.jpg)
Vezi, Doamne, cât m-am depărtat de tine-n aste vremuri?
De-aceea, nu-ți cer să m-alini, ciți cer să mă cutremuri!
În tihnă să îmi torni infern, în blid să-mi picuri fiere,
Și bârna să mi-o rupi în ochi, căci văd făr’ de vedere…
Dă-mi vinele la un fierar, să-mi toarne foc în ele,
Văpaie dă-mi, nu doar scântei, să nu mă mai înșele!
Dă-mi mâinile arvună-n Iad smolitelor parâme,
Căci nelucrând lucrarea Ta, s-au pus să o dărâme.
Vezi umerii cum mi-au căzut, ca niște zări surpate?
Cum talpa-mi prinse rădăcini în malul de păcate?
Am dat Iordanul pe nămol și-agheazma pe leșie –
De Iuda te-a vândut o dat’, eu te-am vândut de-o mie.
Atâtea pietre zac prin târg, căci ne lovim cu pietre –
Și-atâtea răni avem pe noi, că știm să dăm cu sete.
Ne prea-zgârcim doar la obraji, economie facem
Și, nu Te supăra pe noi, dar nu vrem să-i întoarcem!
De-atâta ros din creștinism cu fadă pocăință,
Nici scoarțele n-au mai rămas intacte din credință.
Și-atâtea oale-avem pe foc, iubirea căldicind-o,
Că fir de carne nu mai e… doar os – perfid albind-o.
Transfugi ai propriilor vieți, ne-ascundem în secunde,
Sfârșiți de drumurile lungi, ce nu ne-au dus niciunde.
Ne-am rătăcit de veșnicii, momiți de vreo morgană,
Sorbind beții de vorbe mari pe post de sfântă hrană.
Și tot mai des știm despre cer doar meteo-prognoze,
Ori horoscopic tălmăcim astrale diagnoze –
Uitând că nouă ceruri sunt, că-n ele ni-i seninul
Și c-abia-n ultimul stă Cel ce ne-a făcut destinul.
Atâtea candele am ars, storcându-le lumina
Sculptând în ele duhul frânt, amestecat cu vina.
Opaiț slab prin peșteri lungi le e, adesea, raza,
Căci nefiind din scut ceresc, firavă le e paza.
Prin spinii lumii de-am umblat, n-am priceput jertfirea,
Nici pietrei nu i-am înțeles în inimă-mpietrirea.
Poveri luptam din răsputeri, făr’ de-a-Ți afla puterea,
Și praznic Paștelui cinsteam, făr’ de-a-Ți trăi ‘Învierea.
Adie-mi duh în adevăr – senin, nebun, văratic
Și îndoielii dă-i amurg – întins pe zări, tomnatic.
Mă-nvață calea mai curând, c-o tot confund cu drumul,
Iar vieții - focul viu i-l dă, căci am aflat doar scrumul.
Să nu mă iei în sânul Tău, cu binecuvântare,
Ci cât mai jos să mă azvârli, ca să mă scol mai tare!
Iar de m-oi alipi de glod, în glod să-mi fie veacul,
Căci știu că-n drumul către Rai, în iad lumesc mi-e leacul…