MARE ATENTIE, MARE!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

Bucuria mea, iti trimit "IMNUL IUBIRII". Te rog mult sa-l citesti cu mare atentie si o sa constati ca in suflet avem doar PATIMI, iar VIRTUTI nu avem deloc (poate urme slabe de virtuti). Si atunci, cred ca trebuie cel putin sa ne smerim si sa recunoastem ca suntem departe de a implini porunca iubirii, fiindca NU IUBIM PE VRAJMASII NOSTRI! Ce sa mai vorbim de iubire de vrajmasi, cand nu putem ierta nici macar o jignire, o privire urata, o nedreptate... Iisus Hristos nu ne-a recomandat, nu ne-a sfatuit, ci ne-a poruncit: "SA IUBITI PE VRAJMASII VOSTRI!" (Matei 5:44).
 Si daca este porunca dumnezeiasca, trebuie implinita ca sa ne putem mantui sufletele noastre. Amin si Aliluia!
                                                                                                                                    Preot Ioan.

                                                               IMNUL IUBIRII


"De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate ci de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata...
Si acum raman acestea trei: CREDINTA, NADEJDEA si DRAGOSTEA. Iar mai mare dintre acestea este DRAGOSTEA" (1 Corinteni 1-13).
                                                                                                                                   Preot Ioan.

CRUCEA NOASTRĂ, CEA DE TOATE ZILELE

CRUCEA NOASTRĂ, CEA DE TOATE ZILELE

A sosit din nou, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, sărbătoarea de hram a Bisericii noastre. Şi ca în fiecare an, cu această ocazie, mă gândesc la crucea pe care a purtat-o Iisus pentru mântuirea noastră, şi la crucea pe care suntem şi noi invitaţi să o purtăm zi de zi, asemeni Mântuitorului:

„Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva”(Lc 23, 24).

Crucea este într-adevăr o taină, însă o ştie foarte bine numai cel care îşi uneşte durerea cu cea a lui Iisus Cristos! În această taină se intră cu inima neîmpărţită şi fără faldurile amorului propriu.

„Cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Lc 9, 26).

Nu contează cât avem de oferit, ci cât suntem de goliţi interior astfel încât să putem primi desăvârşirea, adică să-L lăsăm pe Cristos să-şi trăiască viaţa Sa în noi! Ascultarea noastră va fi reînnoirea supunerii depline a Mântuitorului în faţa Tatălui.

Cristos a întins de multe ori mâinile spre vindecare, dar a adus mântuirea, întinzându-le pe cruce. Pentru farisei sau lume lucrul acesta era culmea eşecului, dar măsura victoriei este Isus Cel Răstignit, spusă şi astăzi celor care cred că învingerile autentice nu sunt cele întâmpinate de ropotul de aplauze al mulţimilor. Adevărata bucurie nu vine din măriri, ci de la sentimentul sărăciei interioare, de la a nu avea, a nu putea face nimic, de la conştiinţa simplităţii spre a putea primi o veste bună – evanghelia. Atunci resturile vieţii, aparent fără expresie, nu numai că nu vor fi inutile, ci vor constitui comoara din care se hrăneşte fără încetare lucrarea mântuirii. Ceea ce oferă preţul şi valoarea reuşitei vieţii este atitudinea cu care se primeşte înfruntarea. Maica Tereza de Calcutta spunea:

„Dăruieşte-ne Doamne harul de a trăi în clipa prezentă voinţa Ta, de a surâde chiar şi atunci când povara ni se pare grea şi ne simţim inima distrusă. Fă să rămânem iubitori şi smeriţi în umiliri şi greutăţi. Mai ales, ajută-ne Doamne, să putem accepta suferinţa fără regrete, pentru că din voinţa Ta şi din acceptarea noastră ni se împlineşte chemarea la sfinţenie întru împărăţia Ta.”


Ne rugăm adesea, şi cu o fervoare deosebită, pentru sănătatea noastră sau a celor din jur, pentru ca Bunul Dumnezeu să ne uşureze povara de pe umeri. Dar de câte ori ne aducem aminte să adăugăm şi rugăciunea pe care Isus a adresat-o Tatălui în Grădina Getsemani, cu sudori de sânge?:

„Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voinţa mea, ci a Ta să se facă!” (Lc 22, 42).

Uităm că prin povara crucii care ne este dată s-o purtăm, obţinem mântuirea! Şi de asemenea, uităm că Isus nu a pus niciodată pe umerii noştri, o cruce care să depăşească puterile noastre! Isus ne asigură:

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară.” (Mt 11, 28-30)

Cerând uşurarea poverii crucii proprii, riscăm să nu putem aduna suficiente merite pentru ca să putem fi primiţi în împărăţia cerurilor. Riscăm să irosim meritele pe care le-am fi putut aduna, în această viaţă, dacă am fi acceptat să ne ducem crucea cu răbdare. Să-L rugăm pe Cel care ne-a arătat până la ce nivel de ascultare a voinţei lui Dumnezeu ar trebui să ridicăm slujirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ca să ne ajute să imităm în viaţa noastră de zi cu zi slujirea pe care El a avut-o faţă de Tatăl, până la sacrificiul de sine, până la moartea pe cruce!


Dănuţa Peculea

DE LA APUS LA RĂSĂRIT

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...

În căutarea-mi, Doamne, primit-am al Tău dar
Când lumea îmi dă durere, tristeţe şi amar,
Căci fiară sunt eu, Doamne, ca ei am devenit,
Prins, parcă, în capcana răului fară chip,
Şi rob e prins în mine, al Tău Copil Stăpâne,
Ca într-o încleştare de gheare întunecate,
Iar eu mă adăp cu sânge, cu patimi şi desfrâie,
Lumina ce e în Dânsul, să iasă ea nu poate.

E pur, e bun, e dulce, El este Tot şi Toate,
El este Începutul, e Adevăr, Dreptate,
Toate aceste lacrimi de pe obrajii fiarei
Trezită din minciună îi spală şi pe ei.
Din răcnetul durerii nu ies prea multe vorbe,
Căci ea în chinuri zbiară dorind să-L scoată afară,
În liniştea-i strigată se aud trecute fapte,
Şi de toate acestea frica o înfioară.

Om cu chip de monstru ce mult tu ai greşit,
Acum că eşti chemat tu să te faci ieşit
Din vraja ce cu trupu-ţi pe Domnul înrobeşte,
De ani şi luni de zile tu nu auzi ce îţi grăieşte.
Acesta e momentul de revenire în lume,
Hai leapădă degrabă tot ce este lumesc!
Păcatele îţi spală, şi griji, şi al tău nume!
Pe Fiul Îl aşteaptă tot neamul omenesc.
O, Doamne, iartă-mi mie acum toată greşeala!
Îngenuncheat Te strig: Spăla-mă-vei de toate!
Văzut-am cum e omul, acum, în vremea asta,
Spurcatu-m-am şi eu, uitat-am cum e Casa.
Mult rău este în lume , nu cum ai vrut Tu, Tată,
În şase mii de ani nimic nu învăţară,
Deschide-mi calea, Doamne, întoarce a vieţii roată,
Să pot să îi strig pe cei ce vor să iasă afară.

El ne vesteşte Apusul ce e scris în Cartea Sfântă,
Pe Care nu Îl crezură şi inima-I e frântă,
Vrut-a să facă pace şi a fost alungat,
Rugându-L iar pe Tatăl Cel Care ne-a creat.
O ultimă încercare de a întoarce paşii lor,
Oamenii vor şti sigur că în lume e pierzanie,
Şi acum cei care văd că aici nu este viitor,
Pe Dumnezeu sa-L roage ca să le dea iertare.

Apusul e fierbinte, cu flăcari se aprinde,
Ai milă fară margini de cei ce vin spre Tine,
Te roagă, Îţi cer iertare, să îi salvezi din chinuri,
Deschide ale Tale braţe şi dă-le viată pururi.
Tu judecă-i pe toţi şi fă-le a lor răsplată,
Nu în Iadul cu tristeţe, durere, suferinţă,
Cei ce se întorc spre Tine, Tu iartă-i, Te rog Tată,
Să vină în Rai cu Tine în viaţa fără sfârşit,
Dragoste, fericire, pace la Răsărit...

Horatiu Stoica