prin Domnul Hristos, care se boteaza, si prin Duhul Sfant care se pogoara asupra Lui, apele isi recapata demnitatea lor primordiala de purtatoare ale energiilor divine necreate. Prin ele, energiile Duhului Sfant sustin, infrumuseteaza si perfectioneaza creatura.
Sfintirea apelor inseamna participarea firii intregi, prin om, la pleni¬tudinea de viata a Dumnezeirii si in cazul de fata prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Firea sfintita simte o revarsare de viata asupra sa. "Si lu¬mea de veselie s-a umplut", zice o rugaciune de la Sfintirea Apei la Bo¬boteaza. Hristos Se boteaza "ca sa ofere si apelor Harul sfintitor", adica bogatia vietii divine tuturor creaturilor mainilor Sale.
Si fiindca sfintirea apelor inseamna desfasurarea vietii neimputinate a Duhului Sfant asupra intregii creaturi, prin faptul ca apa purta¬toare a energiilor divine alimenteaza viata tuturor vietuitoarelor pe pamant, putem spune ca Botezul Domnului in apa Iordanului restaureaza apa in rolul ei primordial de generatoare si intretinatoare a vietii pe pamant, rol pe care si-l pierduse odata cu pacatul stramosesc. Aceasta teza ca apa a fost generatoare veitii pe pamant,- este sustinuta de cugetarea patristica care afirma ca Duhul lui Dumnezeu, purtandu-se pe deasupra apelor, alimenta apa cu germenii vietii, iar apa strabatuta de energiile de viata facatoare ale Duhului Sfant, alimenta toata creatia. Cazand primul om, care facea legatura dintre fapturi si Divinitate, cade si firea, intrucat energiile divine, inceteaza sa se mai reverse prin om asupra ei. Apa ince¬teaza sa mai fie izvoratoare de viata cosmosului intreg.
Restaurarea apei in functia ei originara de generatoare si sustina¬toare a vietii cosmosului este implinita pe de o parte de Logosul intrupat care Se boteaza in apele Iordanului, iar pe de alta parte de Duhul Sfant care vine deasupra apelor. Se cerea sa fie restabilita in starea ei pri¬mordiala de catre Dumnezeu-Omul, fiindca omul fusese cel care o secatuise de viata pe care i-o imprimase Duhul Sfant, care se purta la inceput pe deasupra ei (Gen. I, 2). Prin mainile intinate ale lui Adam, puterea de viata a apelor scazuse, fiindca lucrarile Duhului ramasesera inactive. Dar prin membrele imaculate ale trupului lui Hristos, care sunt scaldate de apele Iordanului, sfintirea si viata patrund in firea apelor, remarca Severian, episcop de Gabala. Daca prin vechiul Adam apele, si prin ele intreaga fire, au suferit stricaciunea si moartea, prin noul Adam, ele cunosc o innoire si o revarsare harica de viata noua.
Aceasta reinnoire si reasezare a apei tine deopotriva si de Duhul Sfant, persoana a treia a Sfintei Treimi, care se pogoara deasupra Iorda¬nului, datorita legaturii intime dintre ape si Duhul Sfant din starea pa¬radisiaca. Caci Duhul Sfant care Se pogoara in chip de porumbel asupra lui Hristos, si asupra apelor in care Se boteaza Acesta, este Duhul ce se purta pe deasupra apelor la inceput (Gen. I, 2). Este Sfantul Duh care a dat viata apelor ca sa le faca generatoare de viata, zice Sfantul Efrem Sirul. Separatia dintre apa si energiile divine necreate ale Duhului Sfant, trebuia inlaturata, caci altfel firea ar fi fost condamnata pentru totdeauna la pieire. Ori Dumnezeu-Tatal, Creatorul, nu lasa sa piara faptura mainilor Sale, caci ce-a adus la existenta nu se mai intoarce nici¬odata in neant si de aceea trimite pe Duhul Sau sa reinvie natura, prin reinnoirea si sfintirea apelor.
Duhul Sfant se uneste iarasi cu apa si o inzestreaza cu energiile vivificatoare ale sale. O curateste de impuritati si o face izvor de viata pentru creatia intreaga. Iar daca in starea paradisiaca apa unita cu ener¬giile de viata facatoare ale Duhului Sfant iriga paradisul, adica firea iesita atunci din mainile Creatorului, genera si intretinea viata plantelor si a ani¬malelor, prin Botezul Domnului, aceeasi apa, insa reinnoita si unita cu Acelasi Duh Sfant, nu numai ca ofera mai multa viata lumii, ci ea o si regenereaza integral si o intinereste fiintial.
Desigur, innoirea si sfintirea apelor este opera intregii Sfintei Treimi, caci toate persoanele treimice s-au aratat apelor, iar Duhul care a infuzat firea apelor cu energiile divine este Duhul Tatalui si Chipul Fiului. Toate persoanele Sfintei Treimi participa la acest act de innoire a firii create, fiindca in fiecare act sau lucrare a unei persoane divine sunt prezente si celelalte doua, datorita faptului ca toate trei ipostaziaza aceeasi fiinta divina. Duhul Sfant este Acela care da marturie ca lumea este creata de Dumnezeu Cel in Treime inchinat, dintr-un act de dragoste, dar tot El arata ca opera de reinnoire a vietii in ape si in firea intreaga apartine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Caci venind de sus si coborandu-Se peste ape, arata tuturor lucrarea savarsita asupra firii apelor. Duhul ne aduce vestea cea mai mare a innoirii firii, dupa cum porumbelul aduce lui Noe o ramura verde de maslin, ca semn de inceput al unei noi vieti pe pamant.
Astfel sfintita, de energiile de viata ale Duhului Sfant, apa este menita sa sfinteasca si sa redea viata intregii fapturi, caci expresia , "sfintirea firii apelor", de care vorbesc Sfintii Parinti si rugaciunile Sfintirii Apei celei Mari la Botezul Domnului, indica reinnoirea si sfintirea in¬tregului cosmos, arata cu alte cuvinte "caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului". Efectele botezului Domnului "le realizeaza si le evoca Sfintirea Apei la Boboteaza". In acest sens, intr-o rugaciune la Boboteaza, citim urmatoarele: "Tu esti Dumnezeul nostru, care ai despicat piatra in pustie si ai curs ape si paraele s-au umplut de ape si pe poporul Tau cel insetat l-ai adapat". Natura intreaga se resimte; vegetatia si vietuitoarele din apa si de pe pamant simt puterea datatoare de viata si de lumina ce le vine din apele sfintite ale Iordanului. Este o realitate sustinuta de Sfintii Parinti si de marii imnografi ai Rasa¬ritului, in scrierile lor, asupra Botezului Domnului. Deci Hristos sfintind apele Iordanului, "a sfintit firea apelor", "a sfintit izvoarele" si prin firea apelor a sfintit si regenerat intregul cosmos, ridicandu-l la o noua viata.
In botezul Domnului sta inceputul si temeiul Sfintei Taine a Bote¬zului crestin: apa isi insuseste Harul Mantuitorului, dupa expresia Sfantului Proclu. "Hristos a sfintit izvoarele si a iluminat sufletele oamenilor", noteaza acelasi Sfant Parinte. Caci Botezul nu este altceva decat o innoire si o iluminare a intregii fiinte umane. Daca poporul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viata pe toti cei morti in Adam. Cum ca este vorba de inceputul Tainei Botezului, nasterea cea de a doua prin apa si Duh, o rugaciune din randuiala Sfintirii Apei celei Mari ne arata cat se poate de pregnant acest lucru : "Suferit-ai inca a Te boteza in Iordan, zice rugaciunea - ca sfin¬tind firea apelor, Cela ce esti fara de pacat, sa ne faci noua cale la naste¬rea cea de a doua, prin apa si prin Duh, si sa ne intorci pe noi la slobo¬zirea cea dintai". Apa sfintita a Iordanului este apa purificata ce va servi ca materie a Botezului crestin, in care Harul divin ne renaste la viata cea noua in Hristos. Iordanul reinnoit si sfintit avea sa devina baia renasterii si a vietii hristice, a tuturor celor ce voiesc sa intre in comu¬niune de viata cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime. Iordanul prefigureaza baia Botezului crestin, pentru ca insusi Duhul Sfant, prin sederea Lui deasupra apelor, dadea marturie despre acest lucru, ca a doua nastere avea sa fie prin apa si prin Duh.
Asadar prin Hristos care Se boteaza si prin Duhul Sfant care coboara de la Tatal, in chip de porumbel asupra Fiului si asupra apelor in care Logosul a intrat, Tatal facand cunoscut oamenilor pe Fiul Sau cel iubit si lucrarea Sa mantuitoare in lume, firea se reinnoieste si se sfinteste in tot cuprinsul ei. Cosmosul intreg este transfigurat si iluminat.
In sfintirea apelor Iordanului avem inceputul tainei crestine a Bo¬tezului, prin apa si prin Duhul Sfant, in numele sfintei Treimi, desi taina Botezului crestin va fi instituita de insusi Mantuitorul, mai tarziu, dupa inviere, cand trimite la predica pe Sfintii Sai Apostoli.
4. Cosmosul reinnoit si omul crestin
Am aratat ca omul crestin ca sa se cunoasca deplin si sa se realizeze totodata ca chip vrednic al lui Dumnezeu, trebuie sa stea in comuniune de iubire si de Har cu Dumnezeu, in comuniune de iubire cu semenii sai si in relatie cu toate fapturile creatiei. Se intelege ca Harul divin este cel care pune in¬ceput, sustine si desavarseste actiunile crestinului, ca el sa se realizeze pe sine. Natura ii da elementele necesare vietii lui fizice. Harul divin este cel care creste, sustine si desavarseste viata duhovniceasca a cresti¬nului. Tot Harul divin este cel care, venind de la Duhul Sfant, sfinteste firea creata. De aceea numai in sanul firii sfin¬tite se poate dezvolta crestinul pana la asemanarea cu Dumnezeu. Si bo¬tezul Domnului n-a facut altceva decat sa purifice, sa sfinteasca si sa dea sens naturii in care omul cel nou, nascut din noul Adam, avea sa creasca pana la varsta barbatului desavarsit, care este Hristos (Efeseni, IV, 13). Omul cazut in pacatul stramosesc nu traia nici in legatura de iubire cu Dumnezeu si nici in cadrul unei lumi curate, inundata de energiile divine. Firea inconjuratoare ii era ostila, iar Harul si cunoasterea lui Dum¬nezeu ii erau straine.
Noul om insa traieste acum in mijlocul unei firi im¬pacate cu sine si cu Dumnezeu, plina de viata, sens si semnificatii tainice pentru credincios. Prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, viata omu¬lui se adanceste ancorandu-se in Izvorul vietii divine, iar prin botezul Domnului, in mijlocul firii, cosmosul primeste plenitudinea lucrarilor divine. Aici se impune precizarea ca botezul Domnului, privit prin efectele avute asupra firii inconjuratoare, initiaza procesul acesta de restabi¬lire si de reinnoire a firii create, caci sfintirea integrala a acesteia avea sa fie implinita prin evenimentul Golgotei, dar mai ales prin cel al in¬vierii si inaltarii Domnului la cer.
Creatia restabilita si innoita de Dumnezeu, cu prilejul botezului Domnului, vorbeste crestinului despre Dumnezeu, fiindca reflecta maretia Creatorului sau. Ii descopera credinciosului existenta lui Dumnezeu care i-a creat pe amandoi, nu fiinta insasi, fiindca "oglinda reflecta, insa nu prinde in ea pe cel reflectat, ea marturisind despre existenta obiectu¬lui". Fiinta lui Dumnezeu ramane totdeauna transcendenta lumii, precum transcendenta ramane si omului care o reflecta in sine direct, in chipul sau. Firea astfel reinnoita este pentru om o teofanie, o reve¬lare a lui Dumnezeu, o descoperire a invizibilului in vizibil, sau a inte¬ligibilului in sensibil, o reflectare a frumusetii divine necreate in frumu¬setea fiintei cerate, o oglinda creata a actiunilor Logosului intrupat, situat in mijlocul crestinatatii si al firii. Reflecteaza pe Logosul care a creat-o si a recreat-o, pe Duhul Sfant care i-a dat viata si care a reinviat-o, pe Dumnezeu-Tatal, care lucreaza prin Fiul si Duhul Sfant; intr-un cuvant pe toate Persoanele Sfintei Treimi laolalta, deoarece toate Persoane divine iau parte atat la actul creatiei, cat si la cel al restabilirii fapturii.
Lumina dumnezeiasca ce a transfigurat firea, face vizibile credincio¬sului acele ratiuni divine, care sunt ascunse in toate fapturile, ca niste raze ale Logosului sau ale Ratiunii supreme. Chemarea crestinului este de a cunoaste aceste ratiuni divine, caci cunoscandu-le el cunoaste pe Dum¬nezeu, bineinteles indirect. Tocmai de aceea a recreat Dumnezeu firea, ca oamenii credinciosi sa invete sa-L cunoasca si cunoscandu-L sa se apropie de Izvorul cunoasterii si al vietii. Firea impodobita este drum spre cu¬noasterea rationala a lui Dumnezeu. Cunoscand ratiunile divine ale lucru¬rilor, participam la cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu si ne cunoastem si pe noi insine, cunoscand cele din jurul nostru.
Pe scurt, firea reinnoita si sfintita, ii ofera crestinului mediul favo¬rabil dezvoltarii si desavarsirii vietii sale psiho-fizice, pentru ca firea incon¬juratoare in care el vietuieste este o realitate plina de sens, este o reala teofanie, dar este in acelasi timp si o antropofanie, intrucat ofera nu numai o cunoastere a lui Dumnezeu, ci si o cunoastere a omului cu care firea este connaturala.
Dupa invatatura Bisericii, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o aratare desavarsita a lui Dumnezeu si o descoperire desavarsita in fata intregii firi a Fiului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat, si a Prea Sfintei Treimi, ci este si o epifanie a firii inconjuratoare omului, intr-o noua forma de existenta. Botezul Dom¬nului inaugureaza o viata noua, bogata si plina de sens pentru firea intreaga, in care avea sa vietuiasca de acum mai departe omul innoit si indumnezeit de Hristos.
Botezul Domnului a realizat o apropiere a lui Dumnezeu de intreaga creatie pe de o parte, iar pe de alta parte o apropiere a firii create de Cel ce a descins in sanul ei. Aceasta apropiere o face Hristos care S-a micsorat pe Sine, luand chipul nostru de creatura, ca s-o faca in numele nostru, spre a ne impaca pe noi cu intreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vietii divine, si o ridicasem contra noastra prin pacatul stramosesc.
Hristos apare in centrul firii, ca din mijlocul ei sa lucreze ca Dumnezeu si ca om indreptarea, innoirea, sfintirea si indumnezeirea naturii desfigurate de Adam prin caderea sa din comuniunea cu Dumnezeu.
Apa este unita cu Duhul Sfant, adica cu lucrarile divine necreate si este integranta in functia ei originara, aceea de a sustine si sfinti intreaga viata a firii create. Purificata si sfintita in Iordan, de catre energiile divine necreate cu care a infuzat-o Duhul Sfant, apa va servi ca materie a botezului crestin care va fi instituit ca taina, chiar de insusi Mantuitorul, indata dupa invierea Sa.
Firea intreaga este purificata si facuta capabila sa primeasca si sa poarte energiile Duhului Sfant; acesta este specificul lucrarii botezului Domnului, asupra firii inconjuratoare omului.
TROPARUL BOTEZULUI DOMNULUI:
http://www.youtube.com/watch?v=W4GGDaemnrs
Predica la Botezul Domnului
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru aceasta sfanta zi – a Botezului – primeasca dragostea dumneavoastra un mic cuvant, pentru ca urmeaza si slujba cea mare a sfintirii celei mari a apelor. Dar un cuvant smerit, de inteles al praznicului de astazi, asa cum ni-l lumineaza dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o si o impartasim din nou:
“In vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”(Marc. 1, 9-11).
Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: “Tu esti Fiul Meu cel iubit”. Simtim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui ceresc: “Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt”.
Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: “Zis-a Domnul (adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut”. Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit”, Ii rostise din vesnicie. “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”. Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a venit la Ioan.
Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea a zis un profet – un cuvant de la Dumnezeu: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri. Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise – de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus – taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: “Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?”. Si Iisus ii raspunde: “Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea”. Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala – a esenienilor – care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub numele de botez.
Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): “Legea si proorocii au fost pana la Ioan”; iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura “indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: “Acesta este Fiul Meu cel iubit...”. Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: “Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”, asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.
Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus si le-a spus ucenicilor: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus – Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat – de la Dumnezeu, nu de la mine – ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste – cum avem atatea cazuri – oameni drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: “Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii”, ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.
Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: “Tu esti Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”. Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: “Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si Eu va voi odihni pe voi”, si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa descoperiti in voi chipul Fiului Meu.
Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce, moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la aceasta mare sfintire: “Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!”. Si noi auzim acum ca atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), “ca un porumbel”, si glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit cuvant, dar a si vazut – rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in Dumnezeul Cel viu) – cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza. De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...”. Si adresandu-se Mantuitorului: “Te-am vazut prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul; cu frica sta inaintea Lui. Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de veselie s-a umplut”.
Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu – in familie, in persoana lui – dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.
Articol primit prin mail
Botezul Domnului Iisus Hristos
Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.
Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.
I. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat
Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon¬juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.
Daca "Justitia originalis" inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului - desi aceasta stare nu este inca consolidata - si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne¬consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu aju¬torul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa¬varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre¬buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi¬nitatii, o teofanie.
Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.
Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni¬tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.
Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopo¬triva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na¬turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato¬rului ei, fiindca "creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato¬rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.
Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.
Omul cel nou adus de Iisus Hristos avea nevoie deo¬potriva de o natura innoita si inundata de Harul divin. De aceea firea inconjuratoare trebuia sa fie restabilita si recreata. Hristos a venit la noi, ca sa faca partas la viata divina nu numai pe om, ci intreaga natura in care omul traieste si isi indeplineste misiunea lui ca om si chip al lui Dumnezeu. Nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu este inceputul mantuirii, al restabilirii si reinnoirii intregii firi umane pe care Adam o strambase si o invechise. Botezul Domnului marcheaza insa inceputul restabilirii si innoirii intregii zidiri a lui Dumnezeu. Aceasta purificare si indreptare a intregii creatii tine, ca si indreptarea firii ome¬nesti, tot de Hristos in mod deosebit, fiindca Logosul este Cel care a creat totul si poarta in Sine ca intr-un focar, ratiunile tuturor lucrurilor. Din acest focar isi trag toate creaturile ratiunile lor - acei logoi - de existenta. Hristos venind in mijlocul cosmosului nu vine la ceva strain Lui, ci vine la acele ratiuni, logoi, pe care El le-a semanat dintru in¬ceput in creaturi. Si prin acesti logoi, creaturile intra in contact cu Divi¬nitatea. Aceasta lucrare de intinerire a naturii nu apartine, desigur, exclusiv Logosului, dupa cum nici actul creatiei, ci este opera comuna a Sfintei Treimi.
2. Hristos in mijlocul firii iconjuratoare
Logosul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, s-a situat in centrul umanitatii si de acolo raspandeste raze de lumina si de viata in toata firea omeneasca. Revarsa prin firea Sa omeneasca indumnezeita plenitudinea Harului asupra tuturor fiilor lui Adam. Botezandu-Se pentru noi in apele Iordanului, izvorul vietii apare in centrul tuturor creaturilor. Vine la Iordan, ca sa dea viata, lumina si ajutor creaturilor Sale, caci Dumnezeu nu a socotit sa lase creatura Sa fara ajutor, nici sa lase prada pericolului separarii de Sine spune Sfantul Grigore Teologul. Prin botez, Hristos apropie de Sine firea care se instrainase de la fata Lui, firea care se intunecase si se saracise de viata. Caci separarea de izvorul vietii inseamna slabire, si moarte chiar, cand aceasta indepartare de sursa de existenta persista.
Aratarea lui Dumnezeu in mijlocul firii este un act de micsorare de Sine. Este un act de chenoza ca firea sa nu fie mistuita de focul Dumnezeirii. Prezenta lui Hristos este simtita din plin de intreaga fire, desi Lo¬gosul vine in chip de rob. Simtind prezenta Creatorului ei, firea pe de o parte se inspaimanta si se cutremura, iar pe de alta tresalta de bucurie ca Izvorul vietii a izvorat in mijlocul ei. Este ceea ce se intampla cu firea umana, care incearca sentimente de teama, dar si de bucurie, atunci cand ingerul Gavriil vesteste Sfintei Fecioare Maria zamislirea si nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu dintr-insa. Sfintii Parinti, scriitorii si imnologii bisericesti, zugravesc cat se poate de viu natura care simte in sanul ei prezenta lui Hristos si prezenta Duhului Sfant. "Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfantul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut si s-au temut. Iordanul s-a intors vazand focul Dumnezeirii coborand trupeste si intrand in el. Iordanul s-a intors vazand Duhul Sfant, pogorandu-se in chip de porumbel. Iordanul s-a intors vazand pe Cel nevazut, facandu-se vazut, pe Creatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Si muntii au saltat privind pe Dumnezeu in trup".
Intreband marea si Iordanul : "Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit si tu, Iordane, ca te-au intors inapoi (Ps. 113, 5) ?", ele raspunzand zic: "Am vazut pe Creatorul tuturor in chip de rob". De aceea "Iordanul nu in¬drazneste sa se apropie" de Stapanul sau. El isi "desparte si opreste curgerea apelor sale, vazand pe Stapanul botezandu-Se". Apele ii fac loc Stapanului lor sa se aseze in mijlocul lor ca sa le sfinteasca. Este ceea ce s-a intamplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Rosie, cand apele s-au despartit in doua, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul marii ca pe uscat. Apele Iordanului se despica in doua ca pe vremea lui Iosua, cand preotii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind si privind in sanul lor pe Hristos care Se boteaza pentru mantuirea neamului omenesc si pentru sfintirea firii apelor.
Firea tresalta de bucurie cand Creatorul isi face aparitia in mijlocul ei. "Rau al Iordanului, insoteste-te cu mine (zice Ioan Botezatorul) si salta, dantuieste si tresalta cu mine, cu bucurie, caci Creatorul tau cu trup omenesc sta in fata ta". Si Iordanul are motive sa se bucure, caci este o deosebire fundamentala intre oprirea cursului sau pentru trecerea chivotului legii cu intregul popor al lui Israel spre Ierihon si cufundarea in apele sale a Aceluia care este Ziditorul sau. Sfantul Grigore de Antiohia remarca aceasta nuanta semnificativa, pentru intelegerea innoirii si sfintirii apelor, prin cuvintele : "Ai vazut pe Israil trecand prin tine si despartind apele tale si ai stat privind trecerea poporului. Acum insa ele se varsa si curg mai puternic si inconjoara picioarele si manile Lui imaculate".
De aceea, "muntii au tresaltat vazand pe Dumnezeu intrupat si norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". Sfantul Grigore Taumaturgul si Sfantul Grigore de Antiohia invita firea sa intampine pe Cel ce se indreapta spre Iordan : "Munti si coline, vai si izvoare, mari si fluvii, binecuvantati pe Domnul care se indreapta spre fluviul Iordan, caci El insusi trimite, prin aceste ape, sfintire tuturor apelor".
Iisus Hristos Se boteaza in mijlocul firii ca sa acorde o deosebita importanta creatiei Sale. Firea exista real, dar dependenta de Crea¬torul ei in care isi are ratiunea existentei sale. Si ea cunoaste o plenitudine de viata numai daca ramane sub umbrirea si lucrarea energiilor divine necreate. Acest lucru este aratat la botezul Domnului, atat de Fiul lui Dumnezeu care intra in mijlocul firii apelor, cat si de firea insasi care tresalta, cutremurandu-se si bucurandu-se in acelasi timp, simtind pe Logosul intrupat, in mijlocul ei.
Prin faptul ca vine in sanul lor, Dumnezeu nu tulbura, insa, cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine si nici o revolta din partea naturii nu se observa cu prilejul botezului. Ci dimpotriva o armonie desavarsita cuprinde intreaga fire. Ea se regaseste in atmosfera de armonie de altadata cu Dumnezeu, Ziditorul ei, si cu omul, glasul ei catre cel Atotputernic, intrucat Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. De aceea vine El in chipul robului, ca sa impace pe om cu natura in care el vietuieste. Era necesara stergerea ostilitatii dintre ei si restabilirea armoniei uni¬versale care ii imbratisa in starea paradisiaca. Firea trebuia sa fie resta¬bilita in starea ei originara, si pusa iarasi in legatura directa cu Izvorul vietii. Dar nu de un simplu om, ci de Dumnezeu-Omul, caci numai Acesta putea s-o indrepte.
Prezenta lui Hristos in cadrul naturii ne arata ca aceasta din urma are sens numai intrucat exista pentru om, caci ca om vine Dumnezeu in cuprinsul ei. Omul avea nevoie de ea, nu Dumnezeu. Ni se releva impletirea stransa dintre om si ansamblul intregii creatii, deoarece natura priveste bucurandu-se, cum Dumnezeu, ca om, se curata in Iordan pentru om si pentru ea. Se arata pe de o parte ca omul are nevoie de lume, iar pe de alta parte cum si natura are nevoie de om. O intereseaza curatirea si sfintirea omului, intrucat tresalta de bucurie privind pe Cel ce Se boteaza. Nu putea deslipi pe om de natura, deoarece acesta traieste in cadrul ei, dar nici firea de om, caci in cazul acesta ea isi pierde rostul pentru care exista, nemaiavand pe om ca centru al ei.
Deci, savarsirea botezului Domnului in mijlocul firii ne arata lim¬pede ca Hristos a cinstit in mod deosebit creatura Sa: o arata ca fiind opera mainilor Sale, existand real, dar avandu-si sursa in Logosul care a adus-o la existenta. Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, consecventi invataturii lui Hristos, subliniaza si vadesc in scrisul si viata lor, importanta primordiala si nepieritoare a creatiei lui Dumnezeu alaturi de dogma despre Sfanta Treime, de dogma despre in¬truparea Logosului si indumnezeirea firii umane, de dogma despre Purcederea Duhului Sfant si trimiterea Lui in lume. Firea creata este un act al iubirii lui Dumnezeu, intrucat iubirea Lui care strabate existenta este un act creator si mentinator al vietii, al unitatii si al fiintei. Si tot El tine, cum arata taina Botezului Domnului, si restabilirea si in¬noirea ei, caci Creatorul, Izvorul a tot binele, nu lasa sa piara ceea ce El a creat. Deci Logosul Tatalui, prin intruparea Sa, pune inceput restabi¬lirii si reinnoirii firii umane, iar prin botezul Sau ca om, in sanul firii create, initiaza in mod expres procesul de indreptare, purificare, innoire si sfintire a firii inconjuratoare omului, savarsind in felul acesta reabili¬tarea in starea primordiala a intregului cosmos. Ca restaurator al umanitatii, Hristos este Noul Adam, iar ca indreptator al intregii zidiri este Creatorul din nou al lumii, sau, mai bine zis, Recreatorul firii invechite, "noul Noe", dupa expresia Sfantului Grigore Taumaturgul.
3. Restabilirea, innoirea si sfintirea cosmosului prin Botezul Domnului
"Astazi se lumineaza cu faclii de sus toata faptura". Creatura este iluminata in intreaga ei fiinta, caci este luminata de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleaca razele de lumina ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise si pervertirea si intune¬carea ei de catre primul om, caruia Creatorul ii hotarase rolul de infrumusetator si indumnezeitor al universului creat de El. Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului si despre care cugetarea patristica - rasariteana indeosebi - da marturii foarte bogate, este o lumina divina ce transfigureaza integral universul, caci nici o piedica nu i se mai poate opune, cum s-ar intampla cu lumina creata, care este im¬piedicata in actiunea ei de opacitatea spatiilor si a lucrurilor. Umbra si intunericul care cuprinsese cele create sunt inlaturate de Soarele-Hristos care rasare in centrul ei. Domnia si tirania diavolului sunt indepartate. "Prezenta lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea intregului cosmos" si stralucirea creatiei cu Lumina lui Hristos. Caci adevarul te face liber, te slobozeste din chinu¬rile ignorantei si nelinistei si pe caile de lumina si de viata ale Creatorului te indreapta. Asa este cazul si cu firea care primeste pe datatorul de lu¬mina in interiorul sau.
"Focul Dumnezeirii pogorand trupeste" si intrand in Iordan alunga demonii si re¬invie natura la o viata noua. Si aceasta, datorita energiilor divine ne¬create, pe care Duhul Sfant pogorat in chip de porumbel le revarsa asupra "firii apelor", adica asupra firii intregi.
Firea inconjuratoare nu numai ca este ridicata la o viata noua prin faptul ca Focul dumnezeiesc o strabate cu energiile sale de la un cap pana la altul, in inaltime si in adancime, ci ea este si reinnoita fiintial, intrucat vesmantul cel invechit si intinat al ei este ars si inlocuit cu unul luminos vrednic de Domnul Slavei. Este reinnoita si sfintita de raurile Harului divin pe care Duhul Sfant le revarsa asupra apelor. In acest sens, Sfantul Sofronie zice: "Astazi, intreaga faptura cu curgeri tainice este irigata".
Domnul nostru Iisus Hristos, prin faptul ca se coboara in apa, El care era strain de orice pata, sfinteste Iordanul si odata cu aceasta sfinteste toata firea apelor. Acum, prin Domnul Hristos, care se boteaza, si prin Duhul Sfant care se pogoara asupra Lui, apele isi recapata demnitatea lor primordiala de purtatoare ale energiilor divine necreate. Prin ele, energiile Duhului Sfant sustin, infrumuseteaza si perfectioneaza creatura.
Sfintirea apelor inseamna participarea firii intregi, prin om, la pleni¬tudinea de viata a Dumnezeirii si in cazul de fata prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Firea sfintita simte o revarsare de viata asupra sa. "Si lu¬mea de veselie s-a umplut", zice o rugaciune de la Sfintirea Apei la Bo¬boteaza. Hristos Se boteaza "ca sa ofere si apelor Harul sfintitor", adica bogatia vietii divine tuturor creaturilor mainilor Sale.
Si fiindca sfintirea apelor inseamna desfasurarea vietii neimputinate a Duhului Sfant asupra intregii creaturi, prin faptul ca apa purta¬toare a energiilor divine alimenteaza viata tuturor vietuitoarelor pe pamant, putem spune ca Botezul Domnului in apa Iordanului restaureaza apa in rolul ei primordial de generatoare si intretinatoare a vietii pe pamant, rol pe care si-l pierduse odata cu pacatul stramosesc. Aceasta teza ca apa a fost generatoare veitii pe pamant,- este sustinuta de cugetarea patristica care afirma ca Duhul lui Dumnezeu, purtandu-se pe deasupra apelor, alimenta apa cu germenii vietii, iar apa strabatuta de energiile de viata facatoare ale Duhului Sfant, alimenta toata creatia. Cazand primul om, care facea legatura dintre fapturi si Divinitate, cade si firea, intrucat energiile divine, inceteaza sa se mai reverse prin om asupra ei. Apa ince¬teaza sa mai fie izvoratoare de viata cosmosului intreg.
Restaurarea apei in functia ei originara de generatoare si sustina¬toare a vietii cosmosului este implinita pe de o parte de Logosul intrupat care Se boteaza in apele Iordanului, iar pe de alta parte de Duhul Sfant care vine deasupra apelor. Se cerea sa fie restabilita in starea ei pri¬mordiala de catre Dumnezeu-Omul, fiindca omul fusese cel care o secatuise de viata pe care i-o imprimase Duhul Sfant, care se purta la inceput pe deasupra ei (Gen. I, 2). Prin mainile intinate ale lui Adam, puterea de viata a apelor scazuse, fiindca lucrarile Duhului ramasesera inactive. Dar prin membrele imaculate ale trupului lui Hristos, care sunt scaldate de apele Iordanului, sfintirea si viata patrund in firea apelor, remarca Severian, episcop de Gabala. Daca prin vechiul Adam apele, si prin ele intreaga fire, au suferit stricaciunea si moartea, prin noul Adam, ele cunosc o innoire si o revarsare harica de viata noua.
Aceasta reinnoire si reasezare a apei tine deopotriva si de Duhul Sfant, persoana a treia a Sfintei Treimi, care se pogoara deasupra Iorda¬nului, datorita legaturii intime dintre ape si Duhul Sfant din starea pa¬radisiaca. Caci Duhul Sfant care Se pogoara in chip de porumbel asupra lui Hristos, si asupra apelor in care Se boteaza Acesta, este Duhul ce se purta pe deasupra apelor la inceput (Gen. I, 2). Este Sfantul Duh care a dat viata apelor ca sa le faca generatoare de viata, zice Sfantul Efrem Sirul. Separatia dintre apa si energiile divine necreate ale Duhului Sfant, trebuia inlaturata, caci altfel firea ar fi fost condamnata pentru totdeauna la pieire. Ori Dumnezeu-Tatal, Creatorul, nu lasa sa piara faptura mainilor Sale, caci ce-a adus la existenta nu se mai intoarce nici¬odata in neant si de aceea trimite pe Duhul Sau sa reinvie natura, prin reinnoirea si sfintirea apelor.
Duhul Sfant se uneste iarasi cu apa si o inzestreaza cu energiile vivificatoare ale sale. O curateste de impuritati si o face izvor de viata pentru creatia intreaga. Iar daca in starea paradisiaca apa unita cu ener¬giile de viata facatoare ale Duhului Sfant iriga paradisul, adica firea iesita atunci din mainile Creatorului, genera si intretinea viata plantelor si a ani¬malelor, prin Botezul Domnului, aceeasi apa, insa reinnoita si unita cu Acelasi Duh Sfant, nu numai ca ofera mai multa viata lumii, ci ea o si regenereaza integral si o intinereste fiintial.
Desigur, innoirea si sfintirea apelor este opera intregii Sfintei Treimi, caci toate persoanele treimice s-au aratat apelor, iar Duhul care a infuzat firea apelor cu energiile divine este Duhul Tatalui si Chipul Fiului. Toate persoanele Sfintei Treimi participa la acest act de innoire a firii create, fiindca in fiecare act sau lucrare a unei persoane divine sunt prezente si celelalte doua, datorita faptului ca toate trei ipostaziaza aceeasi fiinta divina. Duhul Sfant este Acela care da marturie ca lumea este creata de Dumnezeu Cel in Treime inchinat, dintr-un act de dragoste, dar tot El arata ca opera de reinnoire a vietii in ape si in firea intreaga apartine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Caci venind de sus si coborandu-Se peste ape, arata tuturor lucrarea savarsita asupra firii apelor. Duhul ne aduce vestea cea mai mare a innoirii firii, dupa cum porumbelul aduce lui Noe o ramura verde de maslin, ca semn de inceput al unei noi vieti pe pamant.
Astfel sfintita, de energiile de viata ale Duhului Sfant, apa este menita sa sfinteasca si sa redea viata intregii fapturi, caci expresia , "sfintirea firii apelor", de care vorbesc Sfintii Parinti si rugaciunile Sfintirii Apei celei Mari la Botezul Domnului, indica reinnoirea si sfintirea in¬tregului cosmos, arata cu alte cuvinte "caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului". Efectele botezului Domnului "le realizeaza si le evoca Sfintirea Apei la Boboteaza". In acest sens, intr-o rugaciune la Boboteaza, citim urmatoarele: "Tu esti Dumnezeul nostru, care ai despicat piatra in pustie si ai curs ape si paraele s-au umplut de ape si pe poporul Tau cel insetat l-ai adapat". Natura intreaga se resimte; vegetatia si vietuitoarele din apa si de pe pamant simt puterea datatoare de viata si de lumina ce le vine din apele sfintite ale Iordanului. Este o realitate sustinuta de Sfintii Parinti si de marii imnografi ai Rasa¬ritului, in scrierile lor, asupra Botezului Domnului. Deci Hristos sfintind apele Iordanului, "a sfintit firea apelor", "a sfintit izvoarele" si prin firea apelor a sfintit si regenerat intregul cosmos, ridicandu-l la o noua viata.
In botezul Domnului sta inceputul si temeiul Sfintei Taine a Bote¬zului crestin: apa isi insuseste Harul Mantuitorului, dupa expresia Sfantului Proclu. "Hristos a sfintit izvoarele si a iluminat sufletele oamenilor", noteaza acelasi Sfant Parinte. Caci Botezul nu este altceva decat o innoire si o iluminare a intregii fiinte umane. Daca poporul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viata pe toti cei morti in Adam. Cum ca este vorba de inceputul Tainei Botezului, nasterea cea de a doua prin apa si Duh, o rugaciune din randuiala Sfintirii Apei celei Mari ne arata cat se poate de pregnant acest lucru : "Suferit-ai inca a Te boteza in Iordan, zice rugaciunea - ca sfin¬tind firea apelor, Cela ce esti fara de pacat, sa ne faci noua cale la naste¬rea cea de a doua, prin apa si prin Duh, si sa ne intorci pe noi la slobo¬zirea cea dintai". Apa sfintita a Iordanului este apa purificata ce va servi ca materie a Botezului crestin, in care Harul divin ne renaste la viata cea noua in Hristos. Iordanul reinnoit si sfintit avea sa devina baia renasterii si a vietii hristice, a tuturor celor ce voiesc sa intre in comu¬niune de viata cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime. Iordanul prefigureaza baia Botezului crestin, pentru ca insusi Duhul Sfant, prin sederea Lui deasupra apelor, dadea marturie despre acest lucru, ca a doua nastere avea sa fie prin apa si prin Duh.
Asadar prin Hristos care Se boteaza si prin Duhul Sfant care coboara de la Tatal, in chip de porumbel asupra Fiului si asupra apelor in care Logosul a intrat, Tatal facand cunoscut oamenilor pe Fiul Sau cel iubit si lucrarea Sa mantuitoare in lume, firea se reinnoieste si se sfinteste in tot cuprinsul ei. Cosmosul intreg este transfigurat si iluminat.
In sfintirea apelor Iordanului avem inceputul tainei crestine a Bo¬tezului, prin apa si prin Duhul Sfant, in numele sfintei Treimi, desi taina Botezului crestin va fi instituita de insusi Mantuitorul, mai tarziu, dupa inviere, cand trimite la predica pe Sfintii Sai Apostoli.
4. Cosmosul reinnoit si omul crestin
Am aratat ca omul crestin ca sa se cunoasca deplin si sa se realizeze totodata ca chip vrednic al lui Dumnezeu, trebuie sa stea in comuniune de iubire si de Har cu Dumnezeu, in comuniune de iubire cu semenii sai si in relatie cu toate fapturile creatiei. Se intelege ca Harul divin este cel care pune in¬ceput, sustine si desavarseste actiunile crestinului, ca el sa se realizeze pe sine. Natura ii da elementele necesare vietii lui fizice. Harul divin este cel care creste, sustine si desavarseste viata duhovniceasca a cresti¬nului. Tot Harul divin este cel care, venind de la Duhul Sfant, sfinteste firea creata. De aceea numai in sanul firii sfin¬tite se poate dezvolta crestinul pana la asemanarea cu Dumnezeu. Si bo¬tezul Domnului n-a facut altceva decat sa purifice, sa sfinteasca si sa dea sens naturii in care omul cel nou, nascut din noul Adam, avea sa creasca pana la varsta barbatului desavarsit, care este Hristos (Efeseni, IV, 13). Omul cazut in pacatul stramosesc nu traia nici in legatura de iubire cu Dumnezeu si nici in cadrul unei lumi curate, inundata de energiile divine. Firea inconjuratoare ii era ostila, iar Harul si cunoasterea lui Dum¬nezeu ii erau straine.
Noul om insa traieste acum in mijlocul unei firi im¬pacate cu sine si cu Dumnezeu, plina de viata, sens si semnificatii tainice pentru credincios. Prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, viata omu¬lui se adanceste ancorandu-se in Izvorul vietii divine, iar prin botezul Domnului, in mijlocul firii, cosmosul primeste plenitudinea lucrarilor divine. Aici se impune precizarea ca botezul Domnului, privit prin efectele avute asupra firii inconjuratoare, initiaza procesul acesta de restabi¬lire si de reinnoire a firii create, caci sfintirea integrala a acesteia avea sa fie implinita prin evenimentul Golgotei, dar mai ales prin cel al in¬vierii si inaltarii Domnului la cer.
Creatia restabilita si innoita de Dumnezeu, cu prilejul botezului Domnului, vorbeste crestinului despre Dumnezeu, fiindca reflecta maretia Creatorului sau. Ii descopera credinciosului existenta lui Dumnezeu care i-a creat pe amandoi, nu fiinta insasi, fiindca "oglinda reflecta, insa nu prinde in ea pe cel reflectat, ea marturisind despre existenta obiectu¬lui". Fiinta lui Dumnezeu ramane totdeauna transcendenta lumii, precum transcendenta ramane si omului care o reflecta in sine direct, in chipul sau. Firea astfel reinnoita este pentru om o teofanie, o reve¬lare a lui Dumnezeu, o descoperire a invizibilului in vizibil, sau a inte¬ligibilului in sensibil, o reflectare a frumusetii divine necreate in frumu¬setea fiintei cerate, o oglinda creata a actiunilor Logosului intrupat, situat in mijlocul crestinatatii si al firii. Reflecteaza pe Logosul care a creat-o si a recreat-o, pe Duhul Sfant care i-a dat viata si care a reinviat-o, pe Dumnezeu-Tatal, care lucreaza prin Fiul si Duhul Sfant; intr-un cuvant pe toate Persoanele Sfintei Treimi laolalta, deoarece toate Persoane divine iau parte atat la actul creatiei, cat si la cel al restabilirii fapturii.
Lumina dumnezeiasca ce a transfigurat firea, face vizibile credincio¬sului acele ratiuni divine, care sunt ascunse in toate fapturile, ca niste raze ale Logosului sau ale Ratiunii supreme. Chemarea crestinului este de a cunoaste aceste ratiuni divine, caci cunoscandu-le el cunoaste pe Dum¬nezeu, bineinteles indirect. Tocmai de aceea a recreat Dumnezeu firea, ca oamenii credinciosi sa invete sa-L cunoasca si cunoscandu-L sa se apropie de Izvorul cunoasterii si al vietii. Firea impodobita este drum spre cu¬noasterea rationala a lui Dumnezeu. Cunoscand ratiunile divine ale lucru¬rilor, participam la cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu si ne cunoastem si pe noi insine, cunoscand cele din jurul nostru.
Pe scurt, firea reinnoita si sfintita, ii ofera crestinului mediul favo¬rabil dezvoltarii si desavarsirii vietii sale psiho-fizice, pentru ca firea incon¬juratoare in care el vietuieste este o realitate plina de sens, este o reala teofanie, dar este in acelasi timp si o antropofanie, intrucat ofera nu numai o cunoastere a lui Dumnezeu, ci si o cunoastere a omului cu care firea este connaturala.
Dupa invatatura Bisericii, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o aratare desavarsita a lui Dumnezeu si o descoperire desavarsita in fata intregii firi a Fiului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat, si a Prea Sfintei Treimi, ci este si o epifanie a firii inconjuratoare omului, intr-o noua forma de existenta. Botezul Dom¬nului inaugureaza o viata noua, bogata si plina de sens pentru firea intreaga, in care avea sa vietuiasca de acum mai departe omul innoit si indumnezeit de Hristos.
Botezul Domnului a realizat o apropiere a lui Dumnezeu de intreaga creatie pe de o parte, iar pe de alta parte o apropiere a firii create de Cel ce a descins in sanul ei. Aceasta apropiere o face Hristos care S-a micsorat pe Sine, luand chipul nostru de creatura, ca s-o faca in numele nostru, spre a ne impaca pe noi cu intreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vietii divine, si o ridicasem contra noastra prin pacatul stramosesc.
Hristos apare in centrul firii, ca din mijlocul ei sa lucreze ca Dumnezeu si ca om indreptarea, innoirea, sfintirea si indumnezeirea naturii desfigurate de Adam prin caderea sa din comuniunea cu Dumnezeu.
Apa este unita cu Duhul Sfant, adica cu lucrarile divine necreate si este integranta in functia ei originara, aceea de a sustine si sfinti intreaga viata a firii create. Purificata si sfintita in Iordan, de catre energiile divine necreate cu care a infuzat-o Duhul Sfant, apa va servi ca materie a botezului crestin care va fi instituit ca taina, chiar de insusi Mantuitorul, indata dupa invierea Sa.
Firea intreaga este purificata si facuta capabila sa primeasca si sa poarte energiile Duhului Sfant; acesta este specificul lucrarii botezului Domnului, asupra firii inconjuratoare omului.
TROPARUL BOTEZULUI DOMNULUI:
http://www.youtube.com/watch?v=W4GGDaemnrs
Predica la Botezul Domnului
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini in cea sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Pentru aceasta sfanta zi – a Botezului – primeasca dragostea dumneavoastra un mic cuvant, pentru ca urmeaza si slujba cea mare a sfintirii celei mari a apelor. Dar un cuvant smerit, de inteles al praznicului de astazi, asa cum ni-l lumineaza dumnezeiasca Evanghelie pe care am ascultat-o si o impartasim din nou:
“In vremea aceea – zice dumnezeiescul Evanghelist Marcu, ucenic al Sfantului Apostol Petru care era de fata cand s-a petrecut acest fapt dumnezeiesc – a venit Iisus din Nazaretul Galileii si s-a botezat in Iordan, de la Ioan. Si indata (in aceeasi clipa) iesind din apa, a vazut Ioan cerurile deschise si Duhul Sfant ca un porumbel pogorandu-Se peste Dansul. Si glas s-a auzit din ceruri: Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”(Marc. 1, 9-11).
Sa luam aminte cum a zis Parintele ceresc lui Iisus, vorbind cu El: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine bine am voit”. Doamne, ce vrea sa ne spuna noua acest cuvant unic (asemenea tuturor cuvintelor Sfintei Evanghelii si Scripturii)! Cand din taina tainelor cerului Parintele ceresc Ii spune Lui Iisus: “Tu esti Fiul Meu cel iubit”. Simtim oarecum o mustrare noi, oamenii, pentru ca nu am fost vrednici sa ne spuna noua, fiecaruia dintre noi: Tu sau voi sunteti fiii mei cei iubiti. Desi psalmistul rostise tot din graiul Parintelui ceresc: “Eu am zis: Voi dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preainalt”.
Dar in acelasi timp tot psalmistul, inspirat, incredinteaza mai inainte, in Psalmul 2 chiar, un cuvant care se ingemaneaza tainic cu acesta din ziua botezului: “Zis-a Domnul (adica Parintele ceresc) Domnului meu (Fiului lui Dumnezeu, Care e Domnul nostru): Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut”. Acest cuvant e din vesnicie, mai inainte de veac. Celui care acum a venit la Iordan, Caruia Ii rosteste Tatal: “Tu esti Fiul Meu cel iubit, intru Tine am binevoit”, Ii rostise din vesnicie. “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”. Deci nasterea din veci. O legatura revelatoare, iubitilor, descoperitoare de inteles. Acelasi, Tatal, Caruia noi Ii spunem Tatal nostru (pentru ca Fiul Lui ne-a invatat) da cele doua marturii: una in vesnicie: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi Te-am nascut” (adica in vesnicie, vesnicule Fiu al Meu. Caci Eu Tata fiind, din veci sunt Tata si din veci am Fiu, pe Tine, Vesnicul Meu Fiu)(Ps. 2); si a doua marturie: acum, la botez, cand Iisus a venit la Ioan.
Ioan boteza multimile, care isi recunosteau pacatele... Pacatul a insemnat despartirea de Dumnezeu, care, la randul ei, a insemnat despartirea de insasi menirea noastra. De aceea a zis un profet – un cuvant de la Dumnezeu: “Nu pe Mine M-ati parasit, ci pe voi insiva”. Te cutremuri, si ar trebui fiecare sa se gandeasca la acest fapt: Cand Il parasesti pe Dumnezeu te parasesti pe tine insuti; adica menirea ta, taina ta, rostul tau in fata lui Dumnezeu si in fata creatiei intregi. Si atunci, in aceasta constiinta a parasirii, veneau oameni credinciosi (in felul lor: ai Vechiului Testament, ai Legii, ai Profetilor) din vremea aceea si prozeliti ai caintei, din alte neamuri. Mergeau la Ioan, care ii boteza cu botezul pocaintei, asa cum am aratat duminica trecuta. Iisus a venit si El la botezul lui Ioan. De ce a venit? Ioan, care primise – de la Dumnezeu Tatal in Duhul Sfant, tot prin Iisus – taina venirii Fiului lui Dumnezeu, taina lui Hristos, cand Il vede, tremura in fata Lui: “Eu trebuie sa fiu botezat de Tine. Tu vii la mine?”. Si Iisus ii raspunde: “Lasa acum. Asa se cuvine, sa plinim toata dreptatea”. Adica toata randuiala Vechiului Testament, care pregatise lumea pentru Hristos: Legea si poruncile; iar la porunci intra si spalarea aceasta, a botezului cu apa, botez ritual. In vremea aceea era si o comunitate monahala – a esenienilor – care, de asemeni, avea in randuiala acest botez al curatirii. Si la celelalte popoare erau spalari rituale: taina apei care spala, si simbolul ei, cand traiesti mai adanc, stiind ca adancul din tine (si la orice faptura in proiectul ei) e spiritual. Radacina oricarei existente e spirituala. Sta la temelia ei un proiect, un plan, o idee de la Creator. Deci erau aceste spalari rituale tot sub numele de botez.
Atunci, Iisus si El implineste aceasta randuiala a Vechiului Testament si a intregii lumi vechi; pentru ca El nu a venit sa strice Legea ci s-o plineasca (adica sa o duca la plinatate); sa plineasca Vechiul Testament, care se incheie aici; cum va spune Mantuitorul mai pe urma (dupa Sfantul Luca): “Legea si proorocii au fost pana la Ioan”; iar de acum inainte se vesteste Evanghelia. Atunci Ioan a primit, cu smerenie, in fata Stapanului. Iisus n-a avut pacat de marturisit, dar a primit actul simbolic, anume Si-a plecat capul in apa Iordanului (asa cum Isi va pleca faptura lui umana pe cruce si de pe cruce in mormant, si va iesi la inviere), dezvaluind inca de aici, simbolic, taina inecarii pacatului si invierii. Atunci, spune Scriptura “indata iesind (care arata ca nu a urmat marturia pacatelor pentru ca era Cel fara de pacat), cerul s-a deschis (El a deschis cerul) si Duhul Sfant a coborat peste El in chip de porumbel si glasul Parintelui ceresc s-a auzit: “Acesta este Fiul Meu cel iubit...”. Sfantul Marcu (ucenic al Sfantului Petru) spune: “Tu esti Fiul Meu cel iubit. Intru Tine am binevoit” (asa cum rostise din vesnicie: “Tu esti Fiul Meu. Eu astazi Te-am nascut”, asa si acum, intr-o a doua nastere). Si intru Tine sa fie toti chemati, toti pentru care am spus prin gura psalmistului: Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui preainalt. De aceea Te-am trimis in lume, Fiul Meu: Mergi si-Ti mantuieste fratii! Intru Tine am binevoit (e toata bunavoirea Mea). Faptura intreaga este opera a vointei lui Dumnezeu; a bunei voiri a Parintelui ceresc, prin lucrarea Fiului si in unitatea, in comuniunea, in sanul Duhului Sfant Care ne strange pe toti. El este arzand in noi dorul dupa Fiul; asa cum a coborat in chipul porumbelului peste Fiul, acum, la botez.
Si... cum talcuiam, cu darul lui Dumnezeu, Iisus S-a botezat, dar nu pentru pacat; caci nu avea pacate. Iar a doua zi dupa botez, cand Iisus a venit la Iordan, Ioan a aratat catre Iisus si le-a spus ucenicilor: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Si zic Parintii (Sf. Ioan Gura de Aur): Ce a vrut sa insemne acest cuvant? Pe de o parte: L-a descoperit pe Iisus – Mielul; iar mielul e simbol al jertfei, care, la randul ei, e puterea care infrange pacatul. Si, mai adanc, jertfa nu e legata numai de pacat; e legata de taina creatiei. Orice creatie poarta in ea taina jertfei. Si o spun cu gand curat – de la Dumnezeu, nu de la mine – ca asa trebuie sa traiasca omul, in orice act al lui, ca o stare de jertfa. Si daca ar trai aceasta constiinta de jertfa in actul cel mai intim, din care se odrasleste un copil in lume, daca ai trai constiinta jertfei, ca daruiesti ce ai curat in tine si sfant, in constiinta unui act creator, dumnezeiesc, nu s-ar mai naste handicapati si bolnavi mintal, violenti si criminali, ci s-ar naste – cum avem atatea cazuri – oameni drepti, curati, cuminti, savanti, intelepti si sfinti. Jertfa e taina tainelor actului creator. De aceea a zis Ioan: “Iata Mielul Cel ce ridica pacatul lumii”, ca sa le arate celor de fata: Iisus, Care a venit la botez, nu e asemenea voua, care veniti sa va strigati pacatele; El a venit pentru pacatul vostru; pentru ca El e Mielul, Cel ce ridica pacatul vostru. Prin insasi intruparea si nasterea Lui de la Duhul Sfant si din Fecioara a inceput ridicarea pacatului.
Si auziti ce a spus Tatal despre Iisus, Care S-a botezat acum: “Tu esti Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit”. Tu esti Icoana, modelul tuturor celorlalti; care daca vor veni la Tine cand Tu ii vei chema si le vei zice: “Veniti la Mine toti cei impovarati si osteniti, si Eu va voi odihni pe voi”, si vor raspunde la sfintenia Ta, la jertfa Ta, atunci voi spune si despre ei : Prin Tine si ei sunt fiii Mei. Voi intari cuvantul psalmistului: Eu am zis (am grait din veci si in timp): Voi dumnezei sunteti, fii ai Celui Preainalt, chemati sa descoperiti in voi chipul Fiului Meu.
Si atunci, Iisus a intrat in apele Iordanului ca un miel, prefigurand jertfa de pe cruce, moartea si invierea, intrand in apele Iordanului si sfintindu-le... Cum ne vom ruga acum noi la aceasta mare sfintire: “Sa se sfinteasca apa aceasta cu puterea, cu lucrarea, cu pogorarea Duhului Sfant, sa se pogoare spre apa aceasta lucrarea curatitoare a Treimii, sa i se daruiasca harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului!”. Si noi auzim acum ca atunci la Iordan si vedem in duh Treimea Sfanta: Fiul Care era in apele Iordanului, Duhul Sfant coborand, in chipul porumbelului (vazandu-L deci), “ca un porumbel”, si glasul Parintelui ceresc auzindu-l; deci auzind si vazand (asa cum la Horeb Moisi a si auzit cuvant, dar a si vazut – rugul care ardea dar nu se mistuia, ramanea verde, viu in Dumnezeul Cel viu) – cele doua simturi, care induhovnicite se inalta, se transfigureaza. De aceea rugaciunea cea mare, adresata Sfintei Treimi, incepe: “Treime mai presus de fire, Preabuna, Preadumnezeiasca...”. Si adresandu-se Mantuitorului: “Te-am vazut prunc in iesle intru nastere, iar acum desavarsit barbat Te vedem , Dumnezeul nostru din Cel desavarsit (Parintele ceresc). Astazi Proorocul, Inaintemergatorul, se apropie de Stapanul; cu frica sta inaintea Lui. Apele Iordanului se prefac in vindecari; toata faptura se adapa cu curgeri tainice. (De aceea se numeste aghiasma mare). Toate apele se sfintesc astazi din taina coborarii in apele Iordanului a Fiului lui Dumnezeu (Care, am vazut, nu sa-Si spele pacatele a venit, ci sa ridice pacatul lumii, sfintind apa; si sfintind casele, pe care le-am vazut zilele astea cand am mers, stropind si sfintind, atat de luminoase, atat de curate, parca le simteam innoite... si simteam taina aceasta pe care numai Dumnezeu o poate face: a innoirii inimilor si a fetelor tuturor care au primit cu atata bucurie si nadejde sfintirea). Azi pacatele oamenilor se curatesc in apele Iordanului. Astazi raiul s-a deschis oamenilor, Soarele dreptatii ne lumineaza, azi ne-am usurat de plansul celui vechi, al lui Adam. Ne-am izbavit de intuneric si adunarea cea sfanta si mult vestita a ortodocsilor se bucura. Stapanul la botez merge sa ridice firea omeneasca la inaltime. Cel neplecat Se pleaca robului ca sa ne slobozeasca pe noi din robie. Imparatia cerurilor am dobandit, impartia Domnului nu va avea sfarsit, pamantul si marea si-au impartit bucuria lumii si lumea de veselie s-a umplut”.
Iubitilor, sa traim spiritual aceasta taina, aceasta bucurie, peste toate necazurile. De atatea ori ne aflam in fata unui om indurerat de un chin greu – in familie, in persoana lui – dar un singur cuvant si o singura scanteiere de har deodata ii schimba durerea si traieste in clipa aceea o deschidere a cerului in inima lui. Si poti sa uiti atunci durerea si poti sa arunci, sa ineci toata durerea de pana atunci si macar pentru o clipa sa traiesti arvuna aceasta a bucuriei ceresti; cu care poti sa birui pe urma necazurile si durerile; din acea clipa in care te-ai impartasit de un strop de apa sfintita, de un cuvant dumnezeiesc al Evangheliei, de Trupul si Sangele dumnezeiesc. Si simti ca ai primit o arvuna a invierii; a invierii pentru viata de aici si pentru viata cealalta. Dar biruind si incepand de aici, cu aceasta credinta si nadejde si putere harica pui noi si mereu noi inceputuri vietii si noi biruiri. Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita (Care S-a aratat la Iordan); pentru care ne rugam si noi sa ne tina nedespartiti in credinta, in adevar, in iubire, in lumina si in bucurie divina si inima senina. Cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Amin.
Articol primit prin mail
