Dumnezeu şi Sfântul Petru

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

    Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.
    Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi.
    Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:
    - Oameni buni !
    Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.
    - Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc ! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă ! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte !
    Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.
    A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.
    Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:
    - Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos !
    - Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.
    - Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.
    - Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre ?
    - Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.
    - Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.
    Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.
  

Ofranda

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Din ranile si'nfrangerile noastre
Intindem punte noilor destine
O punte de margean peste dezastre,
S'o urce pasii lumii care vine.

Cu orisicare rana care doare,
Din orice razvratire mai adanca,
Am pus o za pe piepturi viitoare
Si-o spada grea in maini ce nu sunt inca.

Iar daca-am plans, din lacrima maiastra
Va creste-o mangaiere de matase
Pe care maine unii au s'o lase
La alte frunti ce cresc din fruntea noastra.

Iar daca'n noaptea smarcului si-a roatei
Inchidem lanturi, inima si rana,
Din daruirea noastra subterana
Va creste paine pentru foamea gloatei.

Radu Gyr

BUNĂTATEA

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                                                           Doi oameni.

Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus?.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine??
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.