O MAMĂ ADEVARATĂ
Evdochia este o tanara plina de viata si cu o mare credinta in Dumnezeu .Ne-am cunoscut intr-un spital unde a intervenitpentru un parinte cu care fusesem . Odata , mergand la familia ei am stat de vorba cu ea,si printre altele mi-a povestit cu lacrimi in ochi prin ce trecuse cu putin timp inainte ..
Eram in anul trei la medicina si vorbeam cu un baiat pe care il chema Teodosie ,fiul unui director de spital ...
Intruna din zile, după ce fusesem la o petrecere şi eram doar eu cu el, a insistat să facem dragoste, deoarece, zicea el, şi aşa o să ne
căsătorim peste puţin timp. La început l-am refuzat, dar apoi, după
mai multe insistenţe, am cedat. Nu avusesem de-a face până atunci cu
bărbaţi. S-a întâmplat o singură dată. Nu m-am gândit nici o clipă că
aş putea rămâne însărcinată. Nu după mult timp am început să mă simt
rău. Am făcut un control şi mi s-a spus că sunt însărcinată.
Am
început să plâng şi m-am dus la Teodosie ca să-i spun. Atunci el a
scos bani din buzunar şi mi-a spus: «Du-te şi fă avort!» Fără să stau
mult pe gânduri, i-am spus că dacă am făcut un păcat, nu mai vreau
să-l fac şi pe al doilea. El a insistat, zicând că vrea să-şi continue
studiile şi că nu va recunoaşte că e al lui. Mi-am dat seama că nu are
rost să mai lungesc vorba şi m-am întors plângând acasă. Când au
auzit părinţii, au vrut să mă alunge de acasă, zicând că i-am făcut de
ruşine. Nimeni nu dorea să mă sprijinească în momentele acelea. Eram
aproape distrusă. Până la urmă, părinţii m-au acceptat, dar numai cu
condiţia ca, după ce se naşte, să dau copilul la cineva spre adopţie.
Am mai mers o perioadă la şcoală până să închei anul trei, apoi, în
ultimele luni de sarcină am plecat cu mama la Atena, unde părinţii au
cumpărat o garsonieră ca să pot sta până se năştea copilul. Mama şi-a
luat concediu şi a stat cu mine. Când a venit timpul să nasc, m-am dus
la spital, iar doctorul cu care vorbisem mă şi întinsese pe masă ca să-
mi facă cezariană. Le-am spus la toţi că vreau să nasc normal şi am
fugit de acolo.
Toţi mi-au zis că sunt nebună. I-am lăsat vorbind
singuri şi am plecat de acolo. În cele din urmă, m-am dus la alt doctor
şi am născut normal. Mi-am văzut copilul doar câteva minute după
naştere, apoi l-a luat familia aceea care voia să-l înfieze. Acele câteva
clipe mi-au fost de ajuns; am simţit că nu mai pot trăi fără el. După
lege, trebuia să am timp de gândire o săptămână, în care aveam
dreptul să mă răzgândesc şi să-mi iau copilul înapoi. Dar acea familie
mi-a dat timp de gândire doar trei zile, zicându-mi că după aceea nu
mai am drepturi asupra copilului. A doua zi am luat avionul şi am
venit la Tesalonic, dar nu puteam accepta ideea că trebuie să mă
despart de copil pentru totdeauna. Eram ca nebună. După ce am
coborât din avion, am luat primul avion care mergea înapoi la Atena.
Când am ajuns, m-am dus direct la familia căreia îi dădusem
copilul. Fără prea multe cuvinte, mi-am luat copilul în braţe şi i-am
lăsat fără grai.
Când am ajuns acasă la părinţi, a început calvarul. Tata
nu a fost de acord cu ideea de a rămâne cu copilul acasă şi m-a trimis
la oamenii care voiau să-l înfieze. Atunci, ca să-l mai îmbunez, i-am
zis că am pe altcineva la Tesalonic care vrea să-l înfieze. Fără să mai
aştepte alte cuvinte, mi-a zis să urc cu copilul în maşină şi să mergem
la omul acela. Nu mai ştiam ce să fac; mă rugam, plângeam.
Când am trecut pe lângă o biserică, l-am rugat să oprească puţin.
Am luat copilul în braţe şi m-am dus la icoana Maicii Domnului, şi,
îngenunchind, i-am zis: «Preasfânta mea, ţie îţi dăruiesc acest
copilaş. Tu ştii că nu pot trăi fără el. Te rog să ai grijă de el şi să
întorci inima tatălui meu ca să nu-l alunge».
Apoi am pus copilul în faţa sfintelor icoane şi m-am rugat mult
timp, plângând în hohote. Între timp, tatăl meu se întâlnise cu preotul
bisericii şi îi povestise tot necazul, iar preotul l-a sfătuit după cum îl
luminase pe el Dumnezeu şi Preasfânta Sa Maică.
După vreo oră de plâns, am lut copilul în braţe şi am ieşit afară.
Tata mă aştepta şi părea liniştit. Când am ajuns lângă el, mi-a zis:
«Ştii ce m-am gândit, Evi, că dacă vrei aşa de mult să păstrezi
copilul, eu nu te mai silesc să-l dai».
Atunci am început să plâng de bucurie, am strâns copilul în braţe
şi i-am spus tatei să întoarcă maşina şi să mergem acasă. Maica
Domnului şi-a făcut datoria şi mi-a ascultat rugăciunea. Mi se părea că
merg la rai şi nu la iad, cum aveam impresia cu câteva clipe înainte.
Rudele şi ceilalţi, care au văzut copilul, ştiau de la părinţii mei că
mama l-a născut, nu eu”.
În clipele în care Evdochia îmi povestea aceste lucruri minunate, copilul
se juca în jurul nostru; avea deja un an. Era un copil frumos şi cuminte,
bucuria familiei.
,,De cand a intrat in casa, a readus viata a continuat Evdochia . A devenit slabiciunea bunicului .,care la nastere voia sa-l alunge .De multe ori ii vedeam jucandu-sesi rostogolindu-se pe jos de ziceai ca sant de aceiasi varsta "
Îmi spunea acest bunic: „Părinte, nu cred că aş putea trăi fără
acest copil; el este viaţa mea, el m-a întinerit şi m-a învăţat să
trăiesc“. Iar bunica îl adoarme întotdeauna cântând Paraclisul Maicii
Domnului. La botez a fost numit Panaghioti, care vine de la Panaghia şi înseamnă «Preasfânta».
Evdochia şi-a continuat studiile, iar acum este căsătorită şi are al doilea copil.
Iată un model de mamă, care şi-a pus sufletul pentru copilul ei.