Adesea oamenii cochetează cu unele secte din neștiință considerând că și acolo este același Dumnezeu, că și acolo poate sluji lui Dumnezeu. A recunoaște că ești credincios, că ești fiu a lui Dumnezeu presupune și dorința de a afla dreapta credință. Toate aceste secte spun că ei sunt posesorii adevărului, că ei sunt Biserica lui Hristos cea adevărată, numai că atunci când sunt puși să argumenteze, să demonstreze concret acest lucru nu au cum să o facă.
Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scripturădespre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare și pentru dezbinare, și purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfințenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleștilor predanii și ale cuvintelor Dumnezeieștilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiul duhovnicesc (1), distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumește vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie și înapoi).
Înșelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte ușor de înțeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învățătură personală, pretins inspirată, înțeleaptă sau reformatoare, dar care nu ține seama de nimic din ceea ce a fost înainte.
Dar dacă Luther, Calvin și ceilalți care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel: ,,De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greșită, este firesc să ne despărțim de el, căutând adevărul. Și tot atât de firesc este să înțelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greșit, înseamnă că s-a despărțit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărțit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr”.
Iar cine caută, găsește! (Matei 7, 8).
Și tot așa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, și cei care, mai târziu, s-au despărțit de ereziile lui Luther, Calvin și ale celorlalți asemenea lor. Ei n-au putut însă face aceasta deoarece, în despărțirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânați de dragostea de adevăr, ci de lăcomie și mândrie, după cum este scris: Vor fi între voi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce lor grabnică pieire; și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; și din poftă de avere și cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3).
Fiind astfel născute, din mândrie și pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Așa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ceea ce este Biserica. Biserica este una, și ca ființă, și ca învățătură. Sectele sunt nenumărate și lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât și ca mărturie de credință.
Sectele nu sunt de origine apostolică și nici nu respectă învățătura Sfinților Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfințenie, mai ales că și învățătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu și diavol – tatăl minciunii – nu există nici o împărtășire. Deci, fiind lipsite de har și de sfințenie, fiind lipsite de putere sfințitoare, cei ce le aparțin sau li se alătură se găsesc într- stare mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepți ai lui Hristos,sectanții pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr și în același timp, prin învățături greșite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creștinarea acestora. Spunem acestea cu durere, știind că mulți vor fi răniți de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Și, trebuie spus, am fost cât de delicați în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.
Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg.
Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe careromano-catolicii și apoi și protestanții și neoprotestanții au folosit-o în America drept ,,mijloc misionar” sau pur și simplu ,,economic” și ,,demografic”. Aceasta a făcut ca păgânii amerindeni și africani (aduși ca sclavi în America) să îi privească pe pretinșii adepți ai lui Hristos care îi terorizau ca pe niște ființe ale întunericului, slujitori ai diavolulilor și fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supraviețuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepții lor aduc jerfe diavolești, tăind cocoși pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau ,,sfinților” romano-catolici. Și aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfășoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte așa-zis creștine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creștin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.
Oricum, ceea ce trebuie reținut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor. De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitor rămâne. Mulți își fac iluzii, crezând că așa cum pe un vârf poți ajunge pe mai multe căi, la fel și la Dumnezeu poți ajunge prin diferite religii. Comparația însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane și multe alte primejdii, așa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă și o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învățătura falsă este distrugere, așa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire.
Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei și Istoriei, și promovând valori false, sectele determină o evoluție sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, și ca urmare au loc noi și noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credință sinceră sunt până la urmă dezamăgiți de aceea ce le oferă secta, dar fie renunță să caute adevărul – epuizați de greutățile și ispitele vieții, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduințe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promițătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire și moarte. Culorile puternice cu care sectele își colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă ca și în cazul medicamentelor și drogurilor chimice – variază în funcție de fiecare individ și caracteristicile și alegerile lui. Iar una din cele mai mare nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniți de minciunile erziilor este aceea că, amăgiți ori obosiți de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere ș discernământ nici pentru a crede în făgăduințele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).
De aceea, se cuvine a-și aminti fiecare acel cuvât din vechime care spune ,,extra ecclesiam nulla salus”, adică ,,în afara bisericii nu este mântuire”. Și cu torul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos și ar fi întemeiat Biserica.
Și iarăși se cuvine a-și aminti fiecare de cuvîntul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului și așa și este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!
Lumina Adevarului – preot Mihai Andrei Aldea – Editura Christiana – 2006
(1) - Deși nu l-am înfățișat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam și Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existența lui Dumnezeu și ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor și a sfinților lui Dumnezeu...
Ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numește și războiul duhovnicesc.
Articol preluat din...
http://www.catehetica.ro/ce-este-biserica-ce-sunt-sectele
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu