Minunile Sf. Serafim de Sarov

Scrisoarea adresată stareţului Mănăstirii Sarov de către moşierul din Kadomsk, Vasilie Ivanovici Evsinkov, care domiciliază în gubernia Tambov, judeţul Temnikovo, regiunea Enkaevsk, sătucul Jilov

Îmbolnăvindu-mă de anghină cronică, am sufe­rit de această boală mai bine de 30 de ani şi crizele mă ţineau mereu între 8 şi 9 zile. La sfârşitul lunii februarie a acestui an am răcit la picioare, iar durerea în gât din cauza anghinei a culminat cu neputinţa de a înghiţi. Acestea s-au întâmplat între ziua a patra şi a cincea din perioada crizei, deci anume în perioada cea mai critică a bolii. Şi, cunoscând multe dintre vindecările săvârşite prin mijlocirea Preacuviosului Serafim de Sarov, m-am rugat lui cu mult sârg pentru a mă ajuta în izbăvirea de boală. Astfel, spre dimineaţă am simţit o uşurare, iar în timpul zilei m-am vindecat cu desăvârşire, fapt despre care consider că este de datoria mea să vă anunţ, pentru a se lua în consideraţie. Cel care se roagă pentru Cuvioşia Voastră, Vasilie Ivanovici Evsinkov, 13 august 1902

Scrisoare către staret, din partea ţăranului Grigorie Kneazeatov din data de 14 septembrie 1902

Înalt Preacuvioşia Voastră,

Am onoarea de a vă aduce la cunoştinţă următoarele: cu 4 ani în urmă, în timp ce dormeam a venit la mine părintele Serafim îmbrăcat în veşminte colorate, încins la brâu, cu barba şi părul albe şi mi-a spus: „Spune-i lui Cozma Abramov că a uitat de mine; eu sunt Serafim de Sarov". În ziua următoare i-am transmis acestea lui Cozma Abramov. Spusele mele l-au mişcat foarte tare şi el a zis: „În numele lui Hristos, iartă-mă, părinte Serafim". Atunci l-am întrebat ce înseamnă toate acestea. „Aveam dureri de dinţi, povestea el, şi un pelerin mi-a dat cartea despre nevoinţele părintelui Serafim şi m-a sfătuit să mă rog lui şi astfel m-am vindecat. De atunci m-am rugat lui mai mult de 20 de ani, făcând către 3 închinăciuni zilnic. Dar de când am început să lucrez în fabrică în clădirea comună, am început să uit de această rugăciune". Şi din ziua aceea Abramov a început să se roage din nou părintelui Serafim şi chiar s-a mutat cu traiul în casa sa.

Grigorie duruşi mov Kneazeatov, din satul Zolotovoi, regiunea Mihailovsk, judelui Bronnițk, gubernia Moscova

Scrisoare către stareţ

Mult stimate părinte Ierofei,

Subsemnata, soţia locotenent-colonelului Regimentului 102 din Veatka, Natalia Mironovici, citind despre dispoziţia şi hotărârea Sfântului Sinod adresată staretului Mănăstirii Sarov în ceea ce priveşte continuarea înscrierii minunatelor semne săvârşite prin mijlocirea stareţului Serafim, vă aduc la cunoştinţă că fiica noastră, care studiază în Sankt-Petersburg la Institutul Smolino-Alexandrovsk, Olga, a fost bolnavă de o boală încă puţin cunoscută medicinei şi a bolit din toamnă tot anul şcolar 1900, fiind în anul al-II-lea - penultimul an de studii. Tot trupul ei din partea extremităţilor inferioare era presărat cu pete de culoare roşu închis şi se observa slăbiciunea întregului organism şi pierderea poftei de mâncare, în ciuda tuturor eforturilor şi a străduinţei excelentului medic şi om care era consultant al institutului la care studia fata, domnul Enko. Datorită lui, nu o dată a fost întrunit consiliul celor mai cunoscuţi medici din Sankt-Petersburg. In urma diagnosticului noi, ca părinţi, am fost anunţaţi să luăm neapărat fata de la institut şi să o ducem în sud, deoarece clima din Sankt-Petersburg îi ameninţa sănătatea cu dezvoltarea rapidă a tuberculozei. Sosind la institut şi anunţând medicul că nu avem posibilitatea de a o duce pe fiica noastră în ţările calde, am hotărât s-o iau acasă. Insă doctorul, cunoscând numărul mare al membrilor familiei noastre, a hotărât să se ocupe dânsul de decizia ca fiica noastră bolnavă să beneficieze de tratament din contul statului. Şi iată că s-a rezolvat şi cu decizia de a o trimite în ţările calde în perioada verii. Acestea se întâmplau de Crăciun. Insă eu, auzind multe despre minunile şi vindecările săvârşite prin rugăciuni­le părintelui Serafim şi chiar bucurându-mă de vindecare, am trimis o scrisoare la Sarov, în care rugam să fie săvârşită panihida la mormântul părintelui Serafim şi să se facă rugăciuni pentru vindecarea fiicei, cerând să-mi fie trimisă apă din izvorul stareţului Serafim. La scurt timp după aceasta, în luna aprilie a anului 1900, când se săvârşise şi panihida pentru părintele Serafim la Sarov, Olga, fiind încă în infirmerie, s-a ridicat şi a văzut că toate petele de pe trupul său dispăruseră. Atunci a fost înştiinţat medicul, care, văzând acestea, a fost şocat de schimbarea atât de bruscă. În luna mai totuşi, pe timp urât, şi-au făcut apariţia din nou câteva pete. Însă după ce a băut de câteva ori apă din izvorul părintelui Serafim, petele au dispărut cu desăvârşire şi până în prezent fiica mea este complet sănătoasă şi a terminat studiile cu bine. Ceea ce şi declar pentru a se înscrie.

Scrisoare adresată starețului

Prin această scrisoare doresc să-mi împart bucuria cu obştea Mănăstirii Sarov, căci am fost vindecat prin rugăciunile stareţului Serafim, Proslăvitul nevoitor al lui Dumnezeu. Voi relata acestea în mod mai amănunţit. In data de 1 martie a acelui an (1902) pe faţa mea au apărut câteva coşuri, care în data de 2 martie s-au înmulţit. Atunci am apelat la medicamente, am folosit o alifie, însă nimic nu mi-a fost de folos, căci abia îmi dispărea un coş şi îndată îmi apărea un altul. Nu ştiam cum să procedez. În data de 7 martie mi-am amintit de plăcutul lui Dumnezeu Serafim şi, cu o profundă credinţă în mijlocirea sa in faţa Celui Preaînalt, l-am rugat cu lacrimi în ochi să mă vindece. Pe lângă acestea, am mâncat o bucată din prescura pe care anul trecut am adus-o de la Sarov şi am băut apă cu puţin nisip de la mormântul părintelui Serafim. Şi ce să vedeţi! Spre seara acelei zile coşurile mele au început să se usuce şi în ziua următoare faţa mea a devenit curată, păstrând doar mici urme ale bolii. Multmilostivul Dumnezeu nu încetează astfel să săvârşească minuni prin rugăciunile aleşilor Săi.
Şi dacă va fi nevoie de o confirmare a celor de mai sus, scrieţi-mi şi eu vă voi trimite mărturiile proprietarilor casei în care locuiesc.
Adresa mea este: oraşul Livnî, gubernia Oriol, strada Nikoliskaia, lui Nicolai Nicolaevici Perekalin.

Înregistrarea unei declaraţii personale din 5 aprilie 1903

Ţăranul Ilie Dimitrov Goriunov din satul Timansk, judeţul Klin, gubernia Moscova, a declarat stareţului şi obştii următoarele: timp de câţiva ani la rând a avut dureri în regiunea ochilor şi în sfârşit s-a hotărât să se opereze. Acestea s-au întâmplat acum 5 ani. Operaţia n-a reuşit şi ca urmare Goriunov a orbit definitiv. Ochii săi s-au închis şi reuşea cu mare greutate să deosebească ziua de noapte. Această stare a durat 5 ani, până când el, iarna trecută, a citit viaţa stareţului Serafim de Sarov. Auzind despre multele vindecări săvârşite prin mijlocirea părintelui, Goriunov a pornit pe jos spre Mănăstirea Sarov. A mers timp de o lună şi, în sfârşit, cu mare greutate, în data de 29 martie a ajuns la mănăstire şi s-a îndreptat imediat spre izvorul părintelui Serafim. Scăldându-se în izvor, spre marea sa bucurie a început să vadă puţin. Iar după ce a mai stat câteva zile la Sarov şi s-a rugat îndelung la mormântul stareţului Serafim, s-a scăldat pentru a doua oară în izvor, în Sâmbăta Mare, pe 5 aprilie. În acel moment ochii lui s-au deschis şi el a început să vadă foarte clar şi să distingă toate obiectele.

Scrisoare către egumena Leonida, stareța Mănăstirii cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului" din Şihansk, judeţul Gorodişcensk, eparhia Penzei

În luna septembrie a anului trecut, 1902, o maică din mănăstirea ce mi-a fost încredinţată, şi anume economa Melitina, a răcit foarte tare în timp ce făcea ascultare şi drept urmare a simţit o durere insuportabilă în gât şi în partea de sus a pieptului, în dreapta. Consultând câţiva medici, boala s-a dovedit a fi o puternică stare catarală a părţilor afectate, care, în ciuda străduinţei medicilor, se acutiza pe zi ce trecea, aducând bolnava la disperare. În data de 23 octombrie maica s-a împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine şi i s-a săvârşit Taina Sfântului Maslu. Însă şi după aceea boala ei a avansat, ducând-o la extenuare, în 23 decembrie i s-a săvârşit pentru a doua oară Taina Sfântului Maslu. La începutul lunii februarie boala ei s-a complicat atât de tare, încât când tuşea a început să elimine cheaguri de sânge. Moartea sa era inevitabilă. În această stare, bolnava s-a adresat în rugăciune părintelui Serafim de Sarov; vărsând şiroaie de lacrimi şi cu credinţă mare, l-a rugat s-o vindece. În urma acestei rugăciuni, ea a adormit profund, ceea ce nu mai putuse să facă în timpul bolii. Şi ce să vedeţi! Dimineaţa s-a trezit perfect sănătoasă, de parcă nici n-ar fi fost bolnavă şi, radiind de bucurie, s-a înfăţişat la adunarea maicilor, care au rămas foarte uimite şi până azi maica Melitina este perfect sănătoasă. De aceea, Preacuvioase părinte, cu supunere vă rugăm să înregistraţi această minune a vindecării Maicii Melitina prin mijlocirea părintelui Serafim şi s-o adăugaţi la celelalte minuni.
Confirmăm tot ce am relatat mai sus prin punerea ştampilei mănăstirii.
Egumena Leonida, stareţa mănăstirii, preotul Petru Attikov, maica economă Rahela şi maica Serafima, din consiliul administraţiei mănăstirii, 22 martie 1903

Scrisoare adresată stareţului, din 17 martie 1903

Trebuie să vă mărturisesc despre minunea ce ni s-a întâmplat, mai ales că am făgăduit să scriu despre aceasta. În data de 28 ianuarie a acestui an, fiica mea, Pelaghia, în vârstă de 2 ani şi jumătate, s-a îmbolnăvit de scarlatină şi în plus încă de la naştere ea suferea şi de pe urma aşa-numitei boli englezeşti. Noi am dus-o la spital şi acolo ne-au spus că este foarte slăbită şi că nu prea sunt şanse să-şi revină. Mi s-a făcut milă de fetita mea.
Exact în acea perioadă Sfântul Sinod hotărâse proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu, părintele Serafim. Eu citisem şi auzisem despre viaţa şi ajutorul său oferit oamenilor şi mi-a venit fericita idee de a-i cere mijlocirea şi ajutorul şi am început să chem numele plăcutului lui Dumnezeu în gând: „Părinte Serafim, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul; ajută-ne prin rugăciunile tale". Şi am făgăduit să scriu Cuvioşiei Voastre sau redacţiei Pelerinului rus, la care sunt abonat. Am hotărât totuşi să vă scriu Cuvioşiei Voastre. Dacă n-aş fi făcut acest lucru, m-ar fi chinuit mereu.
Acum, mulţumită Domnului şi rugăciunilor părintelui Serafim, fiica mea deja de o săptămână şi jumătate este sănătoasă. Scarlatina i-a trecut repede, astfel încât medicul ne-a propus s-o externeze peste 20 de zile, însă temându-ne să nu răcească, am mai ţinut-o în spital încă 40 de zile. Cum aş putea oare să mulţumesc lui Dumnezeu şi sfântului Său pentru această minune săvârşită cu noi, păcătoşii? Părinte egumen, săvârşiţi, vă rog, panihida la mormântul plăcutului lui Dumnezeu, părintele Serafim. Pe lângă aceasta, ataşez o rublă şi mă încredinţez rugăciunilor Cuvioşiei Voastre, Vasilie Selenkov.
Adresa mea: Nijnii-Novgorod, prăvălia lui N.M. Torsuev, lui Vasilie Ivanovici Selenkov.

Scrisoare către starețul mănăstirii

Înalt Preacuvioşia Voastră, mult stimate părinte egumen,
Îndrăznesc să aduc la cunoştinţa Cuvioşiei Voastre minunea vindecării mele prin rugăciunile fericitului părinte, stareţul Serafim.
În luna iulie a anului 1890, în oraşul nostru au fost câteva cazuri mortale de holeră. La scurt timp după ce unul din slujitorii noştri a murit de holeră, am observat semnele acestei îngrozitoare boli. Soţul meu era plecat pe atunci la iarmaroc în Nijnii-Novgorod cu probleme negustoreşti, iar boala mea luase o formă ameninţătoare, fiind însoţită de puternice stări de vomă şi de convulsii. Eu sufeream foarte tare şi în clipa în care au fost epuizate toate mijloacele omeneşti posibile de a mă vindeca de boală şi nimic nu-mi mai ajuta, am fost spovedită şi împărtăşită cu Sfintele Taine de către părintele (O.A.) şi chiar mă pregateam de moarte. Căci puterile mele scăzuseră atât de tare, încât nici nu mă mai puteam ridica din pat, iar durerea insuportabilă din burtă și convulsiile nu-mi dădeau pace. Dar după ce m-am împărtăşit, în noaptea care a urmat am aţipit pentru o clipă şi deodată mi s-a părut că de mine se apropie un bătrân îmbrăcat în haină monahală şi cu cruce pe piept, care, după ce m-a binecuvântat, m-a sărutat pe cap şi mi-a zis: „Mai trăieşte".
Eu m-am bucurat foarte mult şi l-am întrebat: „Cine sunteţi, părinte?" „Serafim de Sarov", mi-a răspuns şi s-a făcut nevăzut. Iar când m-am deşteptat, am simţit o mare uşurare: durerea din burtă a încetat şi convulsiile s-au redus. Despre vedenia pe care am avut-o am povestit soţului meu, care se întorsese atunci, şi celor ai casei. Puterile au început să-mi revină şi peste câteva zile eram deja complet sănătoasă. In primăvara anului următor am fost la Sarov împreună cu soţul meu şi am săvârşit un moleben de mulţumire lui Dumnezeu şi panihida la mormântul Fericitului stareţ, însă despre vindecarea mea n-am povestit nimănui altcuiva decât părintelui Anatolie. Acum însă, întru proslăvirea plăcutului lui Dumnezeu, nu mai cutez să păstrez tăcerea asupra acestei minunate vindecări a mea de către preacuviosul părinte. La aceasta ataşez şi o rublă pentru molebenul fericitului stareţ Serafim.
Văduva fostului negustor Vasilie Teofanov Blinov, oraşul Kotelnici, gubernia Veatka,
 Maria Mihailovna Blinova, 27 februarie 1903

Scrisoarea ţăranului A.T. Pimaşkin

Preacuvioşiei Sale, părintelui egumen dimpreună cu obştea.
Consider că este de datoria mea să vă aduc la cunoştinţă, Preacuvioase, ce am auzit despre vederea cu duhul a părintelui Serafim de Sarov. Cu 25 sau 27 de ani în urmă, ţăranului Cozma Ozipov Mironov din aceeaşi regiune cu mine, dar din satul vecin, Jeludev, în prezent mort de vreo 10 sau 15 ani, îi plăcea să mai stăm de vorbă sau să-mi povestească câte ceva. Şi, printre altele, am auzit de la el că nu mânca înainte cartofi, dar a început să mănânce. Atunci l-am întrebat de ce nu mânca înainte; el mi-a răspuns că era de părere că e păcat. „Dar acum de ce nu-i păcat?", l-am întrebat eu. Şi Mironov a început să-mi povestească că el avea îndoieli referitor la consumarea cartofilor şi auzind despre sfaturile bune ale Dreptului părinte Serafim de la Sarov şi-a pus în gând să meargă la dânsul ca să-l întrebe dacă e păcat sau nu să mănânce cartofi.
La sosirea sa în Sarov (aceasta se întâmpla în luna martie), a participat la Sfânta Liturghie şi apoi a început să se apropie de părintele Serafim. Pe atunci era multă lume şi era greu să te apropii. Intre timp, părintele Serafim binecuvânta şi învăţa pe fiecare, oferindu-i sfaturi folositoare. Când Mironov s-a apropiat de părintele şi se pregătea să-l întrebe, înainte să apuce să pună întrebarea Cuviosul Serafim şi-a îndreptat privirea spre el şi i-a spus: „Cu toate că tu însuţi nu mănânci cartofi, totuşi la primăvară să semeni mai mulţi". Mironov a rămas fără grai, văzând că problema sa a şi fost rezolvată. Şi continând să se apropie, a văzut iarăşi privirea părintelui Serafim şi a auzit din nou: „Ai grijă, prietene, seamănă mai mulţi cartofi". Iată că sosise primăvara şi Mironov, neavând prea mulţi cartofi, a mai cumpărat şi a semănat mai mult decât în anii precedenţi. Şi ce credeţi? In acea vară, recolta a fost foarte slabă, astfel că unii n-au cules decât ce semănaseră şi aceea de calitate inferioară. Pe când cartofii lui Mironov au rodit foarte bine, iar el a cules atât de mulţi, încât şi-a făcut şi rezerve. El a hrănit cu cartofi nu doar familia, ci şi vitele sale. De atunci Mironov a început să mănânce cartofi, mulţumindu-i părintelui Serafim şi considerându-l văzător cu duhul.
Ţăranul Alexandru Trofimov Pimaşkin din satul Hahlovka, judeţul Elatomsk, gubernia Tambov, 16 martie 1903

Scrisoare către staretul mănăstirii

Binevoiţi să ascultaţi despre vindecarea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu prin sfântul Său nevoitor, ieromonahul Serafim. Dumnezeu mi-a trimis boala pentru păcatele mele şi în luna august a anului 1902 am început să simt o durere în piept. Medicii au diagnosticat-o drept tuberculoză. Tratând-o, în luna februarie a anului următor am simţit o durere în stomac. Crezând că va trece, la început nu i-am acordat prea mare atenţie. Dar când durerile au devenit insuportabile şi am cerut ajutorul medicului, s-a constatat că am „cancer rectal" şi că fără operaţie nu se poate vindeca. Dar pentru că sufeream de anemie, pentru mine operaţia presupunea un risc. Fiind foarte dezorientat, am început să citesc viaţa Ieromonahului Serafim şi întâmplător m-am oprit la mărturia Anei Semenova Rubţova care descrie vindecarea sa. Impresionat de cele citite, am aşezat cartea lângă locul bolnav, rugându-mă în gând Preacuviosului Serafim să mă vindece. În clipa următoare am simţit cum de sus curge apă şi se revarsă peste locul bolnav şi de fiecare dată când făceam acest lucru, se întâmpla la fel. De atunci am început să simt o mare uşurare. Vă trimit prin transfer suma de 10 ruble şi cu multă supuşenie vă rog să nu refuzaţi a săvârşi panihida la mormântul părintelui Serafim şi să trimiteţi pământ de la mormântul său pe următoarea adresă: oraşul Iamburg, gubernia Sankt-Petersburg, în satul Novopiatniţkoe, lui Şlefan Nichifor Başakinov.

Scrisoare către stareț

Moşierul Alexandru Nicolaev Jukov din orăşelul Nedrigailova, judeţul Lebedinskoe, gubernia Harikov, a fost bolnav timp de 4 ani de reumatism şi de boala englezească; nici un remediu nu i-a fost de folos. La sfatul părintelui său duhovnicesc, a plecat la Mănăstirea Sarov şi a ajuns în data de 4 iunie a anului 1903. La sosirea sa în 4 iunie seara, boala s-a intensificat. Însă trezindu-se în dimineaţa zilei următoare, el s-a simţit complet sănătos şi s-a grăbit cu bucurie să ajungă la mormântul stareţului Serafim, unde a rugat să se slujească panihida, după care s-a scăldat în izvor. Petrecând 3 zile în Sarov şi simţindu-se complet sănătos, Jukov a anunţat obştea mănăstirii despre vindecarea sa.
El domiciliază pe domeniul Haritonenko din judeţul Borzninsk, gubernia Cernigovo, la 26 de verste de statia Dimitrievka a căii ferate Libavo-Romenskaia.

Scrisoarea şefului de poliţie al Unităţii I a Kremlinului din Nijnii-Novgorod, Alexandru Iacovlevici Puare din 23 aprilie 1903

În data de 22 ianuarie a acelui an el a fost paralizat, nemaiputându-şi folosi partea stângă a trupului şi i s-a strâmbat gura, astfel încât până în data de 9 februarie a stat nemişcat. În data de 9 a fost întrunit consiliul medical, care a spus că în ajunul Paştilor (6 aprilie) va fi în stare să meargă prin cameră cu ajutorul bastonului. Insă în ziua următoare, 10 februarie, a venit la el un bun cunoscut, un oarecare Bolişakov, care i-a adus o sticluţă cu apă din izvorul părintelui Serafim, iar în noaptea de 10 spre 11 soţia lui l-a văzut în vis pe părintele Serafim. În dimineţile zilelor de 11 şi 12 el a băut pe stomacul gol câte o linguriţă din apa ce i s-a adus şi, după a doua linguriţă, s-a simţit brusc atât de bine, încât s-a ridicat de unul singur din pat şi a mers puţin prin cameră, încă nesigur. Iar în 13 februarie deja mergea prin toate camerele şi sănătatea sa se îmbunătăţea pe zi ce trecea. In 13 aprilie a venit la Sarov şi timp de 2 zile a mers şi s-a scăldat sub şuvoiul de apă al izvorului părintelui Serafim. Întorcându-se acasă şi constatând că starea sănătăţii sale s-a îmbunătăţit simţitor, cu binecuvântarea Preasfinţitului Nazarie, episcopul de Nijnii Novgorod, el mărturiseşte tuturor despre cele întâmplate, ataşând la declaraţia sa ştampila și semnătura a 5 persoane.

Ţăranul Prohor Serghiev din sătucul Pocinok, judeţul Eleţ, gubernia Smolensk, anunţă în scrisoarea sa următoarea mijlocire minunată a părintelui Serafim:

În data de 27 mai 1903 acesta a fost atacat în pădure de un om care îi purta pică şi care a început să-l lovească fără milă cu pumnii şi cu băţul, pe cap şi pe tot corpul. Deoarece Prohor avea 50 de ani şi nu era prea puternic, neputând să-şi folosească foarte bine picioarele încă de vârsta de ani, pe când cel care l-a atacat era puternic şi sănătos, el nu mai spera nici măcar să rămână în viaţă. În această situaţie de mare deznădejde şi-a adus aminte de părintele Serafim şi în special de momentele în care cuviosul fusese atacat de tâlhari şi l-a chemat în ajutor rugându-se. Atunci, deodată a simţit că, oricât de tare l-ar fi bătut acel atacator, nu-i putea pricinui nici leziuni şi nici o durere prea mare.
Scrisoarea este semnată de preotul V. Ţvetkov şi ştampilată cu pecetea mănăstirii.

Fiica de ţărani Maria Vasilieva Tretiakova din satul Semenova, judeţul Kargopolisk, gubernia Olonetk, anunţă în scrisoarea sa din 16 iunie 1903 următoarele:

Pe 13 iunie avea dureri puternice de cap şi de dinţi. Când s-a rugat în gând Preacuviosului Serafim ca s-o ajute, durerea a început să cedeze, dar ea s-a îndoit şi s-a gândit că durerea îi trece în mod firesc şi dintr-odată a simţit nu doar revenirea durerii de cap şi de dinţi, ci şi o febră mare. Astfel s-a chinuit toată noaptea, dar s-a şi rugat: „Preacuvioase părinte Serafim, ajută-mă". Spre dimineaţă a adormit pentru 2 ore, iar când s-a trezit nu mai simţea durerea, dar avea toată faţa umflată. După acestea boala nu s-a mai întors şi umflătura a cedat treptat.

Vindecare minunată

În data de 24 iunie 1903, văduva Parascheva Loghinova Erşova, soţie de soldat, din satul Verhospaski, regiunea Kriveţk, judeţul Vetlujesk, gubernia Kostroma, a declarat despre următoarea vindecare minunată a fiicei sale Matrona în vârstă de 9 ani. Acum un an şi jumătate, Matrona, care mai înainte fusese complet sănătoasă, s-a îmbolnăvit. Boala ei a luat proporţii înspăimântătoare: mâinile s-au strâns spre cap, iar picioarle i-au înţepenit, fără a le mai putea mişca.
Nu putea sta nici aşezată, nici culcată fără pernă. În această stare a fost internată în spitalul din satul Pâşciug în luna decembrie a anului 1903. Medicii au constatat că ea avea creierul fragmentat și au refuzat s-o mai ţină acolo din cauza imposibilităţii de a o vindeca. În acea stare bolnavă a fost luată din spital şi a rămas în preajma mamei sale. Medicii au propus să i se dea o adeverinţă pentru ca bolnava să fie internată în clinica orășenească, însă mama sa a hotărât să apeleze cu credinţă la ajutorul haric şi se gândea să meargă la Mănăstirea Solovăţ. Atunci rudele ei apropiate au sfătuit-o ca în locul unei asemenea călătorii îndepărtate să meargă la noul Sfânt al lui Dumnezeu, părintele Serafim. Şi ea a hotărât să meargă la Sarov. Acestea au avut loc de lăsatul secului de brânză şi ouă (în jur de 10 februarie). Chiar din acea perioadă, bolnava a simţit o uşurare şi a început să se vindece. Astfel, în preajma sărbătorii Sfintei Treimi (25 mai) mama împreună cu fiica bolnavă au pornit la drum şi au ajuns la Sarov pe 17 iunie. Înainte de sosirea lor la mănăstire, bolnava încă îşi mai pierdea cunoştinţa, aflându-se în această stare în jur de o zi şi jumătate. În plus, ea nu mai putea nici să mănânce, nici să bea şi din gură îi curgea spumă. Ajungând la Sarov, în ziua următoare, miercuri, ea s-a aflat tot în aceeaşi situaţie, rămânând nemâncată, însă mai târziu s-a produs o uşurare semnificativă şi bolnava a început să se ridice din pat de una singură şi să-şi simtă oarecum mâinile. Apoi Parascheva Erşova a mers de 3 ori la izvorul părintelui Serafim. Prima dată ea a dus-o pe copilă în braţe, iar înapoi bolnava a parcurs şi singură o oarecare distanţă. Astfel, de fiecare dată ea se simţea din ce în ce mai bine. Ultima dată, pe 24 iunie, bolnava a parcurs tot drumul până la izvor şi înapoi de una singură.
O nouă mărturie 

Preotul bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului" din oraşul Moscova, Teodor Vozdvijenski, în scrisoarea din 20 iunie 1903 a relatat mărturia moşierului Alexei Teodorov Danilov referitor la următoarea vindecare minunată din anul 1872 a surorii sale, Maria.

Fiind căsătorită cu negustorul Iudin din oraşul Şaţk, gubernia Tambov, Maria s-a îmbolnăvit în mod straniu. Nemaifiind în stare să vorbească, a început să manifeste semne de alienare mintală, ajungând până la turbare. Se lovea, dansa, strica tot ce-i ieşea în cale şi în acelaşi timp slăbea foarte repede, astfel încât în decursul a jumătate de an s-a făcut ca o aşchie. Toate strădaniile medicilor pentru a-i uşura boala s-au dovedit zadarnice. În această stare, ea a fost trimisă în casa părintească din oraşul Temnikov (gubernia Tambov).
De acolo, la sfatul cunoscuţilor, mama şi fratele ei, A.O. Danilov, au dus-o la Sarov, la mormântul părintelui Serafim. Ajunsă acolo, bolnava se comporta atât de violent, încât n-a fost lăsată nici să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Atunci fratele ei a dus-o la izvorul părintelui Serafim şi aici s-a săvârşit o minune: după ce a fost scăldată de către fratele său, ea, care până în acele clipe făcuse mare tărăboi, s-a liniştit. În ziua următoare, în timp ce băteau clopotele pentru Liturghie, bolnavei i-au dat lacrimile şi ea, care vreme de o jumătate de an nu vorbise, a început dintr-odată să vorbească. „Şi, mulţumindu-i Domnului, continuă fratele ei, noi ne-am întors în Temnikov şi sora mea e sănătoasă până astăzi. Acum, când se pregăteşte descoperirea moaştelor părintelui Serafim, am considerat că trebuie să mărturisesc minunea care s-a săvârşit acum 30 de ani. Eu sunt gata să confirm cele de mai sus prin jurământ şi sora mea, care până astăzi este sănătoasă, va face acelaşi lucru."
Vindecare miraculoasă

Eufimia Ivanovna Smolnikova, văduvă în vârstă de 50 de ani, de la fabrica Vodkinsk din judeţul Sarapulisk, gubernia Veatka, în data de 26 iunie 1903 a declarat cele de mai jos:
Cu 6 ani în urmă ea a paralizat, înţepenindu-i partea stângă a corpului, şi a fost internată în clinica din oraşul Kazani timp de 18 zile. De atunci boala a mai cedat, însă tot nu trecea definitiv. Ieri, 25 iunie, bolnava s-a scăldat în izvorul părintelui Serafim, unde a şi înnoptat, iar azi, mergând spre Sarov, s-a simţit atât de sănătoasă cum n-a mai fost niciodată de când s-a îmbolnăvit. Acum recunoaşte fără îndoială că s-a vindecat.
Că cele spuse sunt adevărate, pot confirma: fiica sa, Agripina Iujanina, şi sora administratorului fabricii, Olga Alexandrovna Marţeva, care-i elibera ajutorul material din partea asociaţiei Crucea Roşie.

Vindecare prin icoana Sf. Serafim

După declaraţia personală din 28 iunie 1903

Bătrâna Matrona Nikitina Kriukova în vârstă de 70 de ani din satul Paporotka, judeţul Bogorodiţk, gubernia Tuia, a venit să se închine plăcutului lui Dumnezeu, părintele Serafim. Din cauza răcelii şi a reumatismului, de 8 ani ea avea dureri de mână şi, cu toate că putea să o mişte, nu simţea nici o putere în ea. Aflându-se la o vârstă înaintată, nici nu mai spera să scape de această durere vreodată. Însă împărtăşindu-se cu Sfintele Taine în 26 iunie şi venind la mormântul părintelui Serafim, de-abia a apucat să se atingă de icoana lui care se află acolo, că imediat a simţit o căldură deosebită răspândindu-se prin mâna sa stângă şi din acea clipă a simţit că i-a revenit puterea. În prezent, ea nu mai are nici o problemă cu mâinile. Adevărul celor spuse sunt gata să-l confirme atât soţul ei care rămăsese acasă, cât şi preotul satului Paporotka.

Redarea vederii

După mărturia personală din data de 28 iunie 1903

Ţăranca Elena Nikitina Kulomzina, în vârstă de 25 de ani, din satul Korovenki, judeţul Bogorodiţk, gubernia Tuia, care a orbit cu 5 ani în urmă - la 9 luni după ce s-a căsătorit -, a fost adusă la Sarov în data de 22 iunie de către mama sa. Şi abia de Paşti soţul său a primit-o înapoi pentru a vieţui împreună, iar înainte de acest eveniment, timp de 3 ani ea a trăit din cerşit.
Astăzi după Utrenie, împreună cu alţi oameni, ea a participat la Paraclisul părintelui Serafim şi, după ce accesele sale neaşteptate de plâns au încetat, a observat că poate deosebi culorile şi să vadă puţin.
Părintele Vasilie şi şeful de plasă Serghei Pavlov sunt în măsură să mărturisească acestea.

SFANTUL VASILE

Acest intre Sfinti, Parintele nostru Vasilie cel Mare a trait intre anii 330-379, in vremea Sfantului si marelui imparat Constantin si, pana in zilele imparatului Valens, cel cazut in ratacirea lui Arie. S-a nascut in Cezareea Capadochiei, din parinti dreptcredinciosi si instariti, Emilia si Vasilie, tatal sau fiind un luminat dascal in cetate.
Iubitor de invatatura si inzestrat pentru carte, Sfantul Vasilie si-a imbogatit mintea cercetand, rand pe rand, scolile din orasul sau Cezareea, apoi din Bizant, mergand pana si la Atena, cea mai inalta scoala din timpul sau, unde a intalnit pe Sfantul Grigorie de Nazians, cu care a legat o stransa si sfanta prietenie.
A fost inaltat la scaunul de Arhiepiscop al Cezareei in anul 370, in vremuri grele pentru Biserica, cand ereticii lui Arie si Macedonie izbutisera sa aiba de partea lor pe insusi imparatul Valens. Sfantul Vasilie a dus o lupta apriga, cu scrisul si cuvantul, luminand crestinatatea si aparand dogma Sfintei Treimi. Si-a atras mania imparatului si a suferit multe prigoniri din partea lui, pentru apararea acestei dogme de capetenie a crestinatatii.
Sfantul Vasilie a indreptat si unele lipsuri ale monahismului din timpul sau, chemandu-i pe moanahi sa se nevoiasca nu numai in folosul mantuirii persoanale, ci si in folosul aproapelui. Este cel dintai ierarh care a intemeiat, pe langa Biserica, azile si spitale, in ajutorul celor saraci si neputinciosi, indemnand pe cei insatariti sa foloseasca avutiile lor, ajutand pe cei nevoiasi si lipsiti.
S-a mutat catre Domnul la varsta de 50 de ani, in ziua de 1 ianuarie, plans de credinciosi si de necredinciosi, care-l iubeau si-l cinsteau pentru bunatatea si intelepciunea lui. Cei zece ani ca arhiepiscop in Cezareea Capadochiei i-au fost deajuns, pentru ca el sa intre in istorie cu numele de Sfantul Vasile cel Mare. Pentru rugaciunile lui, Doamne miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

ÎN PRAG DE AN NOU LA ROMÂNI

Pentru noaptea de Revelion, superstiţii şi tradiţii s-au născut de-a lungul timpului în diferite regiuni, oraşe sau sate. Unii dintre noi cred în ele şi au grijă ca, de Anul Nou, să le respecte. Cele mai populare superstiţii sunt legate de vestimentaţia, hrana sau comportamentul în ajunul şi în prima zi a noului an. Varietatea obiceiurilor este foarte mare, după cum se spune în popor - câte bordeie, atâtea obiceiuri.
În ultima zi din decembrie, românii de la sat desfăşoară diferite activităţi gospodăreşti, pentru a întâmpina Anul Nou cu toate lucrurile puse la punct: ung pragul casei şi al şurii cu usturoi pentru a împiedica spiritele rele să intre, fac curăţenie sau taie pomii care nu au rodit peste an.
Haină nouă sau roşie, pentru noroc
În noaptea dintre ani, bătrânii spun că e bine ca fiecare să poarte o haină nouă sau un lucru de culoare roşie, pentru a avea noroc şi a atrage energiile pozitive. Iar dacă în dimineaţa de 1 ianuarie, după ce ne spălăm, ne ştergem faţa cu un ban din aur sau din argint, vom fi curaţi şi sănătoşi tot anul.
Reguli în noaptea dintre ani
Unele activităţi pot fi făcute, dar cele mai multe, nu. Nu e vreme de dormit în data de 31 ianuarie - cine doarme, va fi leneş tot anul.
În această perioadă, pentru a ne asigura că vom avea un an aşa cum ni-l dorim, se spune că trebuie să respectăm superstiţiile născute din bătrâni. Dacă ne dorim un an liniştit, fără certuri şi conflicte cu cei din jur, nu trebuie să tăiem cu foarfecele, să călcăm, coasem, tricotăm sau să spălăm rufe. De asemenea, în nicio gospodărie nu trebuie să se măture în ajunul Anului Nou, pentru că alungă din casă prosperitatea. Chiar dacă nu ne place să dăm bani, obiceiul spune că trebuie să ne plătim datoriile înainte de Anul Nou, altfel vom avea datorii în tot anul ce vine. Nu trebuie nici să dăm bani cu împrumut. Nu e bine să îi dăm, dar e bine să îi avem în buzunar în ceasul al douăsprezecelea, aceasta fiind o superstiţie practicată în toată lumea.
De petrecerea gălăgioasă fug spiritele
Înainte şi după miezul nopţii trebuie să petrecem cu muzică, dans şi veselie, astfel încât să se facă gălăgie cât mai mare. Şi spectacolul de artificii are o semnificaţie la români. Etnologii spun că acesta nu este doar un mijloc de a sărbători, ci şi unul de a alunga spiritele rele, care se tem de zgomot şi de lumina puternică. Tot atunci când sărbătorim, trebuie să ne punem o dorinţă. Deşi e greu să alegem doar una, se spune că avem mari şanse ca în anul ce vine, aceasta să se îndeplinească.
Vâscul, simbol al purităţii spirituale
Din casă nu trebuie să lipsească vâscul. Acesta îşi menţine prospeţimea pe timpul iernii, rezistă la ger şi la întuneric, are proprietăţi de leac şi de aceea, în diferite mitologii, e apreciat ca o plantă înzestrată cu însuşiri miraculoase. Este un simbol al purităţii spirituale, al armoniei şi protectoare a sentimentelor de dragoste, a casei şi familiei împotriva spiritelor rele. În tradiţia românească, vâscul are o mare însemnătate de sărbători. De aceea, în fiecare casă trebuie să fie agăţat de lustră, fereastră sau uşă, simbol al bunăvoinţei şi prieteniei. Pentru ca lucrurile să meargă bine în dragoste, în anul ce vine, îndrăgostiţii trebuie să se sărute sub vâsc.
ANUL NOU LA ROMANI
Revelionul sau “Ingropatul anului”
La romani, Sarbatorile de iarna se desfasoara intre 24 decembrie si 7 ianuarie si au ca puncte centrale zilele Craciunului, Anului Nou si Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importanta fiind repertoriul neasemuit de bogat in datine si credinte.
Ciclul Sarbatorilor de Anul Nou este impartit simetric in doua segmente: perioada dintre Craciun si miezul noptii de 31 decembrie si apoi pana la Boboteaza. In prima parte a ciclului, timpul se degradeaza neincetat: se mareste noaptea, sporeste frigul si intunericul si, o data cu acestea, spaima oamenilor ca lumea merge spre pierzanie, ca va veni momentul cand Soarele va disparea definitiv de pe cer.
Soseste apoi fenomenul astronomic spectaculos al solstitiului de iarna, cand Soarele incepe sa urce pe bolta cerului si ziua sa creasca putin cate putin, “cu cat sare cocosul pe pragul casei” sau “cu cat se misca puiul in gaoacea oului”.
Innoirea anului
Ceremonialul de innoire simbolica a timpului, in noaptea de 31 decembrie/1 ianuarie, este numit “Ingropatul Anului”, denumirea de Revelion apartinand timpurilor moderne. Timpul obiectiv, care curge spre infinit, este “oprit” dupa 365 de zile si intors, precum ceasornicul, pentru a fi reluat de la capat in ziua de Anul Nou, se arata in lucrarea “Zile si mituri – calendarul taranului roman”, de Ion Ghinoiu.
Asemanator divinitatii, timpul se naste anual, intinereste, se maturizeaza, imbatraneste si moare pentru a renaste dupa alte 365 de zile.
Sunt o mamica implinita!
sunt aici doar pentru cei dragi!
“Cele rele sa se spele,cele bune sa se-adune.”
Ideea innoirii timpului supravietuieste in calendarul popular, unde “sfintii” sunt tineri, maturi si batrani, dupa cum s-au impartit sarbatorile. Cei de la inceputul anului sunt tineri (Sfantul Vasile, Dragobete, Sangiorz), la mijlocul anului sunt maturi (Sfantul Ilie, Sfanta Maria), iar ultimii sarbatoriti sunt, fara exceptie, batrani (Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun).
Exista insa si exceptii: Mos Alexa si Baba Dochia (1 si 17 martie), celebrati primavara, si-au pastrat locul avut intr-un stravechi calendar, cu inceputul de an in perioada echinoctiului de primavara.
Spiritele se intorc printre cei vii
Prin multe obiceiuri si credinte se exprima la inceput teama, dezordinea si haosul, iar dupa miezul noptii de Revelion optimismul, veselia, ordinea si echilibrul. Cele mai importante obiceiuri sunt sacrificiul ritual al porcului, prepararea alimentelor rituale din grau (colaci, turte) si din carne de porc (piftie, carnati), credinta ca se deschid mormintele si spiritele se intorc printre cei vii, abundenta ospetelor si petrecerilor.
Perinita, strigatul peste sat, bilant nocturn, in auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rau in anul care se incheie si colindele cetelor de feciori sunt obiceiuri la fel de importante. Nu pot lipsi de la sate stingerea luminilor in noaptea de Revelion (ce simbolizeaza intunericul si haosul desavarsit provocat de moartea divinitatii), aprinderea luminilor care simbolizeaza nasterea, credinta deschiderii cerului, arderea comorilor si vorbitul animalelor, incercarea norocului, aflarea ursitei, intocmirea calendarului si impacarea pricinilor.
Prin Sorcova se incearca alungarea spiritelor malefice prin zgomote, iar Plugusorul reprezinta inceperea simbolica a lucrului. Nu toate tarile sarbatoresc in acelasi timp Anul Nou si nici in acelasi fel. In diferite parti ale lumii sunt folosite diverse calendare. Cu mult timp in urma, timpul a fost impartit in zile, luni si ani.
Unele calendare se bazeaza pe miscarile Lunii, altele pe ale Soarelui, in timp ce altele si pe ale Lunii, si pe ale Soarelui. In intreaga lume insa, Anul Nou este celebrat in mod sarbatoresc, cu mult fast si veselie.
Prima zi a Anului Nou este patronata de Sfantul Vasile
Sfantul Vasile cel Mare este unul dintre primii patriarhi ai Constantinopolului, cel care a avut un rol esential in delimitarea ritului rasaritean, al ortodoxiei, de cel apusean. In prima zi a anului nou, ziua Sfantului Vasile, se canta colinde specifice si se impart daruri, mai mult simbolice. In unele zone, de Sfantul Vasile copiii si tinerii pleaca cu Plugusorul.
Acest obicei reprezinta un rit precrestin de fertilizare, de invocare a spiritelor bune in casa si in gospodaria celui “urat”. In ziua de Sfantul Vasile, cerul este deschis si se considera ca rugaciunile sunt mai eficiente, dar si ca magia are mai multi sorti de izbanda. Din aceste motive, in aceasta zi li se prezice fetelor viitorul.
Pentru aceasta, in vechime se foloseau mai multe tehnici de ghicit, cele mai cunoscute fiind cea cu ajutorul cartilor si cea cu oglinda. De asemenea, pentru ca fata sa-si viseze ursitul, ea trebuia sa-si puna sub limba, inainte de a se culca, putin busuioc. La sate se coace si acum paine pentru toata familia, si se “citesc” evenimentele din anul abia inceput (prin felul in care se rupea painea, prin studierea norilor sau a felului in care bate vantul) si se incearca deducerea soartii rudelor si prietenilor.
In unele zone, copiii merg cu sorcova (care simbolizeaza sceptrul lui Hermes); atingerea acesteia, insotita de o urare, este considerata ca fiind aducatoare de noroc.
Sorcova
“Sorcova, vesela, Sa traiti, sa-mbatraniti, Peste vara, primavara, Ca un par, ca un mar, Ca un fir de trandafir, Tare ca piatra, Iute ca sageata, Tare ca fierul, Iute ca otelul. La anul si la multi ani!” Acest obicei il gasim la toate popoarele din cele mai vechi timpuri. In loc de batul impodobit cu flori de foita colorata, cum este la noi, la romani, se mergea pe la case cu ramuri de maslin sau de laur, pentru a se face urari de Anul Nou.
Inainte, sorcova se facea din mladite de copaci (de obicei meri sau trandafiri), care se puneau in noaptea de Sf. Andrei in apa, iar de Anul Nou, daca infloreau, aduceau mult noroc. Astazi se pune, in loc de crengute, grau in ghivece sau in farfurii care, dupa ce creste verde si frumos, se daruieste de Anul Nou celor dragi, facandu-li-se urari sau se pastreaza in casa ca semn al viitorului belsug.
Cuvantul “sorcova” este de origine slava (sorok – 40, numarul corespunzand exact cu cele 40 de lovituri ce se dau cu sorcova asupra celui caruia i se ureaza, in timpul recitarii colindului).
Plugul si plugusorul copiilor
In ajunul Anului Nou, in Moldova, cete de flacai si de barbati de curand insurati pleaca cu Plugul – stravechi obicei agrar derivat dintr-o practica primitiva, trecut printr-un rit de fertilitate, a ajuns o urare obisnuita de recolte bogate in anul care abia incepe.
Urarea de plugusor este de fapt un adevarat poem care deschide cu har, recurgand la elemente fabuloase, toate muncile agricole. Obiceiul contribuie la veselia generala a Sarbatorilor de Anul Nou, colorand desfasurarea acestei sarbatori cu acele elemente care ilustreaza una dintre principalele ocupatii ale poporului nostru – agricultura.
Plugusorul copiilor este tot un obicei stravechi agrar. In ajunul Anului Nou, cetele de copii intra din casa in casa sa ureze, purtand bice (harapnice) din care pocnesc, clopotei, talangi etc. Urarea este un lung poem in versuri, care prezinta succesiunea muncilor agricole – de la aratul ogorului pana la coptul colacilor.
Jocul caprei
Capra a fost socotita de romani ca animalul care da semne daca vremea va fi buna sau rea. Jocul “caprei” (omorarea, bocirea, inmormantarea, invierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. In cadrul sarbatorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul caprei”.
In zilele noastre, jocul a ramas un pretext pentru una dintre traditionalele manifestari artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare in culori vii, uneori stridente, pentru inveselirea gospodarilor si pentru urari bune cu prilejul Anului Nou. In satele si comunele maramuresene se practica “doua tipuri distincte de “capra”: – jocul caprei – bazat numai pe acompaniament muzical (la Ieud, un singur fluieras; la Botiza, patru sau sase fluierasi) – jocul caprei inclus intr-un spectacol popular complex.
Ca si celelalte jocuri cu masti practicate in timpul Sarbatorilor de iarna, si in jocul caprei” si-au facut loc, pe langa mastile clasice (capra, ciobanul, tiganul), mastile de draci” si mosi” care, prin strigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dand uneori o nuanta de grotesc.
Superstitii
Este bine stiut ca de felul in care pasesti in noul an depinde cum iti merge pe parcursul acestuia. Pentru a ocoli necazurile, batranii s-au inconjurat de tot felul de superstitii pe care le-au transmis cu grija urmasilor.
Se spune ca, la sfarsitul anului, este bine ca tot omul sa aiba datoriile platite, pentru ca in anul care vine sa nu fie nevoit sa scoata multi bani din buzunare. Se mai spune, de asemenea, ca in prag de an nou casa trebuie sa fie curata, oricand gata sa primeasca oaspeti. Nici rufele murdare nu este bine sa fie lasate pentru dupa Anul Nou. Spalandu-le inainte de intrarea in noul an, te feresti de saracie si de mizerie.
Pregatirea bucatelor pentru seara dintre ani este invaluita si ea in umbra superstitiilor. Astfel, pentru noaptea dintre ani nu se gateste mancare din carne de pasare, deoarece asa cum gaina scormoneste in pamant si-l imprastie, tot asa se risipeste norocul si bunastarea casei.
O traditie mai noua cere ca miezul noptii de Revelion sa-i surprinda pe indragostiti sarutandu-se sub crenguta de vasc atarnata la usa. Se spune ca daca noul an te “prinde” astfel, atunci dragostea va intra tot anul in gospodarie, iar cei ai casei vor trai in armonie.
O alta superstitie este si aceea ca prima persoana care intra in casa in noul an sa fie barbat. Asta pentru ca el reprezinta stalpul casei, iar daca intra primul, atunci fericirea casei nu va fi clintita de greutatile cotidiene. Pe 1 ianuarie este bine ca in case sa intre “semanatorii”.
Acestia arunca cu grau sau, mai nou, cu orez in toate incaperile pentru ca cei ai casei sa aiba parte de un an prosper.
In prima zi din noul an nu se matura si nici nu se aduna graul sau orezul pentru a nu atrage saracirea casei in anul cel nou. Se mai spune ca cine va dormi in Ziua de Sfantul Vasile va fi tot anul somnoros.
Daca in ajunul lui Sfantul Vasile, seara, fetele pun intr-un vas cu apa un fir de busuioc si o ramura de mar, apoi un ban ca punte, lasandu-le astfel in noaptea Anului Nou pana dimineata, il vor visa pe tanarul care le va cere in casatorie. In dimineata de Sfantul Vasile, fetele mari se duc in ocolul vitelor si dau cu piciorul intr-o vaca ce sta culcata zicand: “Hai, estimp, hai altadata, hai la anul, hai la doi ani etc”. La ce zicere se va scula vaca, atunci se va marita fata.
Semnele
• Cand la masa se varsa piper, e semn de cearta;
• Daca se varsa ceai, e semn bun;
• Cand un bat de chibrit paraie mai lung in mana cuiva, e semn ca acela va lua bani;
• Daca la masa sunt puse din intamplare mai multe tacamuri decat numarul persoanelor, e semn ca vor veni musafiri pe neasteptate;
• Cel care mananca cu lacomie sau ceva gretos trebuie sa bata din palme, ca sa nu i se aplece;
• Cand la masa se varsa vinul din pahar, e semn de veselie;
• Pentru cel care stranuta e semn ca va face chef;
• Cel care mananca mult trage a saracie;
• Cel care va manca sau va bea ceva dat peste fereastra poate sa turbeze;
• Cand se varsa cafea, e semn ca respectiva persoana va primi bani.
Gazda, dar si invitat de Revelion
Joci rol de gazda anul acesta de Revelion? Va trebui sa pui la bataie toata inventivitatea ta pentru a fi la inaltime, pentru a organiza o petrecere pe care invitatii tai sa o tina minte. Totusi, va trebui sa imbini utilul cu placutul, cu alte cuvinte sa ai grija sa nu devii bucatareasa-ospatarita a chefului in loc sa petreci si tu alaturi de cei pe care i-ai primit in casa.
Nu te oferi tu sa faci toata mancarea, chiar daca ti se pare ca ai timp destul sa gatesti, avand trei zile libere inainte de noaptea de Revelion. Fa astfel incat sa va intalniti intre voi, doamnele si domnisoarele, si stabiliti meniul serii, apoi impartiti intre voi gatitul. De cumparat, ar trebui cumparate toate ingredientele si produsele necesare deodata, pentru ca toata lumea sa stie pentru ce si cat s-a cheltuit, iar plata sa se faca in mod egal.
Exista, si tu stii asta, mai mereu mici discutii pe aceasta tema si e pacat ca tot cheful sa se duca de rapa. Cumparati totul cat mai din timp, chiar de astazi, mai ales bautura, cu care toti se vor aproviziona din belsug pentru vacanta de Revelion.
Pregateste partea din meniu care iti revine tie cat mai repede posibil: daca sunt sarmale, fripturi sau tot felul de sosuri, pregateste-le chiar si cu cateva zile mai devreme si lasa-le in congelator. In 31 decembrie nu iti ramane decat sa le muti in oala, tava sau tigaie si sa le pui pe foc sau in cuptor; daca in sarcina ta au cazut aperitivele – salate, platouri sau sandvisuri, fa-le chiar in 31 decembrie, dar incearca sa-ti usurezi munca, cerand la magazin sa ti se felieze mezelurile sau cascavalul.
Daca nu ai aparate electrocasnice, imprumuta ceea ce iti lipseste: mixerul pentru maioneze sau vinete, tocatorul de legume pentru salatele din cruditati, cafetiera – astfel incat sa nu pazesti ibricul de cafea in bucatarie in timp ce ceilalti se distreaza (ai nevoie si de toate termosurile disponibile ale invitatilor tai, pentru a prepara cafeaua din timp, ca sa nu mai pierzi vremea in timpul chefului).
Nu te omori cu curatenia, limiteaza-te la a da cu aspiratorul si a curata baia si bucataria, pentru ca, oricum, dupa petrecere, va trebui sa pui osul la treaba si sa smotruiesti temeinic. Pune deoparte toate obiectele care se pot sparge. Nu te gandi ca vaza ta preferata sta bine pe televizor, pentru ca nu poti sa stii daca nu cumva, in focul dansului, o sa te trezesti cu ea bucatele. Asigura-te ca ai tacamuri si farfurii destule pentru toate felurile servite, asa incat sa nu fii nevoita sa speli vase. Mai bine le ceri invitatilor sa aduca de acasa cateva, decat sa risti sa-ti patezi rochia cu detergent de vase. Desigur, este valabil si pentru pahare si canile de cafea, care trebuie mereu improspatate. Vrei sa-ti lasi musafirii cu gura cascata? Afla cum sa-ti decorezi paharele.
Pentru pahare, foloseste marar agatat in exteriorul paharului, felii de portocala, langa care poti sa adaugi un jeleu viu colorat, o felie de lamaie, langa care pui o maslina, ba chiar si felii de rosii sau castraveti (toate crestate atat cat sa se aseze pe marginea paharelor).
Daca ai cupe, scrumiere, bomboniere pe care nu le vei folosi in timpul chefului in scopul pentru care au fost create, decoreaza masa.
Pune in ele salata ornata cu ardei iuti rosii, o jumatate de grepfrut cu marginea decupata zimtat, in mijlocul careia asezi visine din compot (sau alte fructe colorate, in cazul in care ai in congelator), ciorchini de struguri intre care poti aseza asimetric coji de portocale curatate cu cutitul special pentru decojit, astfel incat sa se onduleze de la sine.
Daca ai bete pentru frigarui, poti sa insiri pe ele tot ce-ti trece prin cap: felii de ridiche intercalate cu masline, boabe de strugure intercalate cu felii de mandarine mici, bucatele de gogosar intercalate cu felii de morcov.
Practic, aria este cat se poate de larga, poti decora exact asa cum iti trece prin cap. Poti decora paharele in care se va bea vermut asa ca la restaurant, cat se poate de simplu: pe o latime de 1 – 2 centimetri, paharul se ruleaza in albus de ou si apoi in zahar tos. Cand se usuca, crestezi o felie de portocala, lamaie, cireasa sau visina si o agati de pahar.

SMERENIA

A zis un bătrân că smerenia poate mai mult decât toată nevoinţa şi a povestit şi un lucru ca acesta:

Erau doi episcopi aproape unul de altul şi erau odinioară supăraţi unul asupra celuilalt. Unul era bogat şi puternic, iar celălalt smerit. Şi căuta cel puternic să facă rău celuilalt. lar cel smerit auzind aceasta, zicea către clerul său: o să-l biruim cu darul lui Dumnezeu. 

Şi i-au zis clericii: stăpâne, cine poate să-l biruiască?

 lar el zicea: răbdaţi, fiilor şi veţi vedea mila lui Dumnezeu! Aşadar, pândea şi când avea acela un praznic de Sfinţii mucenici, a luat clerul, a ieşit şi le-a zis: veniţi după mine şi orice mă veţi vedea pe mine că fac, faceţi şi voi şi o să-l biruim. 

Deci mergând după dânsul îşi ziceau: oare ce are să facă? Şi după ce au venit, l-au aflat făcând slujbă. Si toată cetatea era adunată acolo. Atunci, episcopul a căzut in genunchi la picioarele celui puternic împreună cu clerul său, zicând: iartă-ne pe noi, stăpâne, robii tăi suntem! Acela spăimântându-se de ceea ce a făcut, umilindu-se, căci Dumnezeu schimbase inima lui, l-a prins de picioare, zicând: tu eşti stăpân şi părinte! Şi de atunci s-a făcut mare dragoste între dânşii.

 Şi zicea cel smerit către clerul său: nu vă ziceam vouă, fiilor, că vom birui prin bunătatea lui Dumnezeu?

Deci şi voi când aveţi vrajbă cu cineva, aceasta faceţi şi veţi birui cu darul lui Dumnezeu.

Cum serbăm Crăciunul

Naşterea cea minunată
A Pruncuţului Hristos
Cu iubire-i aşteptată
De poporul credincios.

De aceea unii fraţi
Se-nnoiesc, se spovedesc,
Şi aşa frumoşi, curaţi,
Naşterea sărbătoresc.

Pentu alţii, ce să spun,
Ştii prea bine şi matale:
Pentru ei, Sfântul Crăciun
Este... oala cu sarmale.

Cercelul băieţilor
Un gest fără de pereche,
E dat ochilor să vadă:
Un cercel într-o ureche

La băieţii de pe stradă.
"Moda" asta este veche
Şi-o-ntâlnim la sclavi, de fel,
Ce purtau într-o ureche

De nevoie, un cercel.
Sclavii cui sunteţi băieţi ?
Sau sunteţi pişcaţi de streche ?
C-un cercel, vă spun, să ştiţi
,
Eu vă văd... într-o ureche.
Meditaţii pentru rai
Mulţi părinţi îşi pregătesc
La meditatori cu carte

Copilaşii ce-şi doresc
Ca să intre-n facultate.
Pentru asta dau mari sume
Pentru ore de chimie
,
Matematică, română
Sau engleză, geografie.
La religie, bădie,
Pân-acum, încă, n-aflai

Taţi să-şi mediteze fiii
Pentru a intra în... rai.

Seraphim Rose - Sufletul dupa moarte

O experienta moderna a vamilor

Reactia tipica a unui om "luminat" al timpurilor moderne dupa ce intalneste personal realitatea vamilor, in cursul unei "morti clinice" (cu o durata de 36 de ore) poate fi urmarita in "Unbelievable for Many but Actually a True Occurrence". "Prinzandu-ma de brate, ingerii m-au dus de-a dreptul prin zidul salonului in strada. Incepuse sa se intunece, ningea linistit, cu fulgi mari. Vedeam lucrurile astea, in schimb frigul sau macar o diferenta de temperatura intre interiorul camerei si exterior n-am simtit. Evident, aceste fenomene isi pierdusera semnificatia pentru corpul meu modificat. Incepuram sa ne inaltam cu repeziciune. Pe masura ce urcam, spatiul care se desfasura inaintea ochilor nostri devenea din ce in ce mai larg, astfel ca in final ajunsese la proportii atat de coplesitoare, incat m-a cuprins teama cand am realizat cat de nesemnificativ eram eu insumi in raport cu acest tinut infinit ...
Notiunea timpului era cu totul absenta din mintea mea, in acel moment, asa ca nu stiu cat anume ne-am deplasat in sus cand, dintr-o data, a inceput sa se auda, indistinct la inceput, un zgomot, dupa care, tasnind de undeva cu tipete si rasete salbatice, un stol de tot soiul de fiinte hidoase incepu sa se apropie cu viteza de noi.
Spirite rele! - am realizat si apreciat dintr-o data, cu o iuteala uluitoare, starnita cu siguranta de groaza care ma cuprinsese, o groaza cu totul deosebita si necunoscuta pana atunci. Spirite rele! O, cu cata ironie, cu cata convingere n-as mai fi ras doar cu cateva zile inainte de asa ceva. Chiar cu cateva ore inainte, daca cineva mi-ar fi spus, nu ca el ar fi vazut cu ochii lui spirite rele, ci si numai ca crede in existenta lor ca in existenta a ceva cum nu se poate mai real, ar fi starnit in mine aceeasi reactie de ras copios! Asa cum se cuvenea pentru un om "bine educat" de la sfarsitul secolului al XIX-lea, eu intelegeam aceste lucruri ca desemnand inclinatii maladive, patimi ale fiintei umane si, din aceasta pricina, sintagma in sine nu avea pentru mine semnificatia unui nume, ci a unui termen care defineste un concept abstract. Si dintr-o data, acest "concept abstract" imi aparea in fata ochilor intr-o personificare vie !...
Dupa ce ne-au inconjurat din toate partile, printre chiote si zgomote nerusinate, spiritele rele cerura sa le fiu dat lor; incercau sa ma apuce cumva si sa ma smulga dintre ingeri, dar era evident ca nu indrazneau sa faca asta. Din mijlocul vacarmului zbieratelor, de neimaginat si tot atat de repugnant auzului, ca si infatisarea lor vazului, mai reuseam sa prind din cand in cand cuvinte si chiar fraze intregi. "Al nostru este: s-a lepadat de Dumnezeu" - strigara dintr-o data, aproape la unison, si se napustira asupra noastra cu atata inversunare incat pentru moment am simtit ca-mi ingheata sirul gandurilor in minte, de frica. "Asta-i o minciuna! Nu-i adevarat!" - as fi vrut sa strig, revenindu-mi in fire; dar o amintire impovaratoare imi lega limba. Intr-un mod cu totul necunoscut mie imi reveni in minte, dintr-o data, o secventa atat de lipsita de importanta din viata mea si atat de indepartata in timp, din vremea tineretii, incat nu credeam ca eu sa fi fost vreodata in stare a mi-o mai aminti".
Aici, autorul rememoreaza un incident din anii studentiei: candva, intr-o discutie filosofica dintre cele mai obisnuite printre studenti, unul dintre colegii sai exprimase aceasta opinie: "De ce trebuie sa cred? Nu este oare la fel de posibil ca Dumnezeu sa nu existe?". La care autorul raspunse: "Se poate". Acum, confruntat cu demonii acuzatori, autorul revine: "Aceasta propozitie fusese in cel mai deplin sens al cuvantului o "vorba goala": cuvintele lipsite de sens ale colegului meu nu putusera starni in mine nici cea mai mica indoiala cu privire la existenta lui Dumnezeu. Nici macar nu ascultasem prea atent ce spunea, de altfel, iar acum realizam ca acea vorba goala pe care o aruncasem atunci nu disparuse nicidecum fara urma. Am fost deci nevoit sa ma justific, sa ma apar de acuzatia care mi se aducea, in asa masura incat Noul Testament s-a verificat in practica: intr-adevar, avem de dat socoteala pentru orice cuvant desert, daca nu prin voia lui Dumnezeu, care cunoaste tainele inimii omenesti, atunci prin furia vrajmasilor mantuirii.
Aceasta acuzatie era, evident, cel mai puternic argument adus de spiritele rele spre pierzarea mea, iar ele pareau sa prinda puteri noi de aici, judecand dupa indrazneala atacurilor si dupa faptul ca acum se roteau deasupra noastra cu mugete de furie, impiedicandu-ne sa inaintam.
Mi-am amintit o rugaciune si am inceput sa ma rog chemandu-i in ajutor pe toti oamenii sfinti ale caror nume mi le aminteam sau imi veneau in minte. Dar asta nu i-a speriat pe vrajmasii mei. Ca un jalnic ignorant, crestin doar cu numele poate ca pentru prima oara in viata mea de-abia atunci mi-am adus aminte de cea care este numita Mijlocitoarea crestinilor.
Si sigur ca rugaciunea mea catre ea a fost intensa, sigur ca sufletul meu era plin de invataturi gresite, caci cu greu mi-am putut aminti si i-am putut rosti numele, dar la un moment dat aparu totusi deasupra noastra ceva ca un fel de ceata alba care, curand, acoperi in intregime gloata de spirite rele. Le ascunse din fata ochilor mei, inainte de-a apuca sa se retraga de la sine. Mugetele si chicotele lor se mai auzira inca o vreme dar, din scaderea gradata a intensitatii zgomotului, pana la stingerea lui completa, mi-am putut da seama ca teribilii vanatori erau treptat lasati in urma".

Parintele Mitrofan - Ce se intampla cu sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat

                                               Ce se intampla cu sufletul dupa moarte

                              Taina mortii.  Moartea  dreptului si  moartea  pacatosului

        Biserica Ortodoxa invata ca moartea este "despartirea sufletului de trup"; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: "Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el" (Eccl.12,7).
        Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine - prin prevederea dumnezeiasca - tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
        Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: "Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?". Si Dumnezeu ii raspunse: "Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.".
        Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
        Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. "Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai." (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
        Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?
        Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.

Ilie Cleopa - Drumul sufletului după moarte

Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem pe pământ străin şi călători. Auziţi ce zice Psaltirea: Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi. Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este o trecere necontenită; am răsărit prin naştere şi asfinţim prin moarte.
Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.
Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.
Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!
Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.
Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.
Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.
Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.
De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.
Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.
Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: "Uite, câţi diavoli au venit!".
A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: "Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!"
Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.
Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: "Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!".
Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.
Vine acel înger şi zice: "Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum". Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: "Nu te teme, frate suflete!" Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.
Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.
Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.
Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: "Iată, frate suflete, când erai copil mic - sau copiliţă mică - te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci". Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. "Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai". Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.
Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.
Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.
Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: "Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?"
Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.
Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.
Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.
Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.
"Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!"
Şi-i arată şi faptele bune: "Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin".
Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.
Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
- Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
- Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz - cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău".
Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.
Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: "Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?"
Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.
Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.
Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.
Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.
Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: "De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti".
Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.
De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.
Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!
Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.
Ai auzit ce spune un sfânt?
El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. "Cum, Doamne, din foc ies porumbei?" s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit.
Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.
Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.
Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.
Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu - cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog - până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?
Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ.
A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.
De aceea stau în văzduh şi zic: "Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!". Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.
Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari.
Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?
Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?
"Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:
- Cum de ştiu diavolii toate acestea?
- Dacă ei au fost îngeri!"
Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.
Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.
Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.
Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.
Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:
- Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!

Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:
- Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!
Şi-i zic îngerii:
- Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!
În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.
Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.
Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: "Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile". Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.
Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.
Acolo vede el, cum am zis, "Raiul desfătării", "Palatul Noului Sion", "Ierusalimul ceresc" şi câte spune Sfânta Scriptură.
Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!
Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.
Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.
El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.
Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.
Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.
Dacă te-aş întreba acum pe mata: "Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?" De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau".
Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: "Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.
De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.
Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.
Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate... Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: "Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!"
Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: "Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!"
Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai - căci el credea că va rămâne acolo în veci - cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.
- Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
- Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!
Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.
Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: "Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!" Iar dacă-i păcătos: "Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!" Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: "Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile".
Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: "Iadul cel mai de jos", "Fântâna adâncului" şi "Iezerul de foc" de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.
Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.
Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
"Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!"
După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.
Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.
Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: "Duceţi acest suflet în Gan Eden!", adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: "Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades", adică în iad şi în muncă.
Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.
Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:
- Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?
Iar îngerii plâng şi-i spun:
- Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!
Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.
Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.
De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.
Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.
De aceea, are mare îndrăzneală către capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa - adică trunchiul copacului - şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.
Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea - căci sunt peste 800 de secte numai în Europa - aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei; Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul a făcut aceasta.
Sectanţii sunt buruieni crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de trupul lui Hristos.
Ia să vă dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplî? Se usucă şi o punem pe foc.
Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.
Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt, vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumenzeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.
Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot. Aceia vin cu satana în inimă şi-n minte, să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 de ani, de la Hristos.
Acum sectele au ieşit ca ciupecile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti, şi-am arătat şi istoricul, de unde au venit, cu ce scop au venit. Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!
Nu ieşiţi din corania mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci, să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.
Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni, şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică, şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.
Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.
A ieşit o sectă blestamată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă "Martorii lui Iehova". Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia, nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.
Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.
Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, doamne fereşte, chiar dacă omul merge la iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.
Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este trupul lui Hristos. Cine a oeşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.
Dumnezeu să vă ajute. Cu aceasta închei şi vă rog din toată inima să aveţi frica lui Dumnezeu, să nu uitaţi rugăciunea, şi să vă rugaţi şi pentru noi păcătoşii. Amin.

CE ESTE BISERICA - CE SUNT SECTELE?

Este foarte necesar să știm ce este aceea Biserică și ce este aceea o sectă. Miile de denominațiuni așa zis creștine se autodenumesc și biserici ceea ce nu este corect. Hristos este Capul Bisericii ceea ce rezultă că nu pot exista mai multe biserici. Pe de altă parte este imposibil ca o biserica apartinand Capului Hristos să mărturisească altceva decât celelalte. În consecință reiese foarte clar că nu pot exista bisercii, că Biserica este una singură așa cum rostim în simbolul credinței niceo-constantinopolitean: „Întru-una Sfântă Sobornicească şi apostolească Biserică”.
Adesea oamenii cochetează cu unele secte din neștiință considerând că și acolo este același Dumnezeu, că și acolo poate sluji lui Dumnezeu. A recunoaște că ești credincios, că ești fiu a lui Dumnezeu presupune și dorința de a afla dreapta credință. Toate aceste secte spun că ei sunt posesorii adevărului, că ei sunt Biserica lui Hristos cea adevărată, numai că atunci când sunt puși să argumenteze, să demonstreze concret acest lucru nu au cum să o facă.
Ereziile sau sectele sunt cu totul altceva decât ceea ce ne arată Sfânta Scripturădespre Biserică. Ele sunt felurite grupări religioase născute din dezbinare și pentru dezbinare, și purtând în ele pecetea dezbinării. Prin urmare, ele sunt lipsite de harul lui Dumnezeu, adică de orice fel de sfințenie. Ele sunt călcătoare ale apostoleștilor predanii și ale cuvintelor Dumnezeieștilor Scripturi. Ca scop real au, la nivelul războiul duhovnicesc (1), distrugerea zidirii care este Biserica sau măcar a cât mai multora dintre cei ce ar putea să se mântuiască. Lumește vorbind, ele sunt alcătuiri făcute după felurite pofte ale oamenilor, pentru satisfacerea acestor pofte (mergând de la lăcomie la trufie și înapoi).

Înșelăciunea ce stă la temelia ereziilor (sectelor) contemporane este foarte ușor de înțeles dacă privim felul în care apar ele. Căci ele apar totdeauna prin lucrarea unei persoane ce vine cu o învățătură personală, pretins inspirată, înțeleaptă sau reformatoare, dar care nu ține seama de nimic din ceea ce a fost înainte.

Dar dacă Luther, Calvin și ceilalți care, la începuturile protestantismului, s-au desprins de romano-catolicism, ar fi fost sinceri în căutarea lor, ar fi gândit astfel: ,,De vreme ce ne dăm seama că romano-catolicismul este pe o cale greșită, este firesc să ne despărțim de el, căutând adevărul. Și tot atât de firesc este să înțelegem că de vreme ce romano-catolicismul este greșit, înseamnă că s-a despărțit de Biserica cea adevărată, cândva în istoria lui. Acea Biserică fără pată a lui Hristos de care Vaticanul s-a despărțit trebuie noi să o căutăm, pentru a ne uni cu ea întru Adevăr”.

Iar cine caută, găsește! (Matei 7, 8).

Și tot așa ar fi trebuit să gândească, dacă erau sinceri, și cei care, mai târziu, s-au despărțit de ereziile lui Luther, Calvin și ale celorlalți asemenea lor. Ei n-au putut însă face aceasta deoarece, în despărțirea lor de religia în care se născuseră, nu erau mânați de dragostea de adevăr, ci de lăcomie și mândrie, după cum este scris: Vor fi între voi învățători mincinoși, care vor strecura eresuri pierzătoare și, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, își vor aduce lor grabnică pieire; și mulți se vor lua după învățăturile lor rătăcite și, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; și din poftă de avere și cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi. (II Petru 2, 1-3).

Fiind astfel născute, din mândrie și pofte păcătoase, sectele poartă în ele pecetea păcatului. Așa cum am spus, ele sunt de fapt opusul a tot ceea ce este Biserica. Biserica este una, și ca ființă, și ca învățătură. Sectele sunt nenumărate și lipsite de unitate. Biserica este Apostolică, atât ca origine, cât și ca mărturie de credință.
Sectele nu sunt de origine apostolică și nici nu respectă învățătura Sfinților Apostoli. Nefiind apostolice, nu au har, fiind astfel lipsite de orice fel de sfințenie, mai ales că și învățătura lor este mincinoasă, iar între Dumnezeu și diavol – tatăl minciunii – nu există nici o împărtășire. Deci, fiind lipsite de har și de sfințenie, fiind lipsite de putere sfințitoare, cei ce le aparțin sau li se alătură se găsesc într- stare mai rea decât păgânii. Căci în vreme ce păgânii nu se pretind a fi adepți ai lui Hristos,sectanții pretind aceasta. De aceea este mult mai greu ca ei să vină la adevăr și în același timp, prin învățături greșite, ei fac să fie hulit numele lui Dumnezeu printre păgâni, împiedicând creștinarea acestora. Spunem acestea cu durere, știind că mulți vor fi răniți de asemenea cuvinte. Dar este obligatoriu să spunem adevărul, căci nu există altă cale spre Lumină. Și, trebuie spus, am fost cât de delicați în exprimare am putut fi, fără să ne abatem de la adevăr.

Ca să ne convingem de aceasta, este suficient să privim un exemplu foarte larg.

Este vorba despre teroarea repetată, teroare de o răutate aproape incredibilă, pe careromano-catolicii și apoi și protestanții și neoprotestanții au folosit-o în America drept ,,mijloc misionar” sau pur și simplu ,,economic” și ,,demografic”. Aceasta a făcut ca păgânii amerindeni și africani (aduși ca sclavi în America) să îi privească pe pretinșii adepți ai lui Hristos care îi terorizau ca pe niște ființe ale întunericului, slujitori ai diavolulilor și fii ai Iadului. Ca urmare, sufletele distruse ale supraviețuitorilor au combinat păgânismul vechi cu erezia abătută asupra lor, născând o serie de culte întunecate. Adepții lor aduc jerfe diavolești, tăind cocoși pe statuete ale lui Hristos, Maicii Domnului sau ,,sfinților” romano-catolici. Și aceste blasfemii care – în majoritatea cazurilor – se desfășoară sub patronajul direct sau indirect al unor culte așa-zis creștine (romano-catolicism sau felurite secte) fac, evident, ca numele lui Dumnezeu să fie hulit de neamuri. Este greu (dacă nu imposibil) de imaginat pentru un creștin din România până la ce se poate ajunge în cadrul acestor culte ale întunericului.

Oricum, ceea ce trebuie reținut din aceste rânduri este în primul rând efectul distrugător al acestor secte pentru sufletele oamenilor. De aceea, e necesar să ne amintim pururea că doar Adevărul îl face pe om liber, în vreme ce minciuna îl face rob, rob al întunericului. A trăi în minciună este distrugător. Oricât ar fi de învelită în ciocolată picătura de otravă, tot otrăvitor rămâne. Mulți își fac iluzii, crezând că așa cum pe un vârf poți ajunge pe mai multe căi, la fel și la Dumnezeu poți ajunge prin diferite religii. Comparația însă este complet falsă. Dacă vrei să urci pe un munte, cu jungle, prăpăstii, capcane și multe alte primejdii, așa cum este drumul către Dumnezeu, trebuie să ai o călăuză perfectă și o hartă de asemenea perfectă, altfel orice pas poate fi ultimul. De aceea minciuna, pe drumul spre Dumnezeu, înseamnă pieire. Învățătura falsă este distrugere, așa cum o hartă falsă va rătăci pe cei care îi urmează, ducându-i la pieire.

Bazate pe mândrie, pe răstălmăciri ale Bibliei și Istoriei, și promovând valori false, sectele determină o evoluție sufletească deviată a membrilor lor. Mândria devine ceva comun, și ca urmare au loc noi și noi dezbinări. Cei care se bazează pe o credință sinceră sunt până la urmă dezamăgiți de aceea ce le oferă secta, dar fie renunță să caute adevărul – epuizați de greutățile și ispitele vieții, fie trec de la o sectă la alta într-o căutare perpetuă, care cu greutate se întâmplă să ajungă la limanul adevărului. Sectele creează astfel un univers haotic, plin de făgăduințe atrăgătoare, dar fără împlinirea visată, cu tot felul de drumuri promițătoare dar care de fapt nu duc decât la irosire și moarte. Culorile puternice cu care sectele își colorează promisiunile au efectul unor droguri pentru membrii lor. Desigur însă ca și în cazul medicamentelor și drogurilor chimice – variază în funcție de fiecare individ și caracteristicile și alegerile lui. Iar una din cele mai mare nenorociri ce se întâmplă multora dintre cei răniți de minciunile erziilor este aceea că, amăgiți ori obosiți de falsele lor promisiuni, ajung să nu mai aibă putere ș discernământ nici pentru a crede în făgăduințele cele adevărate ale lui Dumnezeu. Desigur, vorbim aici de ceea ce se întâmplă cu cei care caută sincer adevărul. Pentru cei care caută doar satisfacerea anumitor pofte, destule secte oferă ceea ce doresc. Ceea ce înseamnă, desigur, pieirea lor (Psalm 9, 16).

De aceea, se cuvine a-și aminti fiecare acel cuvât din vechime care spune ,,extra ecclesiam nulla salus”, adică ,,în afara bisericii nu este mântuire”. Și cu torul adevărat este acest cuvânt. Căci dacă ar fi mântuire în afară de biserică, atunci de ce ar mai fi venit Hristos și ar fi întemeiat Biserica.

Și iarăși se cuvine a-și aminti fiecare de cuvîntul ce zice că Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp și temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Iar dacă este temelie, este neclintită în păstrarea adevărului și așa și este, căci temelia ei (temelia temeliei!) este Hristos!

Lumina Adevarului – preot Mihai Andrei Aldea – Editura Christiana – 2006

(1) - Deși nu l-am înfățișat în mod special aici, amintim câte ceva despre războiul duhovnicesc. Acesta este războiul ce se poartă pentru mântuirea sau pierderea oamenilor, încă de la ispitirea lui Adam și Eva. Dacă, pe de-o parte, ne bucurăm de existența lui Dumnezeu și ajutorul Lui, de Izbăvirea adusă de Hristos Iisus, Fiul Tatălui, de darurile Duhului Sfânt, de lucrarea minunată a îngerilor și a sfinților lui Dumnezeu...

Ei bine, nu trebuie să uităm nici de puterile întunericului, de cei ce umblă ca un leu căutând pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui ci împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh (Efeseni 6, 12). Această luptă se mai numește și războiul duhovnicesc.

Articol preluat din...

http://www.catehetica.ro/ce-este-biserica-ce-sunt-sectele