CE PUTEM FACE PENTRU CEI RAPOSATI?

Cuviosul Seraphim Rose:

“Fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat”

“Cat de importanta este pomenirea celor raposati in cadrul Sfintei Liturghii se poate vedea din urmatoarea intamplare: inainte de a fi acoperite moastele Sfantului Teodosie din Cernigov (1869), ieromonahul (renumitul staret Alexei din pustia Goloseyevsky, din Lavra Kievului, raposat in 1916) care savarsea reinvestmantarea moastelor, fiind ostenit si atipind acolo, langa moaste, il vazu inaintea lui pe sfant, care ii spuse: „iti multumesc pentru cat te trudesti cu mine. Te mai rog insa ca, atunci cand vei savarsi Sfanta Liturghie, sa-i pomenesti pe parintii mei” – si ii spuse numele lor (preotul Nikita si Maria). „Dar cum se face ca tocmai tu, o, sfinte, imi ceri mie sa ma rog, cand tu insuti te afli inaintea Tronului ceresc si mijlocesti oamenilor mila lui Dumnezeu?“, intreba ieromonahul. „Da, este adevarat“, raspunse Teodosie, „dar prinoasele aduse la Sfanta Liturghie au mai multa putere decat rugaciunile mele.”

Asadar, atat panahida, cat si rugaciunea personala facuta acasa pentru cei raposati le sunt de mare folos acestora, ca fapte bune savarsite intru pomenirea lor, precum si pomenile si contributiile aduse Bisericii. Dar deosebit de binefacatoare sunt pentru ei pomenirile din timpul Sfintei Liturghii. S-au petrecut multe aparitii ale raposatilor care confirma acest lucru. Multi dintre cei care au murit pocaindu-se, dar nu au mai apucat sa o vadeasca pe cand erau inca in viata, au fost izbaviti de chinuri si au dobandit odihna. Biserica inalta mereu rugaciuni pentru cei raposati, iar la praznicul Pogorarii Sfantului Duh, in cadrul vecerniei, are randuite rugaciuni speciale chiar si pentru „cei din iad“.

Sfantul Grigorie cel Mare, raspunzand in Dialogurile sale la intrebarea: „Exista ceva anume care le poate fi de folos sufletelor dupa moarte?“, invata: „Sfanta Jertfa a lui Hristos, Jertfa ce ne mantuie, aduce mari foloase sufletelor, chiar si dupa moarte, cu conditia ca pacatele lor sa fie dintr-acelea care se pot ierta si in viata de apoi. Din aceasta pricina, unele suflete de raposati vin si se roaga sa fie pomenite la Sfanta Liturghie… Bineinteles ca cel mai sigur lucru este sa facem noi insine, chiar din timpul acestei vieti, ceea ce ne-am dori sa faca altii pentru noi, dupa ce vom muri. Mult mai usor este sa iesi de aici liber, decat sa-ti doresti libertatea, dupa ce deja ai fost pus in lanturi. De aceea ar trebui sa defaimam aceasta lume din toata inima, ca si cum toata slava ei s-ar fi trecut deja, si sa ne aducem in fiecare zi prinosul de lacrimi Domnului, prin Jertfa Sfantului Sau Trup si a Preacuratului Sau Sange. Aceasta Jertfa are singura puterea izbavirii sufletului din moartea vesnica, pentru ca in chip mistic ne dezvaluie, fiecaruia, moartea Celui Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu” (Dialog. IV, 57, 60, pp. 266, 272-273).

Sfantul Grigorie aduce mai multe exemple de raposati care s-au aratat celor vii cerand sau multumind pentru Savarsirea Sfintei Liturghii spre odihna lor; apare chiar si un caz in care sotia unui detinut, crezandu-l mort, se ruga preotilor ca in anumite zile sa implineasca Sfanta Liturghie pentru el; intors din captivitate, fostul detinut i-a povestit sotiei cum, in anumite zile, era dezlegat de lanturi – zile care s-au vadit a fi tocmai acelea in care Sfanta Liturghie era savarsita spre pomenirea lui (Dialog. IV, 57, 59, pp. 267, 270)

Protestantii considera, in general, ca rugaciunile Bisericii pentru raposati sunt incompatibile cu realitatea ca noi, oamenii, avem a ne afla mantuirea in timpul acestei vieti in primul rand: „Daca poti fi mantuit prin Biserica si dupa moarte, atunci ce rost mai are sa te chinui sau sa cauti credinta in timpul vietii? Hai sa mancam, sa bem si sa ne veselim“… Sigur, nimeni dintre cei cu o asemenea viata nu si-au dobandit mantuirea prin rugaciunile Bisericii; evident ca un asemenea argument este destul de superficial, daca nu chiar ipocrit. Rugaciunile Bisericii nu-i pot izbavi pe cei care nu-si doresc mantuirea sau care nu s-au luptat defel in timpul vietii spre dobandirea celor de sus. Intr-un anume sens, s-ar putea spune ca rugaciunea Bisericii sau cea personala, a unui crestin, pentru un raposat, vine ca rezultat al vietii raposatului: nimeni nu se va ruga pentru el, daca el nu a facut nimic care sa-i indemne pe cei ramasi in viata sa o faca dupa moartea lui.

Si Sfantul Marcu al Efesului discuta aceasta problema a rugaciunii pentru raposati si a imbunatatirii produse astfel asupra starii lor, citand drept exemplu rugaciunea Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul roman Traian, rugaciune inspirata de o fapta buna pe care acest imparat pagan a savarsit-o candva.

Ce anume putem face noi pentru cei raposati

Oricare dintre cei care vor sa-si manifeste iubirea pentru cei raposati si sa le fie de un real folos, cel mai bine isi pot implini dorinta rugandu-se pentru ei, mai cu seama pomenindu-i la Sfanta Liturghie, atunci cand miridele scoase pentru vii si pentru adormiti sunt lasate sa cada in Sangele Domnului, iar preotul se roaga: „Curateste, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit acum, prin Preascump Sangele Tau, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai“.

Nu putem face nimic mai bun sau mai de pret pentru raposati decat sa ne rugam, pomenindu-i cu prinoase la Sfanta Liturghie, in vesnica nevoie sunt ei de sprijin prin rugaciune, si mai cu seama in vremea celor patruzeci de zile, cand sufletul o porneste pe calea spre salasurile de veci. Trupul nu mai simte nimic atunci: nu-i mai vede pe cei dragi adunati in jurul lui, nu mai simte mireasma florilor, nu mai aude cantarile de inmormantare. Dar sufletul simte rugaciunile rostite pentru el, este multumitor celor care le savarsesc si, duhovniceste, le este apropiat acestora.

O, rude si prieteni ai celui raposat! Faceti pentru el ceea ce-i este de trebuinta si va sta tuturor in putere! Nu va cheltuiti banii cu impodobirea pe dinafara a sicriului si a mormantului, ci cheltuiti-i spre ajutorarea celor aflati in nevoi, intru pomenirea celui drag, care a raposat, cheltuiti-i cu lucrarea Bisericii, care se poate ingriji de sufletul lui. Toti avem de urmat aceeasi cale: si noi vom avea trebuinta, odata, sa fim pomeniti in rugaciuni! Sa fim deci noi insine milostivi cu cel raposat.

Cand ti-a raposat cineva, da de stire cat mai repede unui preot, sa poata citi „Rugaciunea de iesire a sufletului“, care s-a randuit sa se citeasca fiecarui crestin ortodox indata dupa moarte, incearca, daca se poate, sa implinesti slujba inmormantarii intr-o biserica si mereu sa citeasca cineva „Psaltirea” la capataiul celui raposat, pana la ingropare.

Nu trebuie mare pompa in timpul slujbei, dar negresit inmormantarea trebuie savarsita in intregime, fara omisiuni; nu te gandi la tine sau la confortul tau, ci gandeste-te la cel raposat, de care sa te desparti pentru totdeauna.

Cand se intampla sa fie mai multi raposati in biserica, in acelasi timp, nu refuza daca cineva propune ca slujba sa se savarseasca pentru toti la un loc. Caci este chiar mai bine ca o inmormantare sa se slujeasca pentru doi sau mai multi raposati in acelasi timp: rugaciunea tuturor celor adunati acolo va fi mult mai vie decat daca s-ar sluji de mai multe ori, succesiv, in mare graba, cu neatentie si cat mai pe scurt, pentru fiecare separat; pentru ca fiecare cuvant al rugaciunilor pentru cel raposat este ca un strop de apa dat unui om insetat.

Foarte important este sa randuiesti imediat si pomenirea la Sfanta Liturghie pentru toata durata urmatoarelor patruzeci de zile. De obicei, in bisericile unde Sfanta Liturghie este savarsita zilnic, toti cei care s-au inmormantat acolo sunt pomeniti vreme de patruzeci de zile. Dar daca inmormantarea s-a savarsit intr-o biserica unde nu au loc slujbe zilnic, rudele ar trebui sa randuiasca aceste pomeniri oriunde se savarseste Sfanta Liturghie in fiecare zi. Bine este sa se trimita si prinoase spre pomenire pe la manastiri, sau la Ierusalim, unde rugaciunea este neincetata la Sfintele Locuri. Dar pomenirea de patruzeci de zile trebuie randuit sa fie inceputa imediat dupa moarte, cand sufletul se afla in cea mai mare nevoie de ajutor prin rugaciune si de aceea pomenirile trebuie incepute in cel mai apropiat loc unde se fac slujbe zilnic.

Sa ne ingrijim de cei care au plecat in lumea de dincolo inaintea noastra, ca sa putem face pentru ei tot ce ne sta in puteri, avand in minte ca „Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia se vor milui”! “

(din: Parintele Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte” – cartea integral aici, in versiunea tradusa de Doamna prof. Gratia Lungu-Constantineanu)