DESPRE VISUL MAICII DOMNULUI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

              CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI 

       Moto: „Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi                            deprinde-te cu dreapta credinţă“ (1Timotei 4:7).

                         Iubiţi credincioşi, 
                                                                       Preot Ioan 
 Credinţa noastră creştin ortodoxă se întemeiază pe adevărurile descoperite de Dumnezeu, adică pe Revelaţia sau Descoperirea Dumnezeiască. 
Revelaţia dumnezeiască se săvârşeşte pe cale naturală prin cunoaşterea lui Dumnezeu din măreţia naturii şi pe cale supranaturală, pe calea credinţei.
 Dumnezeu S-a descoperit oamenilor „în multe rânduri şi în multe feluri“ (Evrei 1:1), dându-le acestora învăţătura necesară mântuirii, învăţătură care s-a păstrat nealterată în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Şi pentru că în Sfânta Scriptură nu sunt scrise „toate câte a făcut Iisus“ (Ioan 20:30-31), Biserica s-a preocupat să păstreze şi învăţătura nescrisă, astfel luând naştere SFÂNTA TRADIŢ IE.                         Cum putem defini Sfânta Tradiţie? 
Sfânta Tradiţie sau Predania, este acea învăţătură divină, păstrată de Biserică şi transmisă apoi prin viu grai, din generaţie în generaţie. Întreaga învăţătură a Mântuitorului Iisus Hristos a fost o  Sfântă Tradiţie, pentru că El nu a scris nimic. O parte din această învăţătură orală s-a scris într-un răstimp de aproape 1.500 de ani, adică de la Moise şi până la autorul Apocalipsei, Sfântul Ioan Evanghelistul (Sfânta Scriptură), iar cealaltă parte s-a scris şi ea, tot în timp (Sfânta Tradiţie propriu-zisă). Indiscutabil, atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie AVEAU ŞI AU aceeaşi valoare mântuitoare:

               În afară de Sfânta Tradiţie există şi o falsă tradiţie?

 În afară de Sfânta Tradiţie există şi falsă tradiţie. De multe ori femeile credincioase se învaţă unele pe altele (uneori în mod greşit), în loc să meargă să vorbească cu un preot după cum ne îndeamnă Mântuitorul: „Duceţi-vă ş i arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14). Şi astfel datorită învăţăturilor greşite, ia naştere FALSA TRADIŢIE. 
            Tradiţiile false pot fi de două feluri: scrise sau nescrise.
 - Talismanul - Visul Maicii Domnului - Epistolia Maicii Domnului Cele scrise: - Epistolia Mântuitorului - Brâul - Cele 12 vineri etc. - Scosul din fiare - Fusul Cele nescrise: - Deschisul şi interpretarea Sfintelor Evanghelii - Căzutul la ieşirea cu Sfintele Daruri - Aşezarea pe jos a diferitelor obiecte, la ieşirea cu Sfintele Daruri
                      Ce este „Visul Maicii Domnului“? 
 În aceste vremuri în care păcatul cucereşte din ce în ce mai multe suflete, Dumnezeu a rânduit creştinilor ortodocşi să se folosească de cărţi duhovniceşti. Sunt cărţi despre lupta împotriva  patimilor, despre viaţa de după moarte, dobândirea Rugăciunii lui Iisus etc. Însă pe lângă aceste cărţi, circulă şi Visul Maicii Domnului, Talismanul, Talismanele Domnului, Epistoliile, Povestire dureroasă despre mulţimea patimilor Domnului nostru Iisus Hristos... 
Visul Maicii Domnului este o cărţulie apocrifă pe care mulţi dintre credincioşi sunt atraşi să o cumpere pentru că are pe copertă o icoană a Maicii Domnului şi chiar o cruce. 
 Oamenii o cumpără îndeosebi pentru că au auzit de la alţii că „aşa e bine“. Adam şi Eva nu au fost împinşi direct spre păcat, ci mai întâi amăgiţi, convinşi că „aşa e bine“. Analizând conţinutul cărţuliei Visul Maicii Domnului, cu ajutorul logicii elementare observăm mai multe aspecte. 
► Această cărţulie nu are nici autor şi nici binecuvântarea unui episcop a Sfintei Biserici Ortodoxe (lucru care ne dovedeşte că nu trebuie cumpărată şi purtată).
 ► Scrie în cărţulie: „Visul Maicii Domnului îl găsim tipărit în urmă cu sute de ani în codicele vremii...“. 
Oare aşa să fie? Cu câte sute de ani în urmă şi în care codice este scris Visul Maicii Domnului din moment ce nu apare şi nu s-a făcut niciodată referire la el în cărţile de cult bisericesc?. 
► Scrie apoi: „Visul Maicii Domnului este o rugă ciune sfântă care n-a putut fi înfrântă niciodată ...“. Oare aşa să fie? În primul rând, Visul Maicii Domnului nu este o rugăciune, ci doar o relatare, o descriere a patimilor ce le vor avea cei ce ajung în iad şi în al doilea rând de-ar fi o rugăciune nu am mai auzit până acum de rugăciune care poate fi „înfrântă“. 
► În continuare este scris: „Femeia însărcinată de o va citi va naş te cu uşurinţă ...“. Oare aşa să fie? Femeia însărcinată va naşte cu uşurinţă nu purtând Visul Maicii Domnului sau citindu-l, ci dacă este spovedită şi împărtăşită. 
► Apoi scrie: „Cel ce va citi Visul Maicii Domnului, cu trei zile înainte de sfârşitul vieţii sale, va vedea în somnul să u pe Prea Sfânta Fecioră Maria...“. Oare aşa să fie? Dintre cei care au purtat şi citit Visul Maicii Domnului nici-unul n-a visat pe Maica Domnului cu trei zile înainte de moarte.
 ► În continuare putem citi: „Şi de va scrie cineva Visul Maicii Domnului, îl va purta ş i în casă îl va avea, de acea casă 3 diavolul nu se va apropia...“. Oare aşa să fie? Dacă Visul Maicii Domnului are o aşa mare putere înseamnă că nici nu mai este nevoie să facem sfeştania casei, ci doar ne cumpărăm Visul Maicii Domnului şi gata, diavolii înspăimântaţi vor fugi din casa noastră. Diavolul nu se împiedică nicicum de această cărţulie, vine şi în Biserică cu îngăduiala lui Dumnezeu chiar şi la cei care au Visul Maicii Domnului în buzunar, distrăgându-le atenţia de la slujbă, făcându-i să vorbească, să râdă...
 ► Mai este scris: „De va că lători cineva şi va avea acest vis lângă sine nu se va teme de grindină , de fulgere ş i de toată moartea grabnică ...“ Oare aşa să fie? Pentru cei ce călătoresc există în Molitfelnic şi în Aghiasmatar o rugăciune specială în care se spune printre altele: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru, Care eşti calea cea adevărată, Cel ce ai călătorit împreună cu Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, călătoreşte Doamne şi cu robii tăi aceştia (numele...)“. 
► Apoi scrie:  „Cine va purta Visul Maicii Domnului va afla milă la judecată , iar la ieş irea lui din viaţă i se va ară ta Hristos dimpreună cu Maica lui cea Sfântă , iar un înger îi va lua sufletul ş i-l va duce în Împă ră ţia Cerurilor, veselindu-se cu toţi drepţii cei bineplă cuţi din veac...“.Oare aşa să fie? În cele scrise mai sus nu se aminteşte nimic despre rugăciune, post, fapte bune, căinţă sinceră, lacrimi vărsate pentru păcatele noastre cele multe şi mari, spovedanie, împărtăşanie, participarea în fiecare Duminică la Sfânta Liturghie. Se înţelege aşadar că un om care nu face nimic din cele amintite mai sus, ci doar poartă în buzunar sau în portofel Visul Maicii Domnului, oricât de nepocăit ar fi, în ceasul morţii i se va arăta spre cinstire Însuşi Iisus Hristos dimpreună cu Maica lui şi cu Îngerul păzitor...                                            Iubiţi credincioşi, 
 Există oameni care cred în Dumnezeu, dar care nu se înduhovnicesc (nu înaintează în credinţă) fiindcă şi-au cumpărat Visul Maicii Domnului sau un Talisman şi se mărginesc la acestea spunând: „Eu am credinţa mea, o am în suflet, nu ştiu de ce trebuie să merg la Biserică“. Dacă cred în Dumnezeu, şi bine fac, de ce mai merg la Biserică să-şi boteze copiii, că doar... au credinţa în  suflet. De ce mai merg în faţa Sfântului Altar pentru cununia religioasă, că doar... au credinţa în suflet. Este ca şi cum am spune: Am credinţa în suflet, că există şcoală de şoferi. Dar asta nu înseamnă că am şi absolvit şcoala şi că vom primi vreodată carnetul... Dacă vom fi prinşi la volan fără carnet vom merge la închisoare. Aşa va fi cu cei care „au credinţa în suflet“, dar au uitat poruncile lui Dumnezeu şi îndeosebi pe cea de-a patra: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei (duminica) să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, iar în ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, că în şase zile a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o!“ Un bun creştin nu trebuie să se lase amăgit doar de titlul Visul Maicii Domnului şi de faptul că pe coperta ei scrie că face parte din Tezaurul Ortodoxiei. Acestea ascund doar dulceaţa otrăvitoare a falsei tradiţii. Oamenii cred că prezenţa în buzunar a cărţii Visul Maicii Domnului se substituie harului divin: nu mai este nevoie de post, rugăciune, mers la Biserică, spovedanie, împărtăşanie etc. Visul apără, Visul sfinţeşte, Visul îl scapă pe purtător de înec, boală, moarte năpraznică... Vrei să naşti fără dureri? Nimic mai simplu: citeşte Visul. Vreţi să ştiţi când veţi muri? Citiţi Visul. 
Şirul asigurărilor poate continua, dar noi întrebăm: Care Sfânt Apostol a îndemnat astfel? Care Sfânt Părinte l-a purtat în buzunar sau în portofel? Nici unul! De aceea, iubiţi credincioşi nu vă lăsaţi amăgiţi de asemenea „reţete duhovniceşti“. Nu vă lăsaţi amăgiţi să credeţi că această cărţulie este sfinţită. Nu există rugăciuni de sfinţire a cărţilor, nici măcar pentru Sfânta Evanghelie sau pentru Biblie (deoarece conţinutul lor este sfânt). Şi dacă nici citirea Sfintei Evanghelii sau a Biblie nu-i sfinţeşte în mod automat pe cititorii lor, cu atât mai puţin poate sfinţi această cărţulie apocrifă,    neverificată de nimeni şi pe care Sfânta Tradiţie n-a inclus-o niciodată în rândul cărţilor canonice. Astăzi nivelul cultural al omenirii a crescut foarte mult şi odată cu el şi metodele de amăgire sunt cu mult mai viclene şi mai subtile. Ca o dovadă în plus a celor scrise mai sus în partea dreaptă sus (pagina 5), puteţi vedea coperta unei cărticele editate de Sfânta Mănăstire Dervent (aflată în judeţul Constanţa), semnată de Părintele                          Arsenie Papacioc ce are un titlu sugestiv:
 Efecte înşelătoare: Talismanul, Visul, Epistolia şi altele. Visul Maicii Domnului are o rudă apropiată care se numeşte Talismanul. Şi în această cărţulie amăgirile curg:
 ● Dacă atingi cu Talismanul umărul drept al bolnavului omul acela se vindecă cu desăvârşire (oare se face perfect sănătos?); 
● Dacă -l citeşti ţi se iartă păcate câtă frunză în codru şi cât nisip pe fundul mării (oare se iartă păcatele fără Taina Sfintei Spovedanii?); 
● Dacă -l porţi la piept nici glonţul nu trece prin tine (deci Talismanul este un fel de vestă antiglonţ)... Astăzi, din păcate nu numai Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă tipăreşte cărţile bisericeşti. Sunt foarte multe edituri particulare, conduse de către laici (oameni fără pregătire teologică corespunzătoare). Cu toate acestea un ajutor preţios în selectarea cărţilor ziditoare de suflet îl aflăm pe foaia de frontiscipiu, unde putem găsi girul Ortodoxiei pentru acea carte, prin binecuvântarea scrisă a unui episcop. Iar dacă vrem să avem un adevărat folos spre mântuirea sufletor noastre în locul Visului şi al Talismanului să cumpărăm şi să citim zilnic, dacă se poate: Acatistul Maicii Domnului, Paraclisele Maicii Domnului, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Acatistele diferiţilor Sfinţi, Psaltirea, Ceaslovul etc. şi să ne rugăm folosindu-ne de ele cât mai des cu putinţă.
De mare folos sufletesc ne este să citim Vieţile Sfinţilor, Filocalia (cele 12 volume), şi câte mai multe cărţi din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB).
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Arhimandrit Filotei Zervakos, Lupta împotriva hulei, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003; Povestire dureroasă despre mulţimea patimilor Domnului nostru Iisus Hristos, Editura Agapis, Bucureşti, 2002; Talismanele Domnului, Ediţie îngrijită de Florian Dudaş, Editura Lumina, Oradea; Molitfelnic, E.I.B.M., 6 Bucureşti, 2002; Preot prof. dr. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, E.I.B.M., Bucureşti, 2002. 7

Misha a desenat doi prunci în ieslea Domnului

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Doi creştini ortodocşi americani au răspuns invitaţiei Ministerului Educaţiei din Rusia de a preda morala creştină în câteva închisori şi orfelinate ruseşti. Aşa au ajuns aceştia, plini de râvnă, şi în aşezământul cu peste o sută de copii abandonaţi (băieţi şi fete) unde l-au întâlnit pe Mişa, orfanul Domnului... Dar să-i lăsăm să-şi depene singuri povestea... 
Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă - mulţi dintre ei pentru prima oară - tradiţionala povestire despre Naşterea Domnului. 
Le-am vorbit despre Maica Domnului şi despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem şi cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a şi născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor.
 Copiii şi educatorii stăteau nemişcaţi, sorbindu-ne cu emoţie fiecare cuvânt. După terminarea povestirii, am dat fiecărui copil câte trei bucăţi de carton, să facă din ele o iesle, oricât de primitivă. Fiecare copil a mai primit şi câte o bucată de hârtie galbenă, din nişte şerveţele pe care le adusesem cu noi, căci în tot oraşul nu se putea găsi nici un fel de hârtie colorată. Urmând instrucţiunile noastre, copiii au făcut fâşii hârtia galbenă, închipuind paiele din iesle.
 Câteva pătrăţele de stofă din pijamaua pe care o americancă o azvârlise la gunoi, la plecarea din Rusia, au fost folosite drept scutece pentru Prunc. Păpuşi cu chip de copil au fost decupate cu răbdare de pe foile colorate aduse de noi din Statele Unite. Orfanii erau foarte absorbiţi de asamblarea ieslei, iar noi ne plimbam printre ei, gata să-i ajutăm la nevoie. Aşa am ajuns şi la măsuţa lui Mişa, un copil cam de 6 anişori, care tocmai îşi terminase treaba. Uitându-mă la ieslea lui, am tresărit de mirare, căci în ea nu era unul, ci doi copii! 
 Am chemat îndată translatorul, să-l întrebe pe Mişa de ce erau doi copii în iesle. Mişa şi-a pus mâinile la piept şi a început să ne recite istoria naşterii lui Iisus, cu multă seriozitate şi acurateţe. Acest copil, care tocmai auzise pentru prima dată povestirea biblică de Crăciun, ne-a relatat foarte corect tot ceea ce auzise de la noi, până în momentul în care Fecioara Maria a pus Pruncul în iesle. De aici încolo, Mişa a început să adauge de la el, fabricând un sfârşit propriu al povestirii! ... 
Atunci, Fecioara Maria a pus pruncul în iesle. Iisus s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am o casă în care să dorm. I-am spus că nu am mamă, nu am tată, şi nici casă în care să stau. Atunci Iisus mi-a spus că pot să stau cu El. Eu însă i-am răspuns că nu pot sta cu El, pentru că nu pot să-I dau nici un dar, aşa cum I-au dat cei ce au venit să-L vadă. Eu însă îmi doream foarte mult să stau cu Iisus în iesle, şi m-am gândit că I-aş putea ţine de cald şi că ăsta ar fi fost un dar plăcut pentru El. Şi L-am întrebat: < Dacă ţi-aş ţine de cald, ar fi un dar bun pentru Tine? > Şi Iisus mi-a răspuns: Atunci m- am culcat în iesle, lângă El, şi Iisus m-a privit şi mi-a spus că pot sta pentru totdeauna cu El.
Când Mişa şi-a terminat povestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji. Şi-a acoperit faţa cu palmele, şi-a pus capul pe măsuţă şi a tot hohotit de plâns, zgâlţâindu-şi umerii. Micul orfan găsise, în sfârşit, pe cineva care-i promitea că nu-l va părăsi şi că va fi blând cu el, pe cineva la care ar fi putut sta pentru totdeauna. 
(Material furnizat de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, din Washington D.C., "Lumea credinţei" , Magazin ilustrat - luna februarie 2004).

Cuvânt către creştinii ortodocşi- ISPITELE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...
                 
       – Despre ispite dar cu credinţă pusă în lucrare
                             PREOT IOAN
     
   Părintele Teofil Părăian:  „Ştiţi ce înseamnă să iubeşti pe cineva? Să-l aduci în tine. Să nu-l laşi lângă tine.
Să nu-l laşi departe de tine. 
Să-l aduci aproape de tine. 
Să-l îmbrăţişezi. 
Să-l transferi din afară înlăuntru. 
Să-l aduci în suflet. 
Să poţi zice: „Te port în mine, te port în suflet, te port în visuri, te port în braţe“. 
Şi dacă nu spui lucrul acesta şi dacă nu poţi spune lucrul acesta, să ştii că nu iubeşti.
 Nu-i iubeşti nici pe cei despre care crezi că-i iubeşti. 
Nu-i iubeşti pe aceia de care vrei să scapi. 
Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i apropii. 
Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i ajuţi. Nu-i iubeşti pe aceia pe care nu-i mângâi. 
Nu-i iubeşti pe aceia pe care-i bruschezi. 
Să luăm aminte la toate lucrurile acestea şi să ştim că iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti“. 
1. Bătrânul Daniel din Katounakia Sfântului Munte zicea: „Diavolul nu se bucură nicicând mai mult decât atunci când stă de vorbă cu omul care-şi cultivă propria sa mândrie, fie acesta teolog, erudit sau mare ascet. Dimpotrivă, se teme de omul smerit şi ascultător“.
 2. Bătrânul Iosif atră gea atenţ ia luptă torilor asupra următorului lucru: „Diavolul este peste tot. Ascuns şi întrarmat până-n dinţi, vrăjmaşul se află în suflet, în trup şi-n împrejurimi. Nu lasă să treacă nici un prilej pentru a încerca să-l subjuge pe om şi să-l ispitească în credinţa lui. În funcţie de circumstanţe, diavolul atacă şi se opune hotărârilor noastre. Ţinta lui principală, în acelaşi timp, este să-l lovească pe om în credinţa sa şi să-l facă să treacă la trădare şi renegare. Dacă a reuşit, el taie zelul şi râvna. Cu credinţă se face totul,. Dacă credinţa este clătinată, totul se clatină şi linia frontului slăbeşte”.
 3. Bătrânul Epifanie spunea despre vicleniile diavolului: „Cât de viclean este diavolul! El le şopteşte tinerilor creştini care au încheiat o căsătorie reuşită: cât de bine v-ar fi într-o mănăstire,

preocupându-vă cu cele duhovniceşti, departe de grijile familiei care vă împrăştie şi vă apasă! Iar celor ce au intrat în mănăstire, pentru că doreau fecioria întru Hristos, le şopteşte: cât de bine v-ar fi dacă aţi fi căsătoriţi, dacă casa voastră ar fi o mică Biserică, dacă aţi trăi fericirea vieţii de familie, departe de nevoinţele ascetice şi de singurătatea care vă copleşeşte. Dar dacă bărbatul căsătorit s-ar călugări şi cel călugărit s-ar însura, le-ar spune tocmai invers. Toate acestea pentru a-i aduce la disperare şi a-i scoate de pe calea mântuirii. Căci calea mântuirii este căsătoria binecuvântată sau fecioria în Hristos“.
 4. Bătrânul Eusebiu zicea referitor la atacurile diavolului: „Satan ne poate foarte uşor face să cădem la dreapta sau la stânga. Căderile de-a dreapta, care se prezintă sub aparenţa zelului pentru Dumnezeu, sub aparenţa virtuţii şi a datoriilor perfect împlinite, sunt mult mai periculoase decât căderile de-a stânga, care se văd limpede că sunt păcate. Noi trebuie să ne păstrăm întotdeauna pacea sufletului.” Altă dată, el îşi sfătuia aşa fiii săi duhovniceşti: „Dacă tu vezi că felul altora de a gândi diferă de al tău, nu te mira! Noi ştim acest lucru din cuvintele Domnului, şi anume că cel rău acţionează puternic asupra minţii oamenilor şi le întunecă pentru a nu putea discerne care le este interesul şi pentru a nu asculta glasul Domnului“.
 5. Bătrânul Porfirie sfătuia să ne opunem ispitelor în felul următor: „Mergeţi pe drumul vostru. Diavolul va veni să vă ispitească cu gânduri şi vă va trage de mânecă pentru a vă dezorienta. 

Nu vă întoarceţi, nu vă angajaţi în discuţii şi-n controverse cu el! Se
va lăsa păgubaş şi vă va părăsi“.

6  Bătrânul Iosif zicea că întâistă tătorii puterilor

„Nu pot fi înfrânţi cu prăjituri şi ciocolată, ci cu râuri

de lacrimi, prin durerea sufletului, durere de moarte, printr-o smerenie desăvârşită şi o răbdare nesfârşită, prin Rugăciunea lui Iisus spusă cu durere...

7 .Bătrânul Daniel zicea că pe lângă alte încercă ri, diavolul încearcă cu duhul cu duhul întristării sufletul creştinului care duce o viaţă duhovniceasca
„Tristeţea cucereşte sufletul nu prin forţă şi înlănţuire 
– cum face de obicei diavolul – ci printr-o pânză imaginară fină care acoperă sufletul în aşa fel că toate puterile lui devin reci şi insensibile. 
Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa, îi ia minţii capacitatea de a 
avea gânduri salvatoare“.

8. Bătrânul Amfilohie spunea că e nevoie de atenţie pentru a înfrunta ispitele: „Dacă cineva aruncă cu piatra într-un câine acesta, în loc de a se arunca asupra celui ce a dat cu piatra, se aruncă asupra pietrei pentru a o mişca. Noi facem altfel. Ispititorul trimite o persoană pentru a ne ispiti fie printr-un cuvânt, fie printr-o atitudine şi, în loc de a ne arunca asupra celui ce a aruncat piatra, adică asupra ispititorului, noi muşcăm piatra, adică pe fratele nostru pe care l-a folosit vrăjmaşul!“

 9. Acelaşi Bătrân Amfilohie insista: „În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi de mijloace! Ispititorul nelinişteşte, creează stări de apăsare şi de lupte exterioare. El cunoaşte nenumărate viclenii. El face pe om să se îndoiască. De aceea noi naufragiem adesea. Când trecem prin încercări, harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. Încercaţi de ispite, constatăm cât de slabi suntem şi, smerindu-ne atragem harul lui Dumnezeu. Vânturile ispitelor, în această situaţie, nu vor afecta, şi nu ne vor putea face nimic“. Suprema libertate este acel ceva ce izvorăşte din interior, atunci când, în sfârşit, reuşeşti să te desprinzi de frică, durere, vinovăţie, gelozie şi resentimente. Cea mai bună cale spre a învăţa cum să te desprinzi de toate acestea este să te detaşezi de raţionalizări, justificări, explicaţii şi judecăţi. Parcă te aud spunând: „- uşor de zis, greu de facut...

                        – Despre ispite greu de făcut!“ 

Acestea, (raţionalizările, justificările, explicaţiile şi judecăţile) sunt însă mult mai aproape de propria voinţă şi este mult mai uşor să alegi în mod conştient să te desprinzi de ele. În plus, ele sunt, de fapt, rădăcina celor enumerate anterior.
         Acceptă-i pe ceilalţi aşa cum sunt! Nu privi un lucru ca fiind „mai bun“ sau „mai rău“ decât un altul. Nu clasifica pe cineva ca fiind „bun“ sau „rău“, ci înţelege că fiecare persoană face alegerea pe care o consideră ca fiind cea mai potrivită, sau, poate, singura pe care o consideră valabilă. Fii asemeni unui copil, nerăbdător să experimentezi totul pentru întâia dată, fără a face distincţia între bine şi rău. Doreşte-ţi ca lucrurile să fie aşa cum sunt şi doreşte-ţi ceea ce ai! Savurează ceea ce este deja al tău! 
         Nu fii egoist. Nu te justifica, nu te apăra şi acceptă părerile celorlalţi. Fii fascinat şi nu iritat. Nu încerca să te consideri important şi nu încerca din răsputeri să placi. De asemenea, nu încerca să te crezi mai mult sau mai puţin decât eşti cu adevărat. Ci doar îmbunătăteşte încetişor şi treptat câte ceva, puţin câte puţin în fiecare zi, şi continuă să te dezvolţi, căci ceea ce încetează a mai creşte, în timp este sortit morţii. 

Misionarul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Misionarul Un misionar îşi desfăşura misiunea în Africa. Încerca să-i convingă pe băştinaşii animişti (animismul este rezultatul gândirii omului primitiv din stadiul prereligios timpuriu, manifestat prin personificarea obiectelor şi a fenomenelor naturii, precum şi prin investirea acestora cu atribute umane) de existenţa unui Dumnezeu personal. Aceia spuneau: „Am crede, dar nu-L vedem. Noi suntem oameni practici. Am vrea să-L vedem“. Şi atunci misionarul a profitat de un lucru foarte simplu, care s-a oferit chiar atunci vederii tuturor. Erau pe nisip niste urme de camile. Şi misionarul i-a intrebat: „Ce sunt acestea?“ Oamenii i-au răspuns: - „Urme de camilă“.
- „Bine, dar eu nu văd cămilele. Înseamnă oare acestea că nu există? Dacă au lăsat aceste urme, înseamnă că pe aici au trecut niste cămile. Putem conveni asupra acestui lucru?“ S-au convertit pe loc!

SCRISOARE CATRE UN PRIETEN SPECIAL

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Un baieţel împreună cu părinţii săi au plecat într-un alt oraş, unde sperau să ducă o viaţă mai uşoară. Dar tatăl nu găsi de muncă mult timp, iar mama se imbolnăvi. Au ajuns într-o mare sărăcie.Băieţelul vedea acest lucru şi suferea foarte mult, însă îşi aminti ceva: auzise de la un coleg de şcoală că Domnul Iisus poate ajuta pe oricine, aşa că luă un stilou şi scrise următoarele: ''-Scumpul meu Iisus, m-am mutat cu părinţii mei în acest oraş ,dar mama e bolnavă. Nu vrei să-i trimiţi Tu ceva care s-o vindece ? Trimite,te rog frumos şi ceva tatălui meu de lucru, ca să îmi ia haine şi ceva de mâncare.Şi dacă vrei, fă aceste lucruri repede, căci mi-e frig şi foame! Noi locuim pe strada 135. Micul Tău amic.'' Citi apoi scrisoarea şi scrise pe plic :'' PENTRU IISUS DIN CER ''.

Funcţionara, care sorta plicurile, rămase mirată când o găsi...era ciudată.O deschise şi o citi. Ochii i se umplu de lacrimi şi-şi zise zise:'' Credinţa acestui copilas nu va fi dezamăgită !'' Aşa că puse într-un pachet haine pentru toţi, alimente şi o ofertă de muncă pentru tatăl copilului împreună cu o scrisoare în care îi trasmitea băieţelului că plicul lui a ajuns în mâinile slujitorilor lui Iisus şi că aceştia îi ţrimteau din partea Stăpânului lor acele daruri.

GLASUL PĂSTORULUI CELUI BUN

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Omule, făptura mea
Pentru ce m-ai părăsit
Şi pe alte căi mergând,
Drumul vieţii l-ai greşit ?

Iubitor de oameni sunt
“Şi al milei Dumnezeu”
Pentru ce te-ai făcut
Rob “potrivnicului Meu”

Pentru tine, Eu – din veac
 - Mântuire am lucrat,
Pogorându-mă de sus,
Cerurile am plecat.

Căci luând Eu chip de rob,
Din Fecioară m-am născut
Şi smerit, şi prea sărac,
Pe pământ am petrecut.

Suferit-am prigoniri,
 Vorbe rele şi ocări,
Trupul Meu spre rane am dat
Şi obrazul la scuipări.

Pogorându-mă din cer,
 Ca să te ridic la el,
 Chipul slavei am lăsat,
Pentru tine cel ”mişel“!

Necinstire am răbdat,
Ca din nou să te slăvesc;
Întru tot sărac am fost,
Ca să te îmbogăţesc.


Rane grele am primit,
Sângerându-Mă de tot,
 Ca să-ţi vindec rana ta
Şi din “sângiuri“ să te scot.


Strop de sânge n-am cruţat
Şi de chip Eu m-am lipsit,
Ca să-ţi curăţ sufletul,
Întru patimi ponosit.


Tu greşind de la-nceput,
Împotriva Tatălui,
Ţi-am luat asupra Mea
Sarcina păcatului.

Birnic morţii tu erai
- Pe vecie osândit -
Dar luând Eu vina ta
”Birul morţii“ am plătit.

Fiere beau şi cu oţet
Şi pe lemn mă răstignesc,
Ca din ”lemnul cel amar“,
 Rod prea dulce să-ţi gătesc.

Răstignit între tâlhari,
Socotitu-m-am “blestem”,
Ca, pe tine iar moştean
- La viaţă să te chem.

Pentru această dragoste,
 Urâciune Îmi plăteşti
Şi ”pogorământul“ meu
Pururea dispreţuieşti!

Căci, în loc să vii acum,
Cu iubire să-mi slujeşti
Tu iubeşti păcatele
Şi de patimi te robeşti.

Care lipsă, spune-Mi dar,
Întru Mine ai aflat,
De întârzii rătăcind
- De la Mine depărtat - ?

Dacă vrei tot binele,
Eu sunt “binelui izvor”,
Şi aicea pe pământ,
Şi în veacul viitor.

Fericirea veşnică,
Dacă vrei s-o dobândeşti,
Eu sunt singur “Dătător
Fericirii sufleteşti”.

Frumuseţea tu dorind
Desfătare ca să ai,
“Podoaba” lumii sunt
Şi “dulceaţa cea din rai”.

De râvneşti la nem slăvit,
 Eu sunt “Unul cel născut”
Din Fecioară negrăit
Şi din cel fără-nceput.

Cauţi slavă şi puteri
Ca să ai neîncetat,
Eu sunt “Domn Puterilor”
Şi “al Slavei Împărat”.

La averi fără sfârşit
 Dacă (poate) ai râvnit,
Eu sunt “Veşnic Vistier
Bunătăţilor din cer”.


Înţelept voind să fii,
Fă-te Mie următor,
Eu sunt “Raza Tatălui”
Şi “al tău luminător”.

Cu prieten credincios,
Dacă vrei mereu să fii,
Eu sunt “Mire” sufletesc
În “cămara” Mea să vii.

Iar dreptate căutând,
De la oameni n-ai să scoţi,
Eu sunt “Drept judecător”
Nemitarnic pentru toţi.

Întru scârbe şi nevoi,
Când mă chemi în ajutor,
Pretutindenea degrab,
Eu îţi sunt ajutător.

La durere nu slăbi,
Amărându-te prea rău,
Eu sunt “Doctor trupului
Şi al sufletului tău”.

De-ntristare şi necaz
Dacă eşti împresurat,
Alinarea ta sunt Eu,
 Suflete nemângâiat.

Obosit de greutăţi
Pe al vieţii tale drum
Eu în veci odihnă sunt,
Totdeauna şi acum.

Pacea sufletului tău
 Dacă rău s-a tulburat,
 Către Mine, vino iar,
Eu sunt Păcii Împărat.

Frica morţii dacă ai
Crede nu te tulbura,
Eu sunt “viaţa tuturor”
Şi acum şi pururea.

Negura păcatelor
Cuprinzându-ţi viaţa ta,
Eu sunt “Soare neapus”,
 Vino la lumina Mea!

Adevăr neprihănit
Pe pământ nu căuta,
Eu sunt “Sfântul Adevăr”
Pentru mântuirea ta.

Rătăcindu-te mereu
Într-al vieţii greu noian,
Eu sunt “calea fără greş”
Care duce la liman.

Iar acuma dacă n-ai
Povăţuitor la cer,
Eu “Păstorul tău cel Bun”
Nu te voi lăsa stingher.

Dacă nu cutezi să vii,
 (De păcate ruşinat)
Eu, să ştii că sunt la toţi,
“Primitor prea îndurat”.

Căci am zis să vie toţi
- Către Mine-cei ce au
Osteneală şi poveri,
Ca, odihnă să le dau! -

Statornicia în credinţă

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

În regatul Bungo (ce aparţine Japoniei), o nobilă familie creştină a fost greu maltratată ca să-şi părăsească credinţa. Văzând că nu izbuteşte, regele a dat ordin ca fiul cel mare din familie să fie adus înaintea sa, spre a fi sugrumat. După două zile, a fost adusă ştirea, tatălui, că copilul a fost sugrumat şi acum regele cere pe fiica lui s-o pedepsească la fel. „Du-te - zise tatăl fiicei sale - şi arată păgânului rege că virtutea la noi creştinii nu se măsoară după ani, ci după puterea credinţei“. După aceasta regele a cerut pe fiul cel mic. Şi pe acesta l-a trimis tatăl spre mărturisire. După două zile a venit părinţilor ştirea, că şi copilul acesta a fost sugrumat şi acum regele cere să i se prezinte tatăl şi mama copiilor. S-ai prezentat, însă nu a fost posibil a-i abate de la credinţa lor. Văzând aceasta regele, a poruncit să se ridice perdeaua din faţa părinţilor şi iată copiii lor, crezuţi morţi, erau acolo sănătoşi. Regele le-a lăudat tăria credinţei şi i-a eliberat. Ce bucurie pe bieţii părinţi. 
Tot asemenea şi Dumnezeu în ceruri, pentru toată jertfa adusă pentru Numele lui, va da răsplata cuvenită. Nici cea mai neînsemnată binefacere, nu va rămâne nerăsplătită

Ritual păgân al unei secte din Chile

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 Au aruncat un bebeluş în flăcări încercând să salveze lumea de                                         ANTICRIST 

http://www.antena3.ro/life-show/bizar/ritual-pagan-in-chile-au-aruncat-un-bebelus-in-flacariincercand-sa-salveze-lumea-de-anticrist 212366.html
 Poliţia chiliană a arestat patru persoane acuzate că au dat foc unui copil, într-un ritual sectant. Liderul acestei secte credea că sfârşitul lumii este aproape, iar copilul reprezenta întruchiparea anticristului. Copilul, care se născuse cu trei zile în urmă, a fost dus pe vârful unui deal din localitatea Colliguay şi a fost aruncat de viu în flăcări. Mama copilului, Natalia Guerra, de 25 de ani, se pare că a fost de acord cu sacrificarea bebeluşului şi acum se află printre cei arestaţi. "Nou-născutul era o fetiţă. I-au lipit bandă adezivă în jurul gurii, pentru a nu i se auzi ţipetele. 
Au pus-o apoi pe o placă de lemn şi au început să invoce spiritele după care au aruncat bebeluşul în foc", a declarat pentru AP, Miguel Ampuero, reprezentantul poliţiei locale. Autorităţile susţin că secta are 12 membri, a fost formată în 2005 şi este condusă de Ramon Gustavo Castillo Gaete, în vârstă de 36 de ani, care se află încă în libertate.
 Anchetatorii spun că el a fost văzut ultima dată în Peru, de unde cumpăra ayahuasca, o plantă halucinogenă folosită de membrii sectei pentru a intra în transă. "Toţi aceşti sectanţi aveau studii superioare şi erau licenţiaţi în diferite ramuri profesionale. Spre exemplu, unul dintre ei era medic veterinar, o femeie era însoţitoare de bord, altul era regizor de film", a precizat Ampuero.

DE TOATE PENTRU TOTI: Din cugetările lui Petre Ţuţea

                                 

                                                  ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE
1. Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

2. Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu niciun adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

3. Acum, mai la bătrâneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.

4. O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor.

5. Eu când discut cu un ateu e ca şi cum aş discuta cu uşa. Între un credincios şi un necredincios, nu există nicio legătură. Ăla e mort, sufleteşte mort, iar celălalt e viu şi între un viu şi un mort nu există nicio legătură. Credinciosul creştin e viu.

6. Ateii şi materialiştii ne deosebesc de animale prin faptul că nu avem coadă.

7. Ateii s-au născut, dar s-au născut degeaba.

8. Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân.

9. Nu pot evita neplăcerile bătrâneţii şi nu mă pot supăra pe Dumnezeu că m-a ţinut până aproape la nouăzeci de ani. Însă bătrânii au o supapă foarte înţeleaptă: au dreptul la neruşinare. O neruşinare nelimitată. Când mă gândesc la suferinţele bătrâneţii, îmi dau seama că în natura asta oarbă cel mai mare geniu este geniul morţii. Faptul că murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

10. Eu sunt iudeocentric în cultura Europei, căci dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic. Fără Biblie, europenii, chiar şi laureaţii premiului Nobel, dormeau în crăci ştiinţa şi filozofia greacă sunt foarte folositoare, dar nu sunt mântuitoare. Prima carte mântuitoare şi consolatoare pe continent - suverană - e Biblia.

11. Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.

12. Luther, cât e el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustin... Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e niciun adevăr.

13. Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti.

14. În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.

15. Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? - te întreb. În templu. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul.

16. În biserică afli că exişti.

17. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

18. În afară de cărţi nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.

19. Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.

20. De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie - literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.

21. Cum să fie creatura creator? ''Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o când nu eram în viaţă...'' Păi cum să fie creatura creator?

22. Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu niciun sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

23. Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.

24. A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.

25. Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale - acesta este omul creştin.

26. Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultura antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice.

27. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

28. Dacă nu cunoşti revelat - prin graţie divină - sau inspirat, nu cunoşti nimic. De pildă, povestea cu mărul lui Newton, care a căzut. Nu ştiu unde am citit eu stupiditatea asta: ''Il tomba dans une méditation profonde qui l’a conduit jusqu’a la loi de la gravitation universelle''. Şi eu spun: dacă Newton gândea până la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic! Dar el a fost mult mai înţelept. Când a fost întrebat cum a descoperit gravitaţia, a zis: Am fost inspirat. Păi scrie pe măr, sau scrie undeva în natură '' legea gravitaţiei''? Fenomenele lumii interioare şi ale lumii exterioare tac. Iar omul autonom şi orgolios cred că explorează lumea interioară şi exterioară cu jocul lui de ipoteze şi că descoperă ceea ce vrea el. El caută; dar eu spun că el caută, nu că află. Sau dacă află, trebuie să fie ca Newton, inspirat.

29. Bergson e mai cuviincios ca Aristotel şi zice că democraţia e singurul sistem compatibil cu libertatea şi demnitatea umană, dar are un viciu incurabil: n-are criterii de selecţiune a valorilor. Deci democraţia e sistemul social în care face fiecare ce vrea şi-n care numărul înlocuieşte calitatea... Triumful cantităţii împotriva calităţii. Bergson a fost acuzat în micul dicţionar filozofic al lui Stalin că e fascist.

30. Fără să gândesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămân indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selec iunea naturală a valorilor. Democraţii gândesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie.

31. Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat niciun drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

32. Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? - Dumnezeu îi spune: Eu sunt cel ce sunt .

33. În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

34. Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

35. Cărui bărbat nu-i plac femeile? În primul rând le iubeşti pentru farmecul lor, şi în al doilea rând le iubeşti pentru că fac oameni. 36. Eu încerc o experienţă: încerc să mă deparazitez de filosofie, de păducherniţa metafizicii. Cioran s-a deparazitat mai demult, deşi face filozofie. Un prieten de-al meu zice: te deparazitezi, dar foloseşti sculele ei. Da, dar dacă mă urc în tren, nu înseamnă că zeul meu e calea ferată.

37. În Evul Mediu s-a formulat de către filozofii şireţi teoria adevărului dublu: secundum fidem - adevărul după credinţă şi secundum rationem - adevărul după raţiune, ca să aibă cale liberă pentru filozofie. Adică să rătăcească până îi ia dracul... Că poţi, în filozofie, să rătăceşti până devii năuc. Ce-au realizat filozofii prin autonomia lor? Nimic! N-au niciun adevăr.

38. Babele evlavioase merg la absolut rugându-se, iar filozoful trăncănind silogisme.

39. Francmasoneria doreşte puterea cu lozinci democrate. Nu sunt religioşi, au o singură religie: propria lor doctrină. Pe duşmani îi anulează social. Au o structură supranaţională, deci sunt antinaturali. Toţi cei care aspiră la unitatea speciei om anulează principiul competiţiei între popoare; anulează însuşi principiul civilizaţiei moderne, născută prin luptă.

40. Geniul e relief, noutate, invenţie, creare de epocă şi stil. Nu e neapărat un înţelept, ci un suprainteligent. Geniile sunt originale, în măsura în care originalitatea e posibilă. În fond, maxima mea a fost aceasta: Dumnezeu este creator, iar omul imitator. Prin încercarea de a imita mereu Divinitatea, prin proximitatea faţă de divin, geniul e mai apropiat de cer; dar nu sunt în măsura în care e apropiat sfântul.

41. În faţa lui Dumnezeu nu există genii, Dumezeu lucrând nu cu genii, ci cu oameni.

42. Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. - Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.

43. Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu... De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nicio diferenţă.

44. Am auzit odată un profesor de la Politehnică; am avut impresia că asist la un balet de urşi. Dacă într-un salon, într-un colţ, unul fumează şi tace, ăla e inginer... Inginerul e practic, savantul nu e practic. Când i s-a spus lui Max Planck, creatorul fizicii cuantice, că s-a mai găsit o aplicaţie, el a spus: care e, mă? Uite care... - Ca să vezi, nici nu m-am gândit!

45. Inteligenţa, oricât de mare nu e suficientă pentru a te curăţa de prejudecăţi. Cu cât inteligenţa e mai mare, cu atât prejudecata e mai voinică, pentru că ai apărat s-o justifici.

46. Întrebat fiind cum înţelege gândirea, în formă pură sau în exemple, Nae Ionescu a răspuns: exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial şi de proşti.

47. Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică e fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi... Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Hristos - dar nu ne interesează!

48. Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. Iar la apariţia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

49. Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilităţii: termodinamica şi istoria.

50. Nu e om, Kant. N-a reuşit să fie om cu toată stabilitatea lui. Iar badea Gheorghe, care se sincronizează cu clopotele de la biserică, e laureat al premiului Nobel pe lângă Kant.

51. Legionarismul era în înseşi ideile epocii, dar legionarismul nu putea să iasă câştigător deoarece avea la bază o eroare – naţionalismul absolut, care este impracticabil. De la excesul de naţionalism li s-a tras sfârşitul legionarilor.

52. La comunişti, dacă nu eşti cu ei - sau nu mai eşti cu ei - înseamnă că eşti legionar. De ce acest ''sindrom legionar'' la bolşevici mă întrebaţi? Fiindcă legionarii sunt singurii români care n-au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă şi când îi prindea pe comunişti era vai de cozonacul lor. Dar de fapt, nici comuniştii nu ştiu de glumă; ăsta-i punctul lor comun cu legionarii.

53. Nu se poate spune că mişcarea legionară n-a fost puternică! N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sunt greu suportabile. Nici fascismul italian n-a durat, nici naţional-socialismul german n-a durat şi erau similare cu mişcarea legionară. Deosebirea dintre ele şi mişcare este aspectul religios al mişcării legionare. Nici fascismul şi nici naţional-socialismul n-aveau caracter religios. Hitler era cu mituri germanice, Mussolini era ateu. Într-o întrunire se spune, Mussolini s-a uitat la ceas şi a zis: Îi dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăsnească dacă există! Şi apoi s-a uitat la ceas. Au trecut minutele şi a demonstrat că Dumnezeu nu există.

54. Unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţă din lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine, şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii.

55. Omul e liber şi eliberat numai în templul creştin, acolo, în ritual, când se comunică tainele care îi învăluiesc deopotrivă şi pe sacerdot, şi pe credincioşi. Ca să fii cu adevărat liber, trebuie să înlocuieşti infinitul şi autonomia gândirii cu credinţa în Dumnezeul creştin: ''Robeşte-mă Doamne, ca să fiu liber!'' (Imitatio Christi)

56. Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei - numai omul e capabil de asemenea nebunie.

57. Liberatea omului e partea divină din el.

58. Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor... Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.

59. Luciditatea este o limpezire a spiritului nimicitoare. Când eşti lucid eşti în faţa cimitirului. A fi lucid înseamnă a-ţi da seama perfect de limitele şi neputinţele tale. Luciditatea este o categorie dizolvantă. În măsura în care Dumnezeu trebuie primit, şi nu înţeles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.

60. Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii şi i-am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sunt români, sunt super-români, români absoluţi. Atât de năpăstuiţi şi goniţi, au instinct naţional de fiară bătută. Iar eu şi dumneata pe lângă ei, avem forţă domestică de rate. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniţă. Îi băteau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăţie perfectă.

61. A şi la scară umană, poate fi folositor - dar în niciun caz mântuitor.

62. E mai mântuitoare o rugăciune într-o biserică din Găieşti decât Platon.

63. Ideea morţii absolute stă la baza smintelii moderne.

64. Heidegger spune aşa: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamnă, Heidegger, să trăieşti murind absolut în fiecare zi!

65. Moartea mă determină să fiu esenţial. M-a impresionat foarte mult sunetul pământului căzând pe coşciugul lui Nae Ionescu.

66. Morţii antici nu sunt deloc frumoşi. Numai morţii creştini sunt. Am găsit totuşi la Homer un mort de toată frumuseţea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorâtă de Ahile. Şi plânge Ahile că a omorât frumuseţea asta de femeie... Şi - atunci Tersit - vocea poporului muncitor - se apucă să insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi dă un pumn şi-l omoară - pe poporul muncitor - că-i obraznic şi că insultă cadavrul ăleia. Aici am văzut aşadar o frumuseţe, deşi în principiu, morţii antici nu sunt frumoşi. Creştinii sunt cei care au introdus masca frumoasă a mortului.

67. Cine slujeşte lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului.

68. Omul e guvernat pe pământ de două morale: de morala dogmelor, care e creştină şi eternă, adică absolută, şi de morala normelor, care, ca morala laică, e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută şi ea arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune, pe care n-o poate atinge niciodată.

69. Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.

70. Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.

71. Napoleon face adevărata istorie a Revoluţiei franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliţă. Când a fost întrebat cum îşi explică intrarea armatelor sale în ţările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii Franţei se pinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele Franţei, ci ideile revoluţionare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu Napoleon.

72. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia...

73. Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu pemanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.

74. Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un zeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

75. Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

76. Autonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămâne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nescoţându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie - ştiinţă, oricât de savantă, nescoţând omul decât aparent din regnul animal. Nicio consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.

77. Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit - dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă... Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul - dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.

78. Omul nu e o sumă de miliarde de celule sau de organe. Că nu sunt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gândit decât biblic; ştiinţific, nu. Moise e mai valabil decât ultima noutate evoluţionistă a ştiinţei.

79. Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.

80. Personalitatea e acel individ înzestrat cu capacitatea de a se dărui. Eroul este o personalitate, deoarece nu-ţi mai aparţine.

81. Eu am afirmat odată într-un salon, că Platon este mişcarea spiritului înlăuntru eternităţii. Când gîndim, toţi suntem platonicieni. Dacă eu încerc să gândesc universul, trebuie să mut Biblia în universul îngheţat al ideilor platonice. Asta înseamnă meditaţia. Platon a intuit cel mai bine jalea omului neputincios în faţa esenţelor.

82. Faţă de măreţia lui Hristos, Platon e un personaj mărunţel şi cuviincios. Pe Platon poţi să-l scuturi şi constaţi că arhetipurile lui sunt filozofice, dar dacă muţi arhetipurile acestea în religia lui Hristos, devin modurile în care el vede divinitatea. Platon n-are divinitate, pentru că la el divinitatea e un simplu ''demiurg'', ceea ce în greceşte înseamnă ''meseriaş''.

83. Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români.

84. La întrebările fundamentale ''de ce?'' Şi ''în ce scop?'' aporetica rurală românească răspunde: ''d-aia''. A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest ''mege şi aşa''; că ''merge şi aşa'' înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice.

85. La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

86. Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? - Simplu. Ducîndu-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca peria de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.

87. Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! 88. Protestantismul est o religie coborâtă la rangul de morală pentru grădiniţa de copii.

89. Pudoarea creştină e atât de pură, încât carnea eroticului creştin, capătă pecetea spiritului, ceea ce până la creştini n-a realizat nimeni.

90. Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumezeu. Cum ne dă şi cutremure, ne dă şi război.

91. Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi. Dar o armată care face asta e ca aceea a lui Wilhelm al II-lea, în care fiecare soldat avea o cruce la gât pe care scria Gott mit uns.

92. Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiidcă religie am lătra precum câinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrânim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare.

93. Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia care speculează autonom, face onanie mintală. Şi dacă vrea să scoată, să extragă esenţe din ştiinţele naturii, e parazit. Atât! Nu îndrăzneşti să spui despre religie, teologal vorbind, - dacă eşti cinstit - că a fost înlocuită de filozofie sau de ştiinţă. Un creştin îşi spune că advărul se defineşte prin jocul celor două lumi: cea de aici o oglindeşte imperfect pe cea de dincolo. Spune contra dacă poţi!

94. Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.

95. Religia transformă poporul într-o masă de oameni culţi.

96. Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nicio diferentă.

97. Nivelul meu intelectual, chiar dacă sunt savant, nu depăşeşte nivelul unui popă obscur din Bărăgan. Pentru că preotul ăla, în ritualul lui din biserica aia din lemn sau piatră, stă de vorbă cu absolutul.

98. Ştiinţa se mişcă asimptotic la absolut. Arta se mişcă asimptotic la absolut. Ştiinţa este sediul folosului şi arta este sediul plăcerii.

99. Religia este sediul adevărului transcendent în esenţă şi unic ca principiu unic al tuturor lucrurilor. Religia se situează peste ultimele speculaţii teoretice ale ştiinţei, prin adevărul absolut unic, care e Dumnezeu. Să vină un laureat al premiului Nobel ateu. Ce-o să-mi spună el? O babă care cade în faţa icoanei Domnului străbătută de absolut e om, şi ăla e dihor laureat.

100. În Ispita de pe munte - retro satana - Iisus spune: ''Împărăţia mea nu e din lumea aceasta''. Asta-i nemaiauzit! Du-te în împărăţia Lui cu trenul sau cu racheta dacă poţi. Nu poţi! Înotăm în Univers ca mormolocii, şi lumea lui Hristos se situează transcendent ca-n Ispita de pe munte, în mod etern.

101. Revoluţia este o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon.

102. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putere (Curzio Malaparte). Dacă e o ''restructurare'' a omului, aceasta s-a întîmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Hristos.

103. Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel - eram şase sute de inşi într-o curte închisă - nu veţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari până nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat istoria lumii, pe Hristos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ''unanimism moral creştin ''. Fiindcă în universul lui Hristos o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decât toate galaxiile posibile.

104. Poarta spre Dumnezeu este credinţa, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creştin, rugăciunea ne arată că umilinţa înalţă, iar nu coboară pe om.

105. Am spus eu odată că dacă un preot din Bărăgan, când se roagă, este Dumnezeu cu el, atunci preotul ăla înlocuieşte toată Academia Română....

106. Sfântul are forţa de coeziune a pietrei.

107. Un sfânt poate fi şi analfabet, dar e superior unui geniu, fiindcă ideea de sfinţenie e legată de ideea de minune. Un sfânt poate face o minune. Geniul face isprăvi, nu minuni. Lumea, acum e ancorată în cultul genialităţii ca slăvire a progresului în afară. Atât. Or, cu cât suntem mai avansaţi, mecanic şi material, cu atât suntem mai departe de esenţa reală a lumii, de sfinţenie.

108. Singurii oameni care nu pot fi suspectaţi că se înfioară în faţa morţii sunt sfinţii.

109. A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. 110. M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. ştii ce i-am spus? - ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

111. Trei ore am vorbit atunci în curtea închisorii, de Platon şi despre Hristos. Zice colonelul: Vă rog să scrieţi ce-aţi vorbit, ca nu cumva ministrul de interne Drăghici să spună că sunt solidar cu dumneavoastră. - Domnule colonel, cum să fim noi solidari? Eu tocmai d-aia am venit aici, că nu suntem solidari unii cu alţii...

112. Este incorect să ai dispreţ faţă de tehnică. Eu nu sunt tehnocrat, însă recunosc că în bătălia pentru adaptare, tehnica este universal utilă. Dar asta nu înseamnă că tehnica poartă în ea dimensiunea infinitului.

113. Când va dispărea ultimul ţăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.

114. Ţăranul este omul absolut.

115. I-am spus eu părintelui Stăniloaie că nu mă consider un Socrate. Dar cum vă socotiţi? Popă, zic. Şi unde aveţi parohia? - N-am parohie, dar spovedesc pe unde pot.

116. Deşi sunt bolnav şi neajutorat, nu îmi pare rău că exist. Încerc eu să-mi pară rău, dar n-are sens. Ştiţi de ce? Pentru că eu constat, în mod evident, că exist. Ceea ce mă confiscă pesimismului de a mă autonega este evidenţa existenţei mele. Omul care se sinucide n-a constatat că e om. N-a reuşit să intuiască existenţa sa. Să se trăiască pe sine. Eu nu mă pot sinucide - indiferent de starea mea, sănătate sau boală - fiindcă nu m-am făcut eu. N-am venit cu voia mea pe lumea asta. Şi nici n-am să plec de voie din ea. Ăsta este jocul fundamental al existenţei mele.

117. Am avut şi discipoli... Nu se putea să nu am discipoli, fiindcă sunt un om vorbăreţ. Toată suferinţa mea se datoreşte poftei mele de a vorbi fără restricţii...

118. A fost întrebat un ţăran, în închisoare: ce înţelegi din tot ce spune Petre Ţuţea! Zice: nu înţeleg nimic, dar e o grozăvie!

119. Când am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gândit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dezlănţui şi elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia şi atotbunătatea divină.

120. Am devenit un gânditor creştin când mi-am dat seama că fără revelaţie, fără asistenţă divină, nu pot şti nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am vreun sens sau nu. Nu pot şti de unul singur. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale.

121. M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu când te aşezi la masa de scris cum scrii? - Sunt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pândit de demonul originalităţii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. – Eşti inspirat? - Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele când scriu eu. Sunt foarte neliniştit. Eu, care sunt creştin... Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nicio inadvertenţă terminologică şi nicio impietate.

122. Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuţi.

123. Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul... Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.

124. M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? - N-am vorbit, dom’le. - Cum n-ai vorbit? - Păi împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat 20 de ani muncă silnică făra motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?

125. Am fost solicitat, în închisoare, să scriu pentru revista Glasul patriei, ca şi Nichifor Crainic. Mi s-a părut ciudat să fii arestat şi să scrii, să meditezi. Adică să spui: vă mulţumesc că m-aţi arestat! Asta era o porcărie nemaipomenită, să obligi un deţinut să scrie. El poate să-şi scrie memoriile, dar nu pentru tine, ăla care-l persecuţi...

126. Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.

127. Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.

128. Eu n-adun nimic. Îmi spunea un popă, zice, păi dumneavoastră vă risipiţi aşa, vă poate fura oricine... Zic: uite, părinte, eu, zic, am adoptat concepţia regelui Franţei în materie de risipire a ideilor mele. Concepţia lui despre cartof. Când au venit cartofii din America, ţăranii nu-i cultivau. ''Să mâncăm noi buruiana asta din pămînt...'' Ce a zis regele Franţei? ''Mă, seamănă, mă, cartofi pe moşia mea şi, când or vedea ţăranii că îi păzesc, or să-şi dea seama că-s lucru bun. Lăsaţi-i să fure, că aşa se răspândesc cartofii în ţară.''

129. Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac speculă. Cu ce? i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Şi atunci mi- am adus aminte de vorba unui prieten de la Cluj: ''Cu idei, frate, cu idei!''

130. Un umanist pur, adică indiferent religios, practică formele vieţii de junglă, împingând cruzimea până la forma gratuită a bestialităţii tigrului. Vremea noastră este plină de astfel de exemplare.

131. Umanismul este una din formele grave ale rătăcirii omului modern, care pleacă din antropocentrismul Renaşterii. În Renaştere, ''titanii'' s-au umflat prin autocunoaşterea necunoaşterii. Ei nu se cunoşteau pe ei înşişi şi au crezut că s-au descoperit ca oameni.

132. Omul - javra asta bipedă, pe care eu îl consider ''animal prost'',
homo stultus - atunci când se screme să facă singur ordine, adică când practică umanismul, îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spaţiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut umanismul în Renaştere.

133. Vlad Ţepeş are meritul de a fi pus pe tronul Moldovei pe cel mai mare voievod român, pe Ştefan cel Mare. Cu armele! Are meritul că l- a şi bătut. Şi are mai ales meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. Ăsta-i voivod absolut, Vlad Ţepeş. Păi fără ăsta istoria românilor e o pajişte cu miei!