FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE!
BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
Oricât de mult s-ar scrie sau s-ar vorbi despre adevărata prietenie, nu se va putea spune niciodată nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de frumos despre ea.
S-au spus nenumărate adevăruri, s-au scris nenumărate cântări, s-au vărsat nenumărate lacrimi, s-au adus atâtea cutremurătoare jertfe şi atâtea divine mărturii despre adevărata prietenie, dar ea cere mereu şi mai mult, şi mai frumos, şi mai dulce, pentru că ceea ce dă ea este mereu de neînlocuit.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu spune că adevăratul prieten iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge frate, arătând prin acestea cât de minunată comoară este un suflet de aur care poate să fie aşa… Sufletul care poate da şi poate primi acest har. Adevăratul Prieten al fiecăruia dintre noi poate fi numai Domnul nostru Iisus. Noi, oricare, nu putem fi nişte astfel de adevăraţi prieteni decât pentru unul dintre apropiaţii noştri sau poate, arar, pentru doi-trei. Nespus de mulţi dintre oameni nu sunt niciodată în stare de un astfel de har ceresc. Sau nu sunt în stare pe totdeauna de el. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, singurul, poate să-i iubească pe toţi, având totuşi un fel deosebit de a-l iubi pe fiecare.
Numai în El nu există schimbare, nici umbră de mutare.
Numai El poate fi acelaşi ieri, azi şi în veci.
Pentru că numai El ne iubeşte cu o iubire veşnică, încă de pe când noi nici nu eram. Încă de pe când noi eram chiar vrăjmaşii Lui.
Dovada netăgăduită a acestei nespus de mari iubiri a fost Preţul Jertfei Sale pe care a adus-o desăvârşită şi deplină pentru răscumpărarea şi mântuirea sufletelor noastre.
Cine îşi dă viaţa sa, acela dă preţul cel mai mare. Un semn mai înalt, o dovadă mai puternică, un preţ mai scump nu există.
Adevăratul prieten este numai acela care este în stare să facă acest lucru.
Aceasta a făcut-o Hristos pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru fiecare, suferind moartea. În faţa privitorilor crucii, doar o singură dată – dar în realitate de atâtea miliarde de ori câte miliarde sunt sufletele noastre care trebuie răscumpărate fiecare dintr-un alt iad. Dând pentru fiecare un alt preţ, dar îndeajuns să-i întreacă toată datoria fiecăruia. Suferind pentru fiecare nu numai usturimea răscumpărătoare a biciului şi a cuielor, ci şi oţetul şi fierea nepăsării pe care fiecare din noi I-o întindem în propria noastră ramură de isop.
Adevăratul nostru Prieten ne-a iubit şi ne-a iertat totul cu o desăvârşită înţelegere faţă de noi.
El ne-a înţeles în tot ce I-am cerut.
Nimănui nu i-am fi putut spune sau cere ceea ce I-am cerut şi I-am spus Lui.
De toate privirile din lume a trebuit uneori să ascundem ceea ce I-am arătat Lui şi am ştiut că El ne-a înţeles şi ne-a binecuvântat.
Nimeni de pe pământ n-ar fi putut acoperi ceea ce ne-a acoperit El.
Şi nimeni nu ne-ar fi putut ierta ceea ce ne-a iertat Iisus.
O, adevăratul şi neasemuitul meu Prieten! Cât de mare şi de neasemuită trebuie să fie iubirea mea faţă de Tine!
Dar dragostea lui Dumnezeu s-a arătat nespus de mare faţă de noi nu numai dăruindu-ne pe Preaiubitul Său Fiu, spre a ne fi nouă cel mai mare şi mai adevărat Prieten, ci şi rânduind să aflăm printre sufletele cele mai de aur din lume câte unul care devine pentru noi o comoară de nepreţuit, un însoţitor pe care nimic nu ni-l poate despărţi. O parte vie şi adevărată a inimii şi a vieţii noastre. Un ajutor fără de care am fi nu numai nespus de nefericiţi, dar şi nespus de singuri pe pământ.
Tot ce facem noi pentru acel suflet ne este plăcut şi fericit. Şi tot ce face el pentru noi ne este la fel.
Sufletele noastre devin atât de strâns legate împreună, încât pare că alcătuim numai unul singur.
Durerile sau bucuriile prietenului adevărat devin atât de ale noastre, încât le trăim cu o mai mare putere chiar decât pe cele ale propriei noastre fiinţe.
Când el trece printr-o primejdie, nici o jertfă nu ni se pare prea mare spre a-i fi alături cu un ajutor sau cu o mângâiere. Ne-am dărui cu bucurie viaţa noastră, numai să i-o salvăm pe a sa.
Când i-am promis ceva, suntem în stare să trecem prin orice valuri sau flăcări, spre a ne ţine făgăduiala pe care i-am făcut-o şi în care sufletul lui scump se încredea fără nici o umbră de îndoială, cu neclintire, până la moarte.
Astfel de prieteni erau odată doi tineri credincioşi.
S-au cunoscut la una din frumoasele adunări frăţeşti, când sufletele tuturor celor din biserică, adunaţi în numele Domnului Iisus, trăiau din plin revărsarea harului prezenţei Sale dumnezeieşti între ei şi în ei, când toţi se apropiară de o trăire cerească, împletindu-şi glasurile în nişte cântări îngereşti.
Nu ştiu cum ajunseseră unul lângă altul şi cântau din aceeaşi carte.
De la cel dintâi cuvânt, fiecare a simţit sinceritatea inimii celuilalt în curăţia iubirii faţă de Hristos, în hotărârea păstrării legământului statornic, în părtăşia dragostei frăţeşti.
Astfel, ei s-au simţit dintr-o dată apropiaţi pe totdeauna.
Pe drumurile sfinte, ei au mers apoi mereu nedespărţiţi. Cuvântul Sfânt îl mărturiseau împreună: când unul citea din Evanghelie sau cânta un psalm, celălalt se ruga fierbinte, tot timpul, pentru revărsarea puterii lui Dumnezeu peste lucrarea prietenului şi fratelui său. Astfel, toată propovăduirea lor era încununată totdeauna cu roade binecuvântate.
Orice gând şi-l mărturiseau unul altuia şi orice hotărâre bună era luată laolaltă.
Sarcinile altora, durerile sărmanilor, poverile Lucrării Domnului şi bucuriile izbânzilor sfinte ei şi le purtau nedespăr-ţiţi.
Niciodată cuvântul unuia nu l-a înşelat pe celălalt. Fiecare era încredinţat că nici viaţa, nici moartea nu-i va mai putea despărţi.
Astfel, această dulce prietenie nu numai că i-a ajutat să facă o mai sfântă şi rodnică lucrare pentru Hristos, dar le-a umplut şi inimile totdeauna de o mare bucurie.
A venit însă războiul şi ei au plecat pe front.
Erau la aceeaşi unitate şi faptul acesta i-a ajutat nespus de mult în greutăţile şi grozăviile prin care treceau.
Într-o zi însă, unul dintre ei a trebuit să plece într-o misiune foarte primejdioasă între fronturi.
Fiind descoperit de inamic, o mulţime de gloanţe fură trase spre el. Cei care rămăseseră în adăposturi şi priveau după el îl văzură căzând acolo şi rămânând întins în câmpul gol. Cu toţii erau siguri că a murit.
Prietenul lui, care lipsea când el fusese trimis, sosi tocmai în clipa aceea şi, când auzi că prietenul său zace împuşcat între fronturi, ceru voie comandantului său să se ducă după el.
– Nu mai are nici un rost, zise comandantul. El este acum cu siguranţă mort. De ce să-ţi mai primejduieşti şi tu viaţa să te duci acolo? N-are nici un rost.
– Nu pot să nu mă duc, zise soldatul. El este prietenul şi fratele meu. Nu mai contează pentru mine nimic altceva mai mult decât salvarea lui.
– Bine, dacă vrei, du-te, îl învoi comandantul, mişcat.
Ieşind dintre tranşee, prietenul se târî până la cel căzut. Stătu un timp lângă el, apoi se întoarse, târându-l după el spre adăpostul unităţii pe prietenul său mort.
Un timp, inamicul l-a privit să vadă ce face. Dar, după aceea, o ploaie de gloanţe începură să cadă ca grindina împrejurul lui, scurmând ţărâna.
Când ajunse în adăpost cu prietenul său mort, mantaua lui era ciuruită prin câteva locuri, dar trupul lui scăpase neatins.
– Ai avut noroc că ai scăpat cu viaţă, îi zise comandantul. Dar vezi că n-a avut nici un rost să mergi? Ţi-am spus…
– Ba da, a avut rost, zise credinciosul prieten cu ochii plini de lacrimi.
Când am ajuns la el, încă nu murise şi, cu faţa plină de cea mai fericită dragoste cu care m-a putut privi vreodată, el mi-a spus:
– Dragul meu adevărat frate! Ştiam că vei veni, căci tu nu m-ai înşelat niciodată. N-am vrut să mor până te voi revedea. Acum pot să mor fericit. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru Hristos şi pentru mine.
Curând ne vom revedea fericiţi la Domnul nostru Iisus, de unde nu ne vom mai despărţi niciodată. Rămâi cu Dumnezeu, adevăratul meu prieten!…
Suflet scump, oare tu ai ajuns să-L cunoşti şi să-L recunoşti pe Iisus Hristos ca Marele tău Prieten şi Binefăcător?
O, dacă încă nu L-ai aflat, priveşte acum spre Golgota, la Crucea Lui însângerată pe care a murit El ca să te salveze pe tine. Sângele Lui este preţul plătit de El pentru iertarea şi mântuirea ta.
Crede din tot sufletul tău, acum, în iubirea Lui zguduitoare. Şi primeşte cu lacrimi de căinţă şi de mulţumire preţul pe care l-a dat El pentru tine.
Predă-te Lui, ca să-L slujeşti şi să-L urmezi pe totdeauna cu o ascultare nedespărţită până la orice moarte.
Şi astfel te vei bucura aici şi în veşnicie de fericirea negrăită şi strălucită a mântuirii şi a slavei Sale.
Dar oare, printre cei apropiaţi ai tăi ai putut tu afla până azi un prieten care ţi-a devenit un frate adevărat şi statornic? Cunoşti tu oare nespus de marea bucurie şi binecuvântare a unei astfel de prietenii?
O, dacă da, ferice de tine! Rămâi-i prieten adevărat şi bucură te de fericirea prieteniei sfinte. Fii-i un adevărat frate în necaz şi un adevărat părtaş la toate poverile şi primejdiile lui. Aceasta te va arăta că eşti un om şi un creştin adevărat. Şi aceasta va fi pentru tine un nesecat izvor de mulţumiri sufleteşti.
Iar dacă nu, cere-l prin rugăciune şi caută-l cu răbdare, căci Dumnezeul tău te va face să-l afli.
O, Preaiubitul şi Preadulcele nostru Mântuitor Iisus Hristos, Tu eşti Adevăratul nostru Prieten, Tu eşti Nedespărţitul nostru Însoţitor, Tu eşti Comoara nesecată a tuturor bucuriilor şi binecuvântărilor noastre. Slavă veşnică Ţie pentru tot ce ne ai făcut să primim şi să simţim în această dulce părtăşie cu Tine!
Din tot sufletul meu Îţi mulţumesc şi eu, Preaiubit şi Preadulce Prieten, pentru dragostea cea mare cu care m-ai iubit Tu şi cu care m-ai învrednicit să mă bucur de prietenia Ta.
Din tot sufletul strig şi mărturisesc că nimic pe lume nu m a putut face aşa de fericit cât dragostea Ta, cât suferinţa pentru Tine, cât umblarea cu Tine, cât viaţa şi moartea în slujba Ta.
Apoi, din tot sufletul doresc să-Ţi pot mulţumi neîncetat pentru adevărata prietenie pe care m-ai făcut s-o aflu pe pământ şi printre cei pe care mi i-ai dăruit atât de apropiaţi, încât fac parte chiar din însăşi fiinţa şi viaţa mea.
O, ce bucurii cereşti mi-ai dăruit Tu prin părtăşia aceasta şi cu ea în tot drumul pribegiei mele luminoase, de când am cunoscut-o prin Tine!
Ajută-mi până în veşnicie să fiu nedespărţit prieteniei Tale şi prieteniei mele, cu orice preţ şi pe totdeauna. Pentru ca, oriunde voi fi aşteptat, să pot auzi, sosind, fericita mărturisire a dragostei încredinţate, spunându-mi: Ştiam că vei veni, căci tu nu M-ai înşelat niciodată. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
SURSA MAIL
Oricât de mult s-ar scrie sau s-ar vorbi despre adevărata prietenie, nu se va putea spune niciodată nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de frumos despre ea.
S-au spus nenumărate adevăruri, s-au scris nenumărate cântări, s-au vărsat nenumărate lacrimi, s-au adus atâtea cutremurătoare jertfe şi atâtea divine mărturii despre adevărata prietenie, dar ea cere mereu şi mai mult, şi mai frumos, şi mai dulce, pentru că ceea ce dă ea este mereu de neînlocuit.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu spune că adevăratul prieten iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge frate, arătând prin acestea cât de minunată comoară este un suflet de aur care poate să fie aşa… Sufletul care poate da şi poate primi acest har. Adevăratul Prieten al fiecăruia dintre noi poate fi numai Domnul nostru Iisus. Noi, oricare, nu putem fi nişte astfel de adevăraţi prieteni decât pentru unul dintre apropiaţii noştri sau poate, arar, pentru doi-trei. Nespus de mulţi dintre oameni nu sunt niciodată în stare de un astfel de har ceresc. Sau nu sunt în stare pe totdeauna de el. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, singurul, poate să-i iubească pe toţi, având totuşi un fel deosebit de a-l iubi pe fiecare.
Numai în El nu există schimbare, nici umbră de mutare.
Numai El poate fi acelaşi ieri, azi şi în veci.
Pentru că numai El ne iubeşte cu o iubire veşnică, încă de pe când noi nici nu eram. Încă de pe când noi eram chiar vrăjmaşii Lui.
Dovada netăgăduită a acestei nespus de mari iubiri a fost Preţul Jertfei Sale pe care a adus-o desăvârşită şi deplină pentru răscumpărarea şi mântuirea sufletelor noastre.
Cine îşi dă viaţa sa, acela dă preţul cel mai mare. Un semn mai înalt, o dovadă mai puternică, un preţ mai scump nu există.
Adevăratul prieten este numai acela care este în stare să facă acest lucru.
Aceasta a făcut-o Hristos pentru noi, pentru mine, pentru tine, pentru fiecare, suferind moartea. În faţa privitorilor crucii, doar o singură dată – dar în realitate de atâtea miliarde de ori câte miliarde sunt sufletele noastre care trebuie răscumpărate fiecare dintr-un alt iad. Dând pentru fiecare un alt preţ, dar îndeajuns să-i întreacă toată datoria fiecăruia. Suferind pentru fiecare nu numai usturimea răscumpărătoare a biciului şi a cuielor, ci şi oţetul şi fierea nepăsării pe care fiecare din noi I-o întindem în propria noastră ramură de isop.
Adevăratul nostru Prieten ne-a iubit şi ne-a iertat totul cu o desăvârşită înţelegere faţă de noi.
El ne-a înţeles în tot ce I-am cerut.
Nimănui nu i-am fi putut spune sau cere ceea ce I-am cerut şi I-am spus Lui.
De toate privirile din lume a trebuit uneori să ascundem ceea ce I-am arătat Lui şi am ştiut că El ne-a înţeles şi ne-a binecuvântat.
Nimeni de pe pământ n-ar fi putut acoperi ceea ce ne-a acoperit El.
Şi nimeni nu ne-ar fi putut ierta ceea ce ne-a iertat Iisus.
O, adevăratul şi neasemuitul meu Prieten! Cât de mare şi de neasemuită trebuie să fie iubirea mea faţă de Tine!
Dar dragostea lui Dumnezeu s-a arătat nespus de mare faţă de noi nu numai dăruindu-ne pe Preaiubitul Său Fiu, spre a ne fi nouă cel mai mare şi mai adevărat Prieten, ci şi rânduind să aflăm printre sufletele cele mai de aur din lume câte unul care devine pentru noi o comoară de nepreţuit, un însoţitor pe care nimic nu ni-l poate despărţi. O parte vie şi adevărată a inimii şi a vieţii noastre. Un ajutor fără de care am fi nu numai nespus de nefericiţi, dar şi nespus de singuri pe pământ.
Tot ce facem noi pentru acel suflet ne este plăcut şi fericit. Şi tot ce face el pentru noi ne este la fel.
Sufletele noastre devin atât de strâns legate împreună, încât pare că alcătuim numai unul singur.
Durerile sau bucuriile prietenului adevărat devin atât de ale noastre, încât le trăim cu o mai mare putere chiar decât pe cele ale propriei noastre fiinţe.
Când el trece printr-o primejdie, nici o jertfă nu ni se pare prea mare spre a-i fi alături cu un ajutor sau cu o mângâiere. Ne-am dărui cu bucurie viaţa noastră, numai să i-o salvăm pe a sa.
Când i-am promis ceva, suntem în stare să trecem prin orice valuri sau flăcări, spre a ne ţine făgăduiala pe care i-am făcut-o şi în care sufletul lui scump se încredea fără nici o umbră de îndoială, cu neclintire, până la moarte.
Astfel de prieteni erau odată doi tineri credincioşi.
S-au cunoscut la una din frumoasele adunări frăţeşti, când sufletele tuturor celor din biserică, adunaţi în numele Domnului Iisus, trăiau din plin revărsarea harului prezenţei Sale dumnezeieşti între ei şi în ei, când toţi se apropiară de o trăire cerească, împletindu-şi glasurile în nişte cântări îngereşti.
Nu ştiu cum ajunseseră unul lângă altul şi cântau din aceeaşi carte.
De la cel dintâi cuvânt, fiecare a simţit sinceritatea inimii celuilalt în curăţia iubirii faţă de Hristos, în hotărârea păstrării legământului statornic, în părtăşia dragostei frăţeşti.
Astfel, ei s-au simţit dintr-o dată apropiaţi pe totdeauna.
Pe drumurile sfinte, ei au mers apoi mereu nedespărţiţi. Cuvântul Sfânt îl mărturiseau împreună: când unul citea din Evanghelie sau cânta un psalm, celălalt se ruga fierbinte, tot timpul, pentru revărsarea puterii lui Dumnezeu peste lucrarea prietenului şi fratelui său. Astfel, toată propovăduirea lor era încununată totdeauna cu roade binecuvântate.
Orice gând şi-l mărturiseau unul altuia şi orice hotărâre bună era luată laolaltă.
Sarcinile altora, durerile sărmanilor, poverile Lucrării Domnului şi bucuriile izbânzilor sfinte ei şi le purtau nedespăr-ţiţi.
Niciodată cuvântul unuia nu l-a înşelat pe celălalt. Fiecare era încredinţat că nici viaţa, nici moartea nu-i va mai putea despărţi.
Astfel, această dulce prietenie nu numai că i-a ajutat să facă o mai sfântă şi rodnică lucrare pentru Hristos, dar le-a umplut şi inimile totdeauna de o mare bucurie.
A venit însă războiul şi ei au plecat pe front.
Erau la aceeaşi unitate şi faptul acesta i-a ajutat nespus de mult în greutăţile şi grozăviile prin care treceau.
Într-o zi însă, unul dintre ei a trebuit să plece într-o misiune foarte primejdioasă între fronturi.
Fiind descoperit de inamic, o mulţime de gloanţe fură trase spre el. Cei care rămăseseră în adăposturi şi priveau după el îl văzură căzând acolo şi rămânând întins în câmpul gol. Cu toţii erau siguri că a murit.
Prietenul lui, care lipsea când el fusese trimis, sosi tocmai în clipa aceea şi, când auzi că prietenul său zace împuşcat între fronturi, ceru voie comandantului său să se ducă după el.
– Nu mai are nici un rost, zise comandantul. El este acum cu siguranţă mort. De ce să-ţi mai primejduieşti şi tu viaţa să te duci acolo? N-are nici un rost.
– Nu pot să nu mă duc, zise soldatul. El este prietenul şi fratele meu. Nu mai contează pentru mine nimic altceva mai mult decât salvarea lui.
– Bine, dacă vrei, du-te, îl învoi comandantul, mişcat.
Ieşind dintre tranşee, prietenul se târî până la cel căzut. Stătu un timp lângă el, apoi se întoarse, târându-l după el spre adăpostul unităţii pe prietenul său mort.
Un timp, inamicul l-a privit să vadă ce face. Dar, după aceea, o ploaie de gloanţe începură să cadă ca grindina împrejurul lui, scurmând ţărâna.
Când ajunse în adăpost cu prietenul său mort, mantaua lui era ciuruită prin câteva locuri, dar trupul lui scăpase neatins.
– Ai avut noroc că ai scăpat cu viaţă, îi zise comandantul. Dar vezi că n-a avut nici un rost să mergi? Ţi-am spus…
– Ba da, a avut rost, zise credinciosul prieten cu ochii plini de lacrimi.
Când am ajuns la el, încă nu murise şi, cu faţa plină de cea mai fericită dragoste cu care m-a putut privi vreodată, el mi-a spus:
– Dragul meu adevărat frate! Ştiam că vei veni, căci tu nu m-ai înşelat niciodată. N-am vrut să mor până te voi revedea. Acum pot să mor fericit. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru Hristos şi pentru mine.
Curând ne vom revedea fericiţi la Domnul nostru Iisus, de unde nu ne vom mai despărţi niciodată. Rămâi cu Dumnezeu, adevăratul meu prieten!…
Suflet scump, oare tu ai ajuns să-L cunoşti şi să-L recunoşti pe Iisus Hristos ca Marele tău Prieten şi Binefăcător?
O, dacă încă nu L-ai aflat, priveşte acum spre Golgota, la Crucea Lui însângerată pe care a murit El ca să te salveze pe tine. Sângele Lui este preţul plătit de El pentru iertarea şi mântuirea ta.
Crede din tot sufletul tău, acum, în iubirea Lui zguduitoare. Şi primeşte cu lacrimi de căinţă şi de mulţumire preţul pe care l-a dat El pentru tine.
Predă-te Lui, ca să-L slujeşti şi să-L urmezi pe totdeauna cu o ascultare nedespărţită până la orice moarte.
Şi astfel te vei bucura aici şi în veşnicie de fericirea negrăită şi strălucită a mântuirii şi a slavei Sale.
Dar oare, printre cei apropiaţi ai tăi ai putut tu afla până azi un prieten care ţi-a devenit un frate adevărat şi statornic? Cunoşti tu oare nespus de marea bucurie şi binecuvântare a unei astfel de prietenii?
O, dacă da, ferice de tine! Rămâi-i prieten adevărat şi bucură te de fericirea prieteniei sfinte. Fii-i un adevărat frate în necaz şi un adevărat părtaş la toate poverile şi primejdiile lui. Aceasta te va arăta că eşti un om şi un creştin adevărat. Şi aceasta va fi pentru tine un nesecat izvor de mulţumiri sufleteşti.
Iar dacă nu, cere-l prin rugăciune şi caută-l cu răbdare, căci Dumnezeul tău te va face să-l afli.
O, Preaiubitul şi Preadulcele nostru Mântuitor Iisus Hristos, Tu eşti Adevăratul nostru Prieten, Tu eşti Nedespărţitul nostru Însoţitor, Tu eşti Comoara nesecată a tuturor bucuriilor şi binecuvântărilor noastre. Slavă veşnică Ţie pentru tot ce ne ai făcut să primim şi să simţim în această dulce părtăşie cu Tine!
Din tot sufletul meu Îţi mulţumesc şi eu, Preaiubit şi Preadulce Prieten, pentru dragostea cea mare cu care m-ai iubit Tu şi cu care m-ai învrednicit să mă bucur de prietenia Ta.
Din tot sufletul strig şi mărturisesc că nimic pe lume nu m a putut face aşa de fericit cât dragostea Ta, cât suferinţa pentru Tine, cât umblarea cu Tine, cât viaţa şi moartea în slujba Ta.
Apoi, din tot sufletul doresc să-Ţi pot mulţumi neîncetat pentru adevărata prietenie pe care m-ai făcut s-o aflu pe pământ şi printre cei pe care mi i-ai dăruit atât de apropiaţi, încât fac parte chiar din însăşi fiinţa şi viaţa mea.
O, ce bucurii cereşti mi-ai dăruit Tu prin părtăşia aceasta şi cu ea în tot drumul pribegiei mele luminoase, de când am cunoscut-o prin Tine!
Ajută-mi până în veşnicie să fiu nedespărţit prieteniei Tale şi prieteniei mele, cu orice preţ şi pe totdeauna. Pentru ca, oriunde voi fi aşteptat, să pot auzi, sosind, fericita mărturisire a dragostei încredinţate, spunându-mi: Ştiam că vei veni, căci tu nu M-ai înşelat niciodată. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
SURSA MAIL