Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte.
Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte?
Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.
Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!
Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.
Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad
Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.
Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.
Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.
De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“
Simplificaţi-vă viaţa!
Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.
Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.
Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.
Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.
Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.
Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”.
Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.
Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.
Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.
Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii.
- Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării?
- Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”,
http://luminaortodoxiei.com/ro/articole/articole/item/1048-nu-avem-lini%C5%9Fte-fiindc%C4%83-nu-ne-%C3%AEngrijim-de-via%C5%A3a-adev%C4%83rat%C4%83