Unui creştin au început să îi meargă toate bine: şi afacerile, şi sănătatea, cu
soţia şi copiii se înţelegea bine. Din viaţa lui dispăruse orice urmă de întristare. Citind că viaţa creştinului este o cruce şi că Dumnezeu îl ceartă pe cel pe care îl iubeşte, s-a mâhnit şi s-a dus degrabă la duhovnicul lui:
- Părinte, ce înseamnă că nu mă ceartă Dumnezeu? Că nu mă iubeşte? De aproape un an de zile nu am mai avut nici o supărare.
- Trebuie să vedem de ce nu te ceartă: ori pentru că eşti foarte leneş în viaţa duhovnicească, şi dacă te-ar certa prin vreun necaz ai cădea în deznădejde, ori pentru că îţi dă o perioadă în care să te aşezi duhovniceşte. Tu singur poţi da răspunsul la această întrebare: dacă duci o viaţă de trândăvie, dacă te desfeţi de toate bunătăţile, zicând că de asta ţi le-a trimis Dumnezeu, atunci ai de ce să te îngrijorezi. Înseamnă că Dumnezeu nu te ceartă ca să nu te arunce în mrejele deznădejdii. Dar dacă tu, chiar dacă ai de toate,
duci o viaţă de nevoinţă, o viaţă de rugăciune, o viaţă smerită, atunci înseamnă că Dumnezeu îţi răsplăteşte jertfa cu puţină linişte. Dar, în cazul acesta, ia aminte: perioada aceasta nu va dura mult…
Un bătrân adeseori pătimea şi se îmbolnăvea. Şi s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească şi s-a întristat cumplit şi plângea, zicând: „M-a părăsit Dumnezeu şi nu m-a cercetat”. (1-440)