„Ochiul rau” / „Deochiul” / „Ochiul dracului”– realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?
„Trebuie să dăm un pas înapoi pentru a ne apropia de înţelegerea a ceea ce însemna ochiul rău în antichitatea clasică şi în lumea romană târzie. Michael Herzfeld a propus cu un anumit motiv ca denumirea de „deochi” (ochiul dracului, ochi rău) să nu fie folosită în comparaţii inter-culturale, pentru că expresia e folosită adesea in cadrul unor credinţe care au puţin în comun una cu cealaltă".
Apoi, se ridica unele probleme vizavi de noţiunea de „deochi" sau "ochi rau" chiar şi în cadrul unei singure culturi”.
În cazul antichităţii clasice şi al lumii romane târzii, termenul de „deochi” nu era folosit decât accidental. Mai degrabă apar termenii de „ftonos” şi „baskania”, pentru vorbitorii de limbă greacă, şi „invidia” şi „fascinatio” / „fascinus”, pentru vorbitorii de limbă latină.
În privinţa temerii de "deochi" - „ochiul rău” - cel mai adesea, precizează autorul, se vorbea de frica de invidia pe care ar putea-o atrage norocul unora, din partea altora. Se temeau că poate veni de la semenii lor, de la demoni, de la zei, de la destin, manifestându-se ca o putere supranaturală („numită pur şi simplu phthonos sau invidia”).
De cele mai multe ori, frica oamenilor nu avea o cauză clară, ci mai mult un sentiment de teamă nediferenţiat. „Explicaţiile care se dădeau la acea vreme despre necazurile abătute asupra oamenilor erau puse pe seama unor combinaţii de forţe, de exemplu demonii invidioşi care ar lucra prin intermediul oamenilor invidioşi; sau pur şi simplu se spunea ca ochiul rău (deochiul, phthonos, invidia) i-a lovit.”
Pentru susţinerea acestor afirmaţii M. W. Dickie citează din Platon – „Phaedo” şi Libanius – corespondenţa care face referire la baskania. În antichitatea păgână, deci, se credea că norocul omului va atrage ostilitatea forţelor supranaturale invidioase. Oamenilor li se părea atunci imposibil să accepte că semenii lor (deci nu forţe supranaturale, invizibile) ar putea face rău de la distanţă, fără contact fizic. Însă în forţele supranaturale se incredeau clar. Aceasta, deoarece, in general, oamenilor le era greu să creadă că un alt om ar putea interveni în mersul firesc al naturii, sau ca ar putea interveni în ordinea evenimentelor „menite” să se intample.
În alte scrieri timpurii apare insa si ideea de "deochi" („ochi rău”) venit din partea unei persoane umane, si aici trebuie sa ii vedem pe: poetul Grattius („oculique venena maligni”), în „Cynegetica”; satiristul Persius, din timpul lui Nero; Heliodorus, Plutarh („baskanos oftalmos”) ş.a.
Gustul pentru scrierile despre deochi era insa dezvoltat în epoca elenistică, fiind legat de căutarea senzaţionalului, miraculosului, paradoxului. Această înclinaţie spre miraculos a fost dispreţuită de două şcoli filosofice din acea perioadă, Epicurienii şi Stoicii. Stoicii, asupra cărora autorul se opreşte cu preponderenţă, negau pur şi simplu posibilitatea oricărei forme a minunii. Ei considerau că orice credinţă în supranatural ar putea dăuna „echilibrului mental uman”, deci le respingeau pe toate.
Din punct de vedere intelectual, păgânii educaţi întâmpinau dificultăţi in interpretarea „deochiului”, observand si ei, la randul lor, ca aceşti ochi ar putea produce rău, fără un contact fizic concret. Formulasera trei variante de răspuns pentru această problema:
1. (probabil cel mai comun) să ignore problema deochiului;
2. să nu creadă în deochi;
3. să creadă că a existat un contact prealabil între aceşti ochi şi „victimă”. Spre exemplu, explicaţia lui Plutarh este că ar exista o „emanaţie din ochii persoanei invidioase, care intră în ochii părţii invidiate, cauzându-i tulburări psihice şi fizice”. În acest sens, Plutarh a urmat teoria filosofului presocratic Democrit.
„În concluzie, în antichitatea păgână deochiul era o faţetă a unui complex mult mai larg de credinţe, al cărui nucleu a constat in sentimentul că norocul este vulnerabil la forţele supranaturale invidioase.” (op. cit.). Iar ideea aceasta, fie era considerată unica explicaţie, fie era respinsă in totalitatea ei.
Este important să cunoaştem aceste lucruri, inainte de a cauta sa ne întoarcem la cele spuse de Sfintii Părinţi ai Bisericii, chiar dacă ei nu au citit (sau nu avem vreo dovadă că au citit) parerile autorilor citati mai sus, pe tema deochiului. Totuşi, si ei au mers pe aceeaşi linie, acceptând că o fiinţă umană propriu-zisă ar putea face rău alteia, prin baskania, fără a lua însa in discuţie ideea forţelor invidioase supranaturale, ne asigură autorul înainte de a intra în analiza propriu-zisă a ceea ce au menţionat Părinţii Bisericii din sec. IV-V, despre „deochi" - "ochiul rău”.
„Trebuie să dăm un pas înapoi pentru a ne apropia de înţelegerea a ceea ce însemna ochiul rău în antichitatea clasică şi în lumea romană târzie. Michael Herzfeld a propus cu un anumit motiv ca denumirea de „deochi” (ochiul dracului, ochi rău) să nu fie folosită în comparaţii inter-culturale, pentru că expresia e folosită adesea in cadrul unor credinţe care au puţin în comun una cu cealaltă".
Apoi, se ridica unele probleme vizavi de noţiunea de „deochi" sau "ochi rau" chiar şi în cadrul unei singure culturi”.
În cazul antichităţii clasice şi al lumii romane târzii, termenul de „deochi” nu era folosit decât accidental. Mai degrabă apar termenii de „ftonos” şi „baskania”, pentru vorbitorii de limbă greacă, şi „invidia” şi „fascinatio” / „fascinus”, pentru vorbitorii de limbă latină.
În privinţa temerii de "deochi" - „ochiul rău” - cel mai adesea, precizează autorul, se vorbea de frica de invidia pe care ar putea-o atrage norocul unora, din partea altora. Se temeau că poate veni de la semenii lor, de la demoni, de la zei, de la destin, manifestându-se ca o putere supranaturală („numită pur şi simplu phthonos sau invidia”).
De cele mai multe ori, frica oamenilor nu avea o cauză clară, ci mai mult un sentiment de teamă nediferenţiat. „Explicaţiile care se dădeau la acea vreme despre necazurile abătute asupra oamenilor erau puse pe seama unor combinaţii de forţe, de exemplu demonii invidioşi care ar lucra prin intermediul oamenilor invidioşi; sau pur şi simplu se spunea ca ochiul rău (deochiul, phthonos, invidia) i-a lovit.”
Pentru susţinerea acestor afirmaţii M. W. Dickie citează din Platon – „Phaedo” şi Libanius – corespondenţa care face referire la baskania. În antichitatea păgână, deci, se credea că norocul omului va atrage ostilitatea forţelor supranaturale invidioase. Oamenilor li se părea atunci imposibil să accepte că semenii lor (deci nu forţe supranaturale, invizibile) ar putea face rău de la distanţă, fără contact fizic. Însă în forţele supranaturale se incredeau clar. Aceasta, deoarece, in general, oamenilor le era greu să creadă că un alt om ar putea interveni în mersul firesc al naturii, sau ca ar putea interveni în ordinea evenimentelor „menite” să se intample.
În alte scrieri timpurii apare insa si ideea de "deochi" („ochi rău”) venit din partea unei persoane umane, si aici trebuie sa ii vedem pe: poetul Grattius („oculique venena maligni”), în „Cynegetica”; satiristul Persius, din timpul lui Nero; Heliodorus, Plutarh („baskanos oftalmos”) ş.a.
Gustul pentru scrierile despre deochi era insa dezvoltat în epoca elenistică, fiind legat de căutarea senzaţionalului, miraculosului, paradoxului. Această înclinaţie spre miraculos a fost dispreţuită de două şcoli filosofice din acea perioadă, Epicurienii şi Stoicii. Stoicii, asupra cărora autorul se opreşte cu preponderenţă, negau pur şi simplu posibilitatea oricărei forme a minunii. Ei considerau că orice credinţă în supranatural ar putea dăuna „echilibrului mental uman”, deci le respingeau pe toate.
Din punct de vedere intelectual, păgânii educaţi întâmpinau dificultăţi in interpretarea „deochiului”, observand si ei, la randul lor, ca aceşti ochi ar putea produce rău, fără un contact fizic concret. Formulasera trei variante de răspuns pentru această problema:
1. (probabil cel mai comun) să ignore problema deochiului;
2. să nu creadă în deochi;
3. să creadă că a existat un contact prealabil între aceşti ochi şi „victimă”. Spre exemplu, explicaţia lui Plutarh este că ar exista o „emanaţie din ochii persoanei invidioase, care intră în ochii părţii invidiate, cauzându-i tulburări psihice şi fizice”. În acest sens, Plutarh a urmat teoria filosofului presocratic Democrit.
„În concluzie, în antichitatea păgână deochiul era o faţetă a unui complex mult mai larg de credinţe, al cărui nucleu a constat in sentimentul că norocul este vulnerabil la forţele supranaturale invidioase.” (op. cit.). Iar ideea aceasta, fie era considerată unica explicaţie, fie era respinsă in totalitatea ei.
Este important să cunoaştem aceste lucruri, inainte de a cauta sa ne întoarcem la cele spuse de Sfintii Părinţi ai Bisericii, chiar dacă ei nu au citit (sau nu avem vreo dovadă că au citit) parerile autorilor citati mai sus, pe tema deochiului. Totuşi, si ei au mers pe aceeaşi linie, acceptând că o fiinţă umană propriu-zisă ar putea face rău alteia, prin baskania, fără a lua însa in discuţie ideea forţelor invidioase supranaturale, ne asigură autorul înainte de a intra în analiza propriu-zisă a ceea ce au menţionat Părinţii Bisericii din sec. IV-V, despre „deochi" - "ochiul rău”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu