O poveste de Craciun de Regina Maria a Romaniei

O SA VA ISTORISESC ASTAZI o poveste foarte stranie, o poveste de Craciun!
E vorba de un put parasit, adanc si tainic, care se afla in mijlocul unei paduri mari si intunecoase. Nimeni nu stia de ce putul era acolo, nici cine il facuse, nici cat de vechi era. Taranii din imprejurimi se temeau grozav, caci din el se auzeau iesind vaiete, gemete si cateodata niste ciocanituri ca si cand cineva ar fi batut in
ghizduri.
Credinta tuturora era ca un suflet sta robit in adancimea-i din care nu putea scapa. Satul cel mai apropiat de padure se numea Galea; sat micut si saracacios, cu case scunde si ticaloase, in ale caror gradini florile pareau searbede si far’ de viata, caci pamantul era pietros si nerodnic. In mijlocul satului se ridica o bisericuta veche de lemn, cu un acoperis foarte mare ce parea ca o doboara. Nenumaratele anotimpuri il parguisera atat de frumos, incat sita invechindu-i- se batea in cenusiu, de-ti era mai mare dragul sa privesti la el.
Tufe de lilieci batrani si piperniciti cresteau imprejurul bisericii, adapostind sub umbra lor umilele morminte imprastiate pe alocuri, ca o turma de oi parasite.
Taranii se cam rusinau de bisericuta lor darapanata si visau sa dureze una noua, frumoasa si alba pe dinafara, cu un acoperis de tabla, ce ar fi stralucit la soare ca argintul si prin care n-ar fi razbit in vremuri rele nici ploaia, nici zapada. Iar amvonul sa aiba stalpi grosi de piatra zugravita in culori vii, cu ochiul lui Dumnezeu vopsit deasupra usii.
Fara indoiala ca noua ne-ar fi placut mai mult bisericuta stramba de lemn, cu acoperisul cel mare, dar vedeti… fiecare sat isi are ravna si mandria lui si nu-i place sa ramaie mai prejos de altul. In Bostea, satul de dincolo de padure, se inaltase o biserica noua si mare, asa precum o ravneau cei din Galea. Galea era un biet satuc sarac, ce suferea cumplit de starea in care se gasea. Dar pare-mi-se ca vorbeam de putul fermecat, nu e asa?
Nu stiu de ce, taranii isi inchipuiau ca fiinta necunoscuta, ce sta robita acolo, le-ar fi adus mari primejdii daca ar fi scapat din put si ca singurul mijloc de a o imblanzi era sa-i arunce mici daruri. Adeseori saracii cred ca singurul chip de a goni nenorocul de la pragul casei lor e sa aduca jertfe lui Dumnezeu si oricarei alte puteri.
Dar Dumnezeu stie bine ca viata saracului nu e decat un lung sir de jertfe, de la inceput si pana la sfarsit! La anumite sarbatori, mai cu seama la Sfanta Maria si la Sfantul Dumitru, satenii luasera obiceiul sa duca daruri putului fermecat.
Cum se sfarsea liturghia, inainte de a merge la hora sau la carciuma, se adunau palcuri, palcuri si porneau spre padure cu ciudatele lor daruri. Unii duceau flori sau oua incondeiate ori covrigi presarati cu susan, altii snopi de grau legati cu cordele frumoase. Copiii dadeau bucuros cele dintai poame coapte ce le capatau: prune, cirese sau nuci, ori pietricele adunate din albia raului, care deveneau frumoase, trandafirii si lucitoare cand le lingeau.
Fetele aruncau margele din ciucurii betelor, poze cu sfinti, marturii si multe alte nimicuri, cumparate la Mosi; iar flacaii, parale marunte, nasturi de la tunici militare si garoafele rosii, pe care cu atata drag le purtau la ureche!
Chiar babele, cu furca in brau, mergeau schiopatand pe zaduf si cadeau langa put frante de oboseala, apoi aruncau in apa carbuni nestinsi, lana sau canepa, bolborosind descantece si ruga¬ciuni, pe cand trageau cu coada ochiului la tineret, doar, doar de le-o gasi vreun cusur.
Iarna, putul era cu totul parasit, ca nu se incumeta nimeni sa treaca prin padure. La marginea satului Galea, intr-o casa atat de mica si de umila, incat parea mai mult o coliba, traia o vaduva saraca, anume Maria. Tot satul o cunostea sub
numele de Maria-Vaduva. Sarmana avea un singur copil, Petre, cu ochi mari
albastri si-un obrajor searbad si ingrijorat. Semana leit cu maica-sa. Baietelul mai avusese doua surori, dar amandoua putrezeau sub lilia¬cul din curtea bisericii. Atat de lipsita fusese maica-sa, incat n-avusese parte sa puna macar o cruce pe
locul unde se odihneau copilele ei. Si de aceasta Petre mult se mai
amara!
Foarte evlavios, baiatul vaduvei tinea toate posturile; lasa ca, la drept vorbind, mancare destula n-avea niciodata. Urma cu sfintenie invatamintele bisericii, asculta cu luare aminte ce-i spunea popa Toader, cu toate ca nu pricepea
indeajuns intelesul cuvantarilor si ca multe dintre ele se intiparisera gresit in mintea lui frageda.
Intre altele, Petre ramasese cu credinta ca biserica din Bostea era mult mai sfanta, fiind mai mare si mai noua decat bisericuta lor. Gandul acesta i se
pironise-n minte, intr-o duminica dupa slujba, cand popa Toader, vorbind despre adunarea banilor pentru cladirea sfantului locas, daduse ca pilda biserica din Bostea, inaltata din jertfele fiecarui locuitor. Sarac si bogat dadusera toti o parte din castigurile lor, agonisite cu truda, cinstind astfel numele Domnului. Bineinteles, Petre n-avea bani, nici macar o letcaie; de-ar fi putut, cu draga inima ar fi daruit tot, pentru zidirea unei noi biserici. El nu fusese niciodata la
Bostea si, tocmai de aceea, isi inchipuia biserica minunat de frumoasa, avand toate insusirile ce lipseau cu desavarsire saracacioasei bisericute din Galea.
Petre avea sapte ani cand, pe la inceputul iernii, care venise anul acela cu mare strasnicie, maica-sa se imbolnavi greu de tot. Baietelul o iubea mai presus de orice si sufletul ii era chinuit de o nespusa durere vazand-o suferind, fara ca el, bietul, sa-i poata veni in ajutor! Maria, foarte rabdatoare, nu se tanguia degeaba. In coliba ei nu era pat; se culca de obicei pe un fel de lavita de lemn, acoperita cu
velinte zdrentuite si, pe acest asternut ticalos, zacea tremurand de friguri, cu buzele vinete si crapate.
O vatra mare de pamant cuprindea mai tot locul in odaita stramta, Maria se culca dupa cuptor, pe care Petre isi dadea toata silinta sa-l
tie cald, carand zilnic din padure cate vreascuri putea duce in spinare. Cum era
bondoc si sarcina grea, se incovoia astfel, incat parea un arici urias, ce-si croia drum prin zapada.
Petre cauta sa-si gateasca. Cateva funii de ceapa uscata, atarnate
dupa vatra, si putin malai intr-o copaie erau toate merindele de iarna. Fireste ca baietelul nu era bucatar bun si Maria, suspinand, inlatura strachina cu fiertura pe care el ingrijorat i-o aducea. Cum se framanta bietul copil si ce siroaie de lacrimi curgeau pe obrajorii lui searbezi!…
Atunci se vara intr-un colt, ingenunchea si zicea Tatal Nostru si inca alte rugaciuni, pe care le invatase de la popa Toader. Le insira una dupa alta, cu toate ca nu aveau nicio legatura cu durerea lui, dar erau rugaciuni, nu e asa? si deci bine primite de Cel de Sus! Apoi Petre se strecura langa maica-sa, lipindu-se de ea, cu nadejdea ca o va incalzi strangand-o cu drag in bratele lui slabanoage. Dar vai! Dumnezeu parea ca n-aude rugaciunea baiatului. Mariei ii era din ce in ce mai rau!… Atunci copilul, inchipuindu- si ca gresise cumva inaintea lui Dumnezeu, simtea o mustrare de cuget, cu toate ca nu-si putea aminti sa fi calcat vreuna dintre cele zece porunci. Petre era un copilas atat de cuminte, incat ti-era mai mare dragul si mila de el.
N-avusese inca vreme sa se bucure de nimic, dar nici sa fie uracios, caci de cand se tinea pe picioruse fusese nevoit s-o ajute pe maica-sa si sa lucreze alaturi de ea.
Avea o inimioara curata si grijulie, gata sa duca povara grea pentru umerii lui. Era-n ajunul Craciunului. Maria tot zacea dand mana cu moartea, cand deodata lui Petre ii veni un gand. El avea adesea in minte ganduri nelamurite, pe care nimeni nu-si da osteneala sa i le desluseasca. Acela ce-l framanta de catava vreme se infaptui si iata cum:
Petre stia ca, daca vrei sa ti se implineasca o dorinta, trebuie sa aprinzi cu evlavie lumanari pe la icoane si mai ales la aceea a Maicii
Domnului, caci lumanarile aprinse cu credinta intaresc rugaciunea.El capatase de la batranul dascal o lumanarica, drept multumire ca-i ajutase duminica din urma la slujba liturghiei.
Lumanarea era atat de subtire si de putintica, incat trebuia pazita cu multa grija. Pe deasupra, batranul dascal ii daduse si o cutioara veche, cam rupta, cu cinci chibrituri; de le pazea de umezeala, cu ele putea aprinde lumanarea dinaintea icoanei. Toate ar fi mers bine, daca Petre nu si-ar fi pus in minte ca trebuie sa duca lumanarea la biserica din Bostea.
Ca toti satenii avea si el credinta gresita ca bisericuta lor nu era destul de sfanta si vrednica de Dumnezeu. Scumpa si mult iubita bisericuta!…
Ca sa mergi la Bostea, trebuia ori sa faci un ocol mare, mare de tot, ori s-o croiesti de-a dreptul prin padurea intunecoasa, unde se afla putul cu pricina. Baiatul se temea chiar vara de izvorul plin de gemete, darmite iarna, cand prin padurea innegrita sufla viscolul si lupii dadeau tarcoale.
Nevrand sa lase pe maica-sa prea mult singura, cu toata frica, baietelul se hotari sa infrunte poteca inspaimantatoare! Isi lua deci sumanul, caciula ce fusese odata a tatane-sau si care era mai mare decat dansul, isi puse niste manusi, mai mult carpite decat bune, ascunse-n buzunar cu grija chibriturile, nepretuita lumanare si fu gata de drum. Dar inainte de a iesi din coliba, nu uita sa gramadeasca pe foc toate lemnele ramase si sa puna, alaturi de maica-sa, o cana cu apa.
Maria sta cu fata la perete, aiurind. Insira fel de fel de vorbe fara rost, care umpleau de spaima sufletul bietului copil!
Amurgul incepuse sa-si cearna intunericul. Petre nu putuse insa pleca mai
devreme. Se simtea cam nelinistit, dar hotarat sa-si indeplineasca planul, nu se mai gandea la ce putea sa pateasca… In curand ajunse la marginea padurii. Cu barbatie se adanci intr-insa, desi inima-i batea
strasnic. „Putea-voi sa ocolesc putul? gandi baiatul. Sunt doua poteci: cea mai lunga nu trece pe langa el.“ In padure vantul urla prin craci cu un glas manios. Petre tremura. Ce frig se lasase!… Din feri¬cire, zapada nu era mare, decat prin locurile unde o gramadise viscolul. Cu toata graba, noaptea parea ca-l urmareste, ca-l ajunge, ca-l prinde!…
Gatlejul i se strangea, sufla din greu si gafaia umbland.
Ce padure mare!… Ce copaci inalti!…
Niciodata Petre nu se simtise atat de mititel.
- Ah! De-as nimeri calea cea buna, zise copilul aproape tare, nu vreau sa trec pe langa cumplitul put!…
Si tocmai cand spunea aceste cuvinte - poc, poc -, auzi un sunet
care-l-inmarmuri de frica.
- Poc, poc… o ciocanitura… si apoi alta, ca un vaiet ce iesea chiar din fundul pamantului.
Cu tot gerul, incepura sa-l treaca sudorile.
Ce noapte adanca! Copacii se prefacura in ziduri negre, inchizandu-l din toate partile. Poc, poc… Doamne, Doamne! Asta-i glasul din put!… Ca prins de-o vraja, Petre inainta. Ar fi putut sa dea dosul si, strecurandu- se printre copaci, sa lase in laturi locul blestemat, dar, nu se gandea la una ca asta, ci inainta cu pas hotarat, atras parca de acea grozavie. Da, iaca putul negru si nenorocit de care nu putea scapa! Inspaimantat, Petre se impiedica, incerca sa se ridice, dar cazu gafaind chiar la marginea lui. O clipa ramase acolo, cu obrazul ingropat in zapada rece, plangand cu hohote. Din nou se auzira ciocanituri. Poc, poc… Oh!… Afurisitul de put!…
Picioarele i se muiara si totusi trebui sa se uite peste colac. O putere mai tare ca vointa lui il impingea la aceasta.
Lui Petre ii fusese intotdeauna urat sa se uite in put, chiar ziua-n amiaza mare, cand maica-sa il tinea de mana. Caci dupa aceea, nopti in sir nu se putea odihni, inchipuindu- si ca aluneca in groaznica si intunecoasa tainita. Acum era cu desavarsire singur. Se-nnoptase de-a binelea. Cine putea fi acolo jos? Ce taina se ascundea in necunoscuta adancime? Nu-si mai dadea seama. Inima lui batea astfel ori era un zgomot ce venea din put?
Deodata, un glas ascutit de copil striga:
- Oh, lasa-ma sa ies! Ajuta-mi! Arunca-mi lumanarea ta. Sunt singur aici in intuneric si mi-e atat de frig!…
- Lumanarica mea! suspina Petre, uitand spaima, mirarea si orice alta
simtire, afara de dorinta de a-si pastra nepretuita lumanare. Nu pot sa
ti-o arunc! Nu pot! Nu pot!
- Dar mi-e frig aici, striga din put glasul, mi-e frig!… Mi-e frica!… Si azi e Craciunul!… Si eu sunt singur in intuneric!…
- Ei bine, dar mama mea e bolnava pe moarte! raspunse Petre fara teama, rezemat de colacul putului. Nu se mai gandea deloc la lucrul nemaipomenit ce i se intampla. Toata fiinta lui era stapanita de dorinta sa-si pastreze scumpa lumanarica, menita sa rascumpere sanatatea mamei lui!… Nu pot sa-ti dau lumanarea! - zise el mahnit. Trebuie sa ma duc la Bostea, s-o aprind dinaintea Maicii Domnului, sa se insanatoseze mama!…
- Destule lumanari ard dinaintea icoanelor in ajunul Craciunului! raspunse glasul. Fecioara Maria n-o sa simta lipsa flacarii tale, pe cand eu aci sunt parasit si mi-e frig!… Da-mi! Da-mi lumanarica ta!…
- Dar toate lumanarile aprinse dinaintea Maicii Prea Curate nu o pot inlocui pe a mea - se jeli Petre cu totul coplesit de mila si durere. Nu voi mai putea capata niciodata alta lumanare. Sunt un biet baiat sarac; daca moare mama raman singur pe lume!… Si-s prea mic ca sa pot trai fara sprijin!… Si saracutul cazu in genunchi, rezemandu-si din nou capul
de marginea putului.
- In numele binecuvantatului Prunc al Fecioarei Maria, da-mi lumanarea! se mai ruga o data glasul. E noaptea Nasterii Mantuitorului.
Se poate ca o rugaciune facuta in numele Lui sa nu fie ascultata?!
Petre, nehotarat, tot sovaia! Cu inima impartita in doua se intreba, care-i era datoria? Toata nadejdea si-o pusese in faclioara ce voia sa aprinda in biserica din Bostea. Acum, in lupta lui sufleteasca, in marea lui credinta, nu mai stia ce sa faca.
- In numele Sfantului Prunc si al Maicii Nascatoare de Dumnezeu, - zise din nou glasul aproape stins - sunt inghetat, sunt parasit. Si eu sunt un copil, un biet copilas! Oh, fie-ti mila de mine!… Da-mi lumina!…
Petre incepu a plange. Inima-i parea ca se topeste de amaraciune si de chin. Suferea pentru copilul robit, suferea pentru maica-sa, pentru el insusi, pentru intreaga lume, in care totul i se parea pacatos, nedrept, sarac ca si coliba lor, ca si bisericuta de lemn, doborata sub povara acoperisului prea greu!
Cum sta rezemat, frant de durere, dinaintea ochilor i se arata vedenia bisericii din Bostea, biserica in care nu va mai intra! O neinchipuita slava o inconjura, scaldand-o intr-o stralucire pe care nimic n-o putea ajunge.
De-acum Petre stia ca-si va jertfi lumanarea! Nu-i fusese oare ceruta in numele Mantuitorului, a carui nastere se praznuia azi?! El nu se intreba o clipa cum o singura lumanarica putea dezrobi copilul din put!
In invalmaseala gandurilor, flacara ei devenise pentru dansul lucrul cel mai de capetenie de pe pamant.
- Na lumanarica mea! zise oftand. Ia-o! Prinde si cinci chibrituri, vezi sa nu se ude, adauga el cu ingrijorare copilareasca, caci nu se vor mai aprinde!Apoi, aplecandu-se peste colac, le arunca in put, jertfindu-si astfel ultima nadejde.
Dupa aceasta, isi acoperi fata cu mainile, sprijinindu- si fruntea de marginea inghetata si-ncepu a plange cu hohote. Deodata inalta capul. Ce se auzea?!… Cantece!… Visa?… Sunetele a mii de harfe ce pareau ca vibreaza-n vazduh si razele aurii, minunate, de unde veneau?
Minune! Lumina si sunetele rapitoare ieseau chiar din gura neagra si posomorata a putului.
Ce se intamplase? Deodata isi simti inima plina de o neinchipuita bucurie!…
- Doamne!… sopti baiatul zdrentaros, ingenunchind ca in biserica pe cand se savarseste sfanta taina, caci in fata lui se ivise un copil cu parul plavit si carliontat, plasmuit numai din lumina, un copil neinchipuit de frumos.
- Multumesc - grai stralucita aratare - ti-a fost mila de mine, m-ai dezrobit, jertfindu-ti singura nadejde! Priveste razele raspandite de lumanarea ta! Si copilul ridica bratul, iar Petre vazu ca licarirea-i se prefacuse intr-o vapaie, ce lumina intreg pamantul!…
- Du-te la maica-ta, care te asteapta. Eu voi duce lumanarea la bisericuta de lemn, care e tot atat de sfanta ca orisicare alta biserica.
Tremurand, Petre lua caciula de jos, dar fata de atata sfintenie, nu indrazni sa si-o puna pe cap. Ca-n vis, se lua dupa copilul minunat, a
carui slava se revarsa asupra intregii paduri. Petre nu mai simtea nici teama, nici frigul, nici oboseala; pasea ca si cand ar fi avut aripi!
Cand ajunsera in sat, minunatul copil se opri putin, arata coliba si-i zise: „Maica-ta te asteapta; dupa ce vei vedea-o, du-te la bisericuta cea veche.“
Fireste, Petre ii asculta porunca. Cu inima saltand de bucurie alerga spre casa, impinse usa, se repezi inauntru strigand: „Mama, mama“…
Fara nicio urma de suferinta, sarmana Maria era atat de intinerita si de frumoasa, incat chiar zdrentele de pe dansa pareau schimbate.
Isi deschise bratele pentru a-si primi odorul. Si-l stranse la san, singurul dulce adapost ce-l avusese Petre vreodata. Rezemand capul de pieptul maica-sii, copilul se simtea prea covarsit de fericire ca sa poata vorbi.
Maria nu-l intreba ce se intamplase; stia numai ca se tamaduise, ca era ajunul Craciunului si ca-l strangea in brate pe fiul ei iubit.
Mai tarziu, Petre pleca spre biserica precum ii poruncise copilul minunat. Stelele straluceau pe cer, satul era adormit si tacut, casele pareau umbre negre pe zapada alba.
Indeobste bisericuta nu se deosebea de umbrele celorlalte case decat prin clopotnita. In noaptea asta insa, in asta noapte sfanta, ea se prefacuse intr-o lacra de lumina ale carei raze se revarsau prin ferestre, prin crapaturile zidurilor si ale acoperisului. Acea dispretuita bisericuta se schimbase intr-un juvaer sclipitor ce
imprastia lumina pe cer si pe neaua inghetata.
Cu capul gol, cu mainile impreunate, cu pasi sovaitori, ca un hagiu venit de departe, Petre se apropie de Sfantul locas, trecu pragul, cazu in genunchi, uimit si rapit de fericire.
Catesitrele usi ale altarului erau deschise si inauntru, pe sfanta masa, ardea lumanarica lui. In toata biserica nu se mai gasea alta lumanare aprinsa si cu toate acestea mica flacara era atat de vie, incat prefacea smeritul locas intr-o slava de stralucire, de pace, de frumusete, de bucurie si de marire. Chiar biserica din Bostea nu putea fi mai frumoasa in acea noapte ca bisericuta din Galea!
Petre intelese minunea! Mama i se insanatosise, putul se dezlegase de blestem si cu toate ca Sfantul Prunc se facuse nevazut, mana lui pusese umila-i jertfa pe altarul Domnului!
De-un singur lucru nu se putea insa dumeri Petre: ca iubirea lui facuse aceasta minune!
Iubirea si credinta lui!…

Basmele au fost publicate pentru prima data în limba româna in anul 1923 sub titlul „Cartea de basme a Reginei Maria”

POVESTEA SĂRBĂTORII CRĂCIUNULUI

         Câţi dintre dv. ştiu cum am ajuns de fapt să sărbătorim Crăciunul? V-aţi întrebat vreodată de ce decorăm pomul de Crăciun sau de ce îi învăţăm pe copiii noştri să creadă în Moş Nicolae sau Moş Crăciun? Veţi fi surprinşi să aflaţi care este originea sărbătorii dv. preferate!

Crăciunul este în zilele noastre un timp al magiei, al generozităţii şi al iubirii. Este perioada în care aproape întreaga suflare umană sărbătoreşte naşterea lui Iisus Hristos. Acestuia îi sunt asociate astăzi o mulţime de obiceiuri adânc împământenite cum ar fi împodobirea bradului, mersul cu colindul sau oferirea de cadouri celor dragi.
Nu cred că există cineva care să nu cunoască în detaliu frumoasa istorisire din evanghelii a naşterii. Dar câţi dintre dvs ştiu cum am ajuns de fapt să sărbătorim Crăciunul? V-aţi întrebat vreodată de ce decorăm pomul de Crăciun sau de ce îi învăţăm pe copiii noştri să creadă în Moş Nicolae sau Moş Crăciun (nu că aceştia nu ar exista...)? Veţi fi surprinşi poate să aflaţi care este de fapt originea sărbătorii dvs preferate şi a obiceiurilor legate de aceasta!

Originea Crăciunului
Originile nordice
Cu secole înainte de naşterea lui Iisus, în timpul nopţilor lungi şi geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii şi renaşterea naturii care urma să se întâmple o dată cu venirea mult aşteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub numele de Yule.
În 25 decembrie, data solstiţiului de iarnă conform calendarului păgân, taţii împreună cu fii aduceau din pădure cel mai mare buştean pe care îl puteau găsi şi îi dădeau foc. Fiecare scânteie se credea că reprezintă un porc, o pisică sau alt animal care se va naşte în primăvară. De asemenea o mare atenţie se dădea plantelor perene care rămâneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind că viaţa era totuşi prezentă în această perioadă întunecată şi rece.

Pe parcursul celor 12 zile cât trebuia să stea aprins buşteanul, ospăţurile (adesea de-a dreptul sălbatice) se ţineau unul după altul. De fapt era singura perioadă din an când carnea era prezentă din abundenţă, deoarece atunci se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească iarna aspră care bătea la uşă. Fiind un timp în care demonii şi spiritele bântuiau nestingherite pe afară, se părea că statul în casă reprezintă cea mai înţeleaptă soluţie de urmat.

Originile romane
La peste 1500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puţin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întâi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară - un timp de distracţie, băutură şi orgii - care se termina cu sacrificii umane. Numită după zeul Saturn, care însemna „belşug” , aceasta era practic un pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale

25 decembrie reprezenta ziua centrală a sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept ziua naşterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit de asemenea Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. O altă sărbătoare extrem de importantă era Juvenalia, care îi sărbătorea pe copiii Romei, simbol al fertilităţii.

Printre clasele superioare ale Romei manifestaţiile erau semnificativ mai sobre. Mulţi romani influenţi îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al cărui nume înseamnă Soarele nebiruit.Acesta s-a născut potrivit legendei dintr-o stâncă în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. De fapt cultul lui Mithra era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea şi aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea.
Întregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adică Ziua de Naştere a Soarelui Neînvins

Originile creştine
În timp ce romanii păgâni (termenul păgân nu are aici nici o conotaţie negativă şi reprezintă o persoană care aparţine unei religii politeiste) îl venerau pe Zeul Soare, o nouă religie îşi făcea loc prin imperiu. La început creştinii nu sărbătoreau naşterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentând partea esenţială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului.
Totuşi până în secolul patru problema naşterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu ştiau cum să şi-l imagineze pe Iisus, începând să creadă deja că era doar o emanaţie pur spirituală a lui Dumnezeu. Aşadar decizia de a-i sărbători naştere, însemna că acesta a avut şi o formă umană palpabilă.

Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusă prima data de Sextus Julius Africanus în anul 221 există două explicaţii larg răspândite. Creştinii secolului al III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară , pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cealaltă explicaţie a fost că la această dată, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau date de naştere ale zeilor păgâni mai sus enumeraţi.
Biserica ştia că nu putea scoate în afara legii tradiţiile păgâne cu privire la Crăciun aşa că s-a hotărât să le adopte, punând data naşterii lui Iisus în acelaşi timp cu cea a zeilor păgâni. Astfel, pentru a îmbina cultura anticreştină cu cea creştină şi spre a-i converti pe oameni la creştinism, ziua de naştere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God).

Până în anul 350, când Papa Iulius I a declarat sărbătoarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie, creştinii au ignorat data calculată de Sextus Julius Africanus şi au început să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, pe 6 ianuarie (data solstiţiului egiptean, când era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin), aşa cum se mai celebrează în unele locuri şi în zilele noastre.

Până în evul mediu creştinismul a înlocuit mare parte din religiile bătrânei Europe. În fiecare an, pe 25 decembrie credincioşii erau chemaţi în marile catedrale pentru a celebra aşa numita

Christ’s Mass (Liturghia lui Hristos), care mai apoi a devenit Christmas (Crăciunul).

Totuşi pe stradă şi în casele oamenilor, acesta părea mai degrabă a fi un carnaval decât o sărbătoare religioasă. Dacă cineva ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele şi străzile erau pline de oameni aflaţi sub influenţa licorilor bahice şi de cupluri angajate în cele mai neortodoxe activităţi. Situaţia a devenit atât de gravă încât până în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara legii. O reformă religioasă a fost începută în curând de către puritanul Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămână pură faţă de păgânism. Fără prea mare succes însă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice şi s-au refugiat în coloniile din Lumea Nouă, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins.

În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toţi la "serviciu". Populaţia ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun şi în următorii 67 de ani. Dar pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul va deveni extrem de răspândit, fără a fi însă nici o sărbătoare prea veselă, dar nici cu specific prea religios. America va inventa propriul ei Crăciun şi în acest proces îl va reinventa pentru întreaga lume.

Pentru că iniţial a debutat cu stângul, clasele superioare şi-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vândut scriitor american şi în 1819 s-a folosit de experienţa sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase în casele lor oameni nevoiaşi pe care îi ospătau cu toate bunătăţile. Între timp, în Europa, Charles Dickens a "atacat" problema Crăciunului scriind în doar şase săptămâni A Christmas carol (Un colind de Crăciun). Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepţia despre această sărbătoare, aducând familia şi actele de caritate în prim-plan. Prin această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice de iarnă, cu mesele pline de bunătăţi şi cu o atmosferă caldă şi veselă de familie.

Colindele au fost cântate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nici o legătură cu tradiţia de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este derivat din franţuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc acompaniat de cântăreţi la diferite instrumente muzicale. Iniţial, colindele erau urări pentru fertilitate, rodire şi belşug, având o funcţie mai degrabă rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor – moştenit din sărbătorile Calendelor şi a Saturnaliilor romane - era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări.

Elementul creştin s-a suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenţa bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinţii care erau sărbătoriţi în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativităţii. În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din uşă în uşă pentru a vesti naşterea lui Mesia, colindătorii primind în schimb mere, nuci sau colaci.

La noi în ţară colindatul are o veche tradiţie şi a rămas într-o oarecare măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi s-au păstrat şi alte tradiţii precum mersul cu Viflaimul, cu Pluguşorul sau cu Steaua. Aceasta din urmă evoca momentul în care la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor.

Puţină lume ştie însă că aceştia, spre deosebire de păstori, nu l-au vizitat pe nou-născut în noaptea naşterii cum apare deseori portretizat, ci mai târziu când locuia deja în Betleem. De asemenea, nu se ştie nici numărul lor. Se presupune că ar fi fost trei pentru că Evangheliile menţionează trei tipuri de cadouri: aur, smirnă şi tămâie. Dar asta este deja o altă poveste…

Bradul de Crăciun îşi trage originile din Germania, unde decorarea lui a fost dintotdeauna o parte a celebrării iernii. Acest obicei a fost moştenit de la popoarele nordice care îşi împodobeau casele cu ramuri de brad şi de vâsc. Pomii, care la început erau atârnaţi de tavan, au început să fie decoraţi cu mere care simbolizau, după cum bine aţi ghicit, Grădina Edenului, iar ilicele cu care se decora casa (plantele acelea verzi cu bobiţe roşii care la noi nu prea au intrat în tradiţie) au început să simbolizeze coroana de spini a Mântuitorului. O povestioară spune că reformatorul protestant Martin Luther King a decorat pentru prima dată pomul de Crăciun cu lumânări, cu destulă măiestrie totuşi pentru a nu stârni un incendiu.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, bradul împodobit se întâlnea doar în Germania şi poate că ar fi rămas acolo, dacă nu se oficia în 1840 mariajul reginei Victoria cu vărul ei, prinţul Albert al Germaniei. Acesta a adus cu el în Anglia toate tradiţiile de acasă inclusiv pomul de Crăciun. Fotografia cu familia regală în jurul bradului decorat a făcut ca în doar câţiva ani acest obicei să fie adoptat nu numai de Anglia, ci şi de toată Europa.

MOS CRACIUN

Orice copil, ca-i rău sau bun,
Ar vrea un dar în Seara de Ajun.
Şi sunt atâtea lucruri minunate!
Dar eu socot că dintre toate,
Unul e fară preţ: se cheamă SĂNĂTATE.

Deci Moş Crăciun, când vii pe inserate,
Aş vrea s-aduci in sacul tau şi sănătate.
De-ai şti ce mult aş vrea să fie cu putinţă,
Să nu mai fie-n lume copil in suferinţă…

Iar de nu poţi, te înţeleg şi nu m-aş supăra,
Ştiind ca nu orice minune se poate întâmpla.
Dar tu eşti înţelept şi ştii mai bine
Şi ce se poate şi ce ni se cuvine.
Să ştii…  am mare încredere în tine….

EXISTA REINCARNARE?

Parintele Serafim Rose infatiseaza invatatura ortodoxa si explica originile acestei mari inselar




“Printre ideile oculte mult dezbătute în prezent şi uneori ac­ceptate de cei care trăiesc experienţe „din afară de trup” şi „de după moarte”, şi chiar şi de unii oameni de ştiinţă, se nu­mără şi ideea dereîncarnare: adică, după moarte, sufletul nu trece prin Judecata Particulară şi apoi se sălăşluieşte în Rai sau în iad, aşteptând învierea morţilor şi Judecata de Apoi, ci (bineînţeles, după o mai lungă sau mai scurtă şedere pe „pla­nul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un nou trup, de dobitoc sau de om.

Această idee era foarte răspândită în Antichitatea păgână din Apus, înainte de a fi înlocuită de ideile creştine; însă răs­pândirea ei de astăzi se datorează în mare parte influenţei hinduismului şi budismului, unde ea este acceptată. In zilele noastre, ideea este de obicei „umanizată”, adică oamenii pre­supun că în „vieţile lor anterioare” au fost tot oameni, în vre­me ce ideea mai des întâlnită printre hinduşi şi budişti, pre­cum şi la grecii antici şi romani, este că e destul de greu să te „încarnezi” ca om şi că cele mai multe dintre „încarnările” de azi sunt în trupuri de dobitoace, insecte şi chiar şi plante.

Cei care cred în ideea aceasta spun că ea justifică toate multele nedreptăţi din viaţa pământească, precum şi anumite frici aparent inexplicabile: dacă cineva se naşte orb sau sărac, aceasta este o dreaptă răsplată pentru faptele lui dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, se în­tâmplă din pricina unei „karme rele”); dacă cineva se teme de apă este pentru că într-o „existenţă anterioară” a murit înecat.

Cei ce cred în reîncarnare nu au vreo concepţie completă de­spre originea şi destinaţia sufletului, nici dovezi convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele ei atracţii sunt superficia­le: faptul că pare a aduce „dreptate” pe pământ, că explică unele taine psihologice şi că oferă o oarecare aparenţă de „nemurire” celor care nu acceptă premizele creştine ale nemuririi.

Cugetând mai profund însă, teoria reîncarnării nu oferă nicidecum o explicaţie pentru nedreptăţi:dacă omul pătimeşte în această viaţă pentru păcate şi greşeli săvârşite într-o altă viaţă, pe care nu şi le poate aminti şi pentru care (dacă „înainte” a fost animal) nici măcar nu poate fi socotit răspunzător, şi dacă (după învăţătura budistă) nu există nici măcar un „eu” care trăieşte de la o încarnare la alta, iar greşelile trecute sunt literalmente ale altcuiva, atunci nu este nici o dreptate, ci numai o pătimire oar­bă a unor rele al căror izvor nu poate fi aflat. Învăţătura creştină despre căderea lui Adam, din care izvorăsc toate relele din lume, oferă o explicaţie mult mai bună pentru nedreptăţile lu­mii; iar revelaţia creştină despre desăvârşita dreptate a lui Dum­nezeu în judecata pe care El o face oamenilor, spre viaţă veşnică în Rai sau în iad, dovedeşte ca inutilă şi trivială ideea „dreptăţii” făcute prin „încarnări” repetate în lumea aceasta.

In ultimele decenii ideea de reîncarnare a dobândit o po­pularitate deosebită în lumea apuseană şi au existat numeroa­se cazuri care voiau să sugereze „amintirea” „vieţilor anterioare”; de asemenea, mulţi oameni se întorc din experienţe „din afară de trup” cu credinţa că acestea sugerează sau vor­besc foarte convingător despre ideea de reîncarnare. Ce să credem despre aceste cazuri?

Foarte puţine dintre ele, trebuie spus, oferă „dovezi” care să aibă ceva mai mult decât o legătură îndepărtată cu faptele în sine şi care ar putea foarte bine să fie rodul închipuirii: un co­pil se naşte cu un semn pe gât şi mai târziu „îşi aminteşte” că a fost spânzurat într-o „viaţă anterioară” deoarece fusese hoţ de cai; cineva se teme de înălţimi şi apoi „îşi aminteşte” că a mu­rit căzând în viaţa sa „anterioară”, şi tot aşa. Tendinţa firească a oamenilor spre plăsmuirea de închipuiri face ca aceste cazuri să nu aibă nici o valoare ca „dovezi” ale reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri aceste „vieţi anterioare” au fost descoperite printr-o tehnică hipnotică numită „hipno­ză regresivă“, care de multe ori a dat rezultate uimitoare pentru amintirea unor fapte de mult uitate de mintea conştienta mergând înapoi până în fragedă copilărie. Hipnotizatorul duce pe om „înapoi” în pruncie, apoi întreabă:

- Dar înainte de aceasta?

Adesea, în astfel de cazuri, omul acela îşi va „aminti” pro­pria „moarte” sau chiar o întreagă altă viaţă; ce să credem de­spre aceste amintiri?

Înşişi hipnotizatorii bine instruiţi recunosc cursele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, un specialist în psiho­logia comunicării din California, spune că


„cel mai lămurit lucru care se petrece în starea de hipnoză e că persoana res­pectivă este extrem de deschisă faţă de orice sugestii subtile, inconştiente, non-verbale şi verbale, ale hipnotizatorului şi este foarte supusă. Dacă le ceri să se întoarcă într-o altă viaţă din trecut şi ei nu au aşa ceva, vor inventa una pentru tine. Dacă le sugerezi că au văzut un OZN, au văzut un OZN“.

Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut aproximativ 500 de hipnoze regresive, observă că adeseori aceste întoarceri în timp sunt incorecte, chiar şi când ţin este un fapt trecut din viaţa aceasta:


„De multe ori oamenii inventează fapte din dorinţe, fantezii, vise, lucruri de acest fel… Oricine se ocupă de hipnoză şi face orice tip de regresie va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie încât, stând acolo, vor inventa tot felul de lucruri numai ca să îi facă pe plac hipnotizatorului” .

Un alt cercetător al acestei probleme scrie:


„Această meto­dă este plină de riscuri, cel mai mare fiind înclinaţia minţii inconştiente către fantezia dramatică. Ceea ce se descoperă în hipnoză poate fi, de fapt, un vis privitor la un fel de existenţă anterioară pe care subiectul ar fi dorit să o aibă sau pe care crede, având sau nu dreptate, că a trăit-o… Un psiholog le-a spus mai multor subiecţi hipnotizaţi să îşi amintească o exis­tenţă anterioară şi toţi, fără nici o excepţie, au făcut acest lu­cru. Unele relatări erau pline de detalii pline de culoare şi pă­reau convingătoare… Cu toate acestea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în stare de transă ei au putut să găsească o sursă firească pentru fiecare element din acele relatări – un om pe care îl cunoscuseră în copilărie, scene din cărţi citite sau filme văzute cu ani în urmă, şi aşa mai departe“.

Ce se întâmplă însă cu acele cazuri cărora li s-a făcut mul­tă publicitate în ultima vreme, în care există „dovezi obiecti­ve” despre „viaţa anterioară” a cuiva – când o persoană îşi „aminteşte” amănunte privitoare la vremuri şi locuri pe care este cu neputinţă să le fi cunoscut personal, dar care pot fi ve­rificate cu documente istorice? Astfel de cazuri par foarte convingătoare pentru cei care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare; însă aceste „do­vezi” nu se deosebesc de informaţiile obişnuite transmise de „spirite” în timpul şedinţelor de spiritism (care pot fi şi ele foarte impresionante) şi nu există nici un temei pentru a pre­supune că au alt izvor. Dacă „spiritele” de la şedinţe sunt evi­dent demoni, atunci şi informaţiile despre „vieţile anterioare” pot fi transmise tot de ei.

In amândouă cazurile, ţelul este acelaşi: să-i zăpăcească pe oameni cu un spectacol orbitor de cunoştinţe aparent „sau paranaturale” şi astfel să-i înşele cu privire la adevărata faţă a vieţii de după moarte şi să-i lase nepregătiţi pentru ea.

Până şi ocultiştii, care în general sunt binevoitori faţă de ideea de reîncarnare, recunosc că „dovezile” în favoarea ei pot fi interpretate în mai multe feluri. O americancă ce răspândeşte ideile oculte crede că „majoritatea faptelor relatate, ce oferă dovezi în favoarea reîncarnării, ar putea fi cazuri de posedare“. „Posedarea”, după asemenea ocultişti, se petrece atunci când o persoană „moartă” pune stăpânire pe un trup viu, iar personalitatea şi însăşi identitatea acestuia din urmă par a se schimba, dând astfel impresia că respectivul este stăpânit da trăsăturile vieţii „anterioare” a cuiva. Desigur, acele făpturi care „posedă” oamenii sunt diavoli, oricât s-ar preface ei că sunt suflete ale morţilor. Vestita carte a Dr. Ian Stevenson, publicată recent, Twenty Cases Suggestive of Reincarnation (Do­uăzeci de cazuri care sugerează reîncarnarea), pare într-adevăr a fi o culegere de astfel de cazuri de „posedare”.

Biserica creştină din primele veacuri a luptat împotriva ideii de reîncarnare, care pătrunsese în lumea creştină prin în­văţături orientale, precum cea a maniheilor. Învăţătura mincinoasă a lui Origen despre „pre-existenţa sufletelor” era strans legată de aceste învăţături şi la al Cincilea Sinod Ecumenic din Constantinopol, în 553, ea a fost osândită cu tărie, iar cel ce o urmau, anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii, la rândul lor, au scris împotriva ei; cei mai cunoscuţi sunt Sfântul Am­brozie al Milanului, în Apus (Despre credinţa în Invieret Cartea a II-a), Sfântul Grigorie de Nyssa în Răsărit (Despre suflet şi înviere), împreună cu alţii.

Pentru creştinul ortodox de astăzi, care este ispitit de această idee sau care îşi pune întrebări în legătură cu presupusele „dovezi” ale ei, este poate de ajuns să cugetăm asupra a trei învăţături creştine fundamentale care resping definitiv însăşi posibilitatea reîncarnării.

1. Învierea trupului. Hristos a înviat din morţi în acelaşi trup care murise cu moartea tuturor oamenilor şi s-a făcut pârga tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi şi ele înviate în Ziua de Apoi şi se vor uni iarăşi cu sufletele lor pentru a trăi veşnic în Rai sau în iad, după dreapta judecată a lui Dum­nezeu făcută faptelor lor de pe pământ. Acest trup înviat, asemenea trupului lui Hristos, se va deosebi de trupurile noastre pământeşti, fiind mai subţire şi mai asemănător firii îngereşti, altminteri neputând locui în Împărăţia Cerurilor, unde nu este moarte, nici stricăciune; dar va fi tot acelaşi trup, restaurat şi pregătit pentru viaţa veşnică în chip minunat de Dumnezeu, precum a văzut Iezechiel în arătarea „oaselor uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În ceruri, cei mântuiţi se vor recunoaşte unii pe alţii. Astfel, trupul este o parte ce nu poate fi neglijată a per­soanei integrale care va trăi veşnic, iar ideea mai multor tru­puri aparţinând aceleiaşi persoane neagă însăşi firea împărăţiei Cerurilor, pregătită de Dumnezeu pentru cei care îl iubesc.

2. Răscumpărarea noastră de Iisus Hristos. Dumnezeu S-a întrupat şi prin viaţa, patimile şi moartea Sa de pe Cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru împără­ţia Cerurilor, fără a trebui să plătim vreo „penalizare” pentru fărădelegile noastre din trecut. Însă conform ideii de reîncar­nare, dacă omul este „mântuit” cumva, aceasta nu se petrece decât după multe „vieţi” în care a ispăşit urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece şi uscat al religiilor păgâne, care a fost cu desăvârşire desfiinţat de jertfa de pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit mântuirea într-o cli­pă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a fărăde­legilor sale fiind ştearsă de harul lui Dumnezeu.

3. Judecata. “Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Viaţa omenească este o perioadă de încercare unică, precisă, după care nu mai există „încă o şansă“, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă, cât şi milostivă) făcută omului după starea în care se găseşte sufletul lui la sfârşitul vieţii.

În aceste trei învăţături revelaţia creştină este foarte precisă şi clară, în comparaţie cu religiile păgâne care nu cred nici în înviere, nici în mântuire şi nici nu au o învăţătură limpede cu privire la judecata şi viaţa viitoare. Singurul răspuns pentru toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor an­terioare” este tocmai învăţătura lămurită a creştinismului despre viaţa omenească şi relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii.

(Ieromonah Serafim Rose, “Sufletul dupa moarte”, Editura Sophia, 2007)