Se afișează postările cu eticheta INTERVIURI. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta INTERVIURI. Afișați toate postările

vineri, 20 ianuarie 2017

Parintele Teofil – Despre compromis


Interlocutor: – Într-o lume coruptă, cum este lumea noastră, le este permis creştinilor să facă unele compromisuri legate de viaţa socială?

Parintele Teofil: – Dragă, compromisurile, în general, nu sunt binecuvântate de Dumnezeu. Nu se pune problema compromisului, ci, cât poţi, trebuie să te fereşti de astfel de împrejurări; pentru că ce faci te şi face, şi-apoi, cu vremea, ajungi să fii gata mai mult de compromisuri decât de lucruri limpezi.

(arhim. Teofil Părăian – Din ospăţul credinţei)

http://www.sinaxa.net/abc/2012/09/parintele-te...

marți, 28 august 2012

Răspunsuri duhovniceşti: „Dumnezeu nu Se supără când nu credem în vise... Se supără când nu căutăm mântuirea!“



Răspunsuri oferite de preot paroh Ciprian-Nicuşor Apopei, Parohia Ghergheşti, judeţul Vaslui

Părinte, are Biserica anumite tâlcuiri pentru diferite aspecte din vise?

Nu! Biserica nu are tâlcuitori de vise sau vedenii, vedenişti. Preotul nu este un tâlcuitor de vise. La fel cum "cititul în cărţi" şi "deschisul cărţii" nu sunt învăţături ale Bisericii. Sunt false învăţături care nu fac decât să deruteze, ele apărând ori din rea-voinţă, ori din neştiinţă, ori din necredinţă.

Cunoaşteţi cazuri, din viaţa parohiei, cu oameni care s-au luat după vise şi au avut folos sau, dimpotrivă, au avut de suferit?

Din păcate, sunt la ordinea zilei astfel de cazuri. Dar să ştiţi că unul mi-a atras atenţia în mod cu totul şi cu totul deosebit. Aveam un credincios din parohie foarte aplecat spre a se încrede în vise. Devenise "expert" în domeniu. Dar cum? Avea acasă o carte rătăcitoare, halucinantă de-a dreptul pentru mine, care la prima vedere - cu nişte coperte având icoane ilustrate şi o introducere în care autorul (nesemnat) făcea trimitere la Scriptură, la dicţionare biblice - ziceai că-i în regulă, adică părea să trateze corect acest subiect. Ei bine, cartea aia avea mii şi mii de definiţii, adică interpretări pentru diferite elemente din natură, din mediul înconjurător, din viaţa de zi cu zi, pe care dacă le visai, aveau un anume înţeles. Adică, de visai să zicem busuioc, însemna ceva, că vei primi veşti. Sau dacă visai ciorapi, iar însemna ceva şi treaba asta. Mai mult… Puteai visa mai multe feluri de ciorapi, fiecare cu "tâlcuirea" sa. Aveai în carte ciorapi împletiţi, ciorapi negri, ciorapi găsiţi, cumpăraţi, ciorapi încălţaţi… Vă daţi seama ce "tratat" acolo! O întreagă nebunie… Ei, şi omul ăsta din parohie era toată ziua cu cartea în mână. Ce să-i spun eu lui când el de-atâta timp dădea o noimă tuturor viselor crezând că-s de la Dumnezeu? I-am spus aşa: "Omule, eu nu cred că Se supără Dumnezeu când nu credem noi în vise şi vedenii... Se supără când nu căutăm mântuirea!" Iar mântuirea nu o găsim nicidecum în cărţulii din-astea tâlcuite… Sfânta Scriptură e cartea vieţii! Acolo îţi găseşti rostul! Biserica nu are tâlcuitori. Dacă vrea cineva cu adevărat să cerceteze subiectul, vă repet, Biserica are un tezaur imens de scrieri ale Sfinţilor Părinţi care au tratat acest subiect. Cuviosul Nichita Stithatul, Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Sfântul Simeon Noul Teolog au scris mult despre vise, despre felurile lor, despre amăgirile din vis ş.a.m.d.

Pot fi consultate şi tratatele de psihologie sau medicină în acest domeniu şi urmărit unde se termină explicaţia raţională şi unde începe cea supraraţională.

duminică, 19 august 2012

Omul nu poate sa se curete de rau fara Hristos



Părinte arhimandrit Policarp Chiţulescu, este din ce în ce mai prezentă în societate ideea de autovindecare, adică de folosire a tehnicilor de sorginte chinezească şi budistă. Cu ce atrag aceste tehnici de autovindecare?
În ultima vreme am constatat că din ce în ce mai mulţi oameni se simt foarte singuri, pentru că, pe de-o parte, nu înţeleg că Biserica este locaş de tămăduire sufletească şi de adunare, pentru rugăciune în comun, de aceea şi caută locurile "neaglomerate", iar pe de altă parte nu mai pot comunica, nici chiar cu duhovnicul, deşi mulţi au unul. La aceasta a dus şi depărtarea de Sfânta Împărtăşanie. Ei bine, lipsa conştiinţei de apartenenţă la Biserică, Trupul lui Hristos, a dus la adoptarea de către mulţi a tehnicilor, de sorginte chinezească şi budistă, de autovindecare. Acolo au "lideri spirituali", maeştri autointitulaţi şi închipuiţi, şi tot efortul lor este de a capta "energia universală". Ceea ce uimeşte este faptul că, de pildă, "maeştrii" de reiki, yoga, radiestezie, bioenergie, feng shui ş.a. pomenesc de îngeri, de Maica Domnului, apoi spun că oricine poate să practice acestea cu succes: ortodocşi, catolici, mahomedani etc., dar în acelaşi timp ei vorbesc de nirvana, reîncarnare, de o "energie universală numită diferit în fiecare religie", adică Dumnezeu (!), prin acestea, ei împotrivindu-se făţiş Învierii lui Hristos. În concepţia lor, fiecare trebuie să se trateze "aşa cum îi dictează sufletul".
Aceasta este o mare înşelare, deoarece omul nu poate să se cureţe de rău fără Hristos.
Cum poate un "orb" să se îndrepte singur către lumină?
Omul este bolnav sufleteşte şi stăpânit de patimi şi nu se poate încrede în sine, ci doar în harul şi puterea lui Hristos, privind nevoinţele sfinţilor care s-au curăţit de patimi. Cu Dumnezeu omul trebuie să ajungă la o relaţie personală, de comunicare, de iubire, iar nu de interes, pentru rezolvarea unor nevoi. Mântuitorul Hristos este Dumnezeu întrupat şi fără El nu putem face nimic. O stare de permanentă pocăinţă, de ascultare a voii lui Dumnezeu prin părintele duhovnicesc, citirea Filocaliei, de plidă, sunt cele care ne învaţă să ne dezrobim de patimile egoiste. Harul (energia) dumnezeirii nu se obţine prin tehnici, ci prin iubire, ascultare şi smerenie.
Dacă oamenii ar citi Evanghelia şi învăţăturile Părinţilor luminaţi de Duhul Sfânt, nu ar mai face asemenea confuzii grave, ci şi-ar asuma lupta duhovnicească în mod corect. Mi s-a părut extaordinar interviul cu mitropolitul Hierotheos Vlachos, publicat de curând, de către "Ziarul Lumina", în care era vorba de tămăduirea omului doar prin Ortodoxie, după predania Părinţilor. Cu adevărat, misiunea Bisericii este aceea de a-l face pe om desăvârşit, de a-l aduce la starea de a face voia lui Dumnezeu, nu pentru a scăpa de iad, nu pentru a se bucura de rai, ci numai din iubire de Dumnezeu.

miercuri, 15 februarie 2012

Botosaneanul Ortodox: Parintele Arsenie Papacioc - Ati auzit de iad, dar...

Botosaneanul Ortodox: Parintele Arsenie Papacioc - Ati auzit de iad, dar...: Parintele Arsenie Papacioc este considerat cel mai mare duhovnic roman, in viata. A facut parte din “generatia de aur” a teologilor rom...

miercuri, 7 decembrie 2011

INTERVIU DESPRE DEPRESIE ŞI SUPERSTIŢII CU PĂRINTELE VASILE CRISTIAN, DIN IAŞI


O ZI BENECUVANTATA !


În rândurile ce urmează vă vom prezenta un interviu cu Părintele Vasile Cristian, preot paroh în localitatea Uricani, de lângă Iaşi. Beneficiind de o bogată experienţă spirituală, sfinţia sa a adunat în jurul său un număr mare de fii duhovniceşti. Pe lângă faptul că este licenţiat în Teologie, a urmat şi cursuri postuniversitare (master) în Psihologie şi Teologie, fiindu-i mult mai uşor în a-i povăţui pe cei care îi cer sfatul.
Rep: Părinte, ştim că depresia este o boală cu o incidenţă din ce în ce mai mare, cu atât mai mult cu cât este foarte insiduasă şi cu recidive frecvente. Cum o “diagnosticaţi” şi cum puteţi consilia credincioşii să depăşească aceste stări?
Pr. V: Consider că depresia este mai întâi de toate o stare, care cu timpul poate deveni o boală. Din păcate, în zilele noastre este destul de des întâlnită şi este prezentă la oameni din toate categoriile sociale, indiferent de studii, profesie, poziţie socială... Din ceea ce am întâlnit, majoritatea cazurilor se datorează fie stresului de la locul de muncă sau chiar de acasă, fie unei sau unor dezamăgiri de natură socială sau sentimentală. Omul devine neâncrezător în forţele proprii sau în cineva anume.
Acum este momentul când persoana respectivă trebuie ajutată psihic, sufleteşte, ea trebuie efectiv „hrănită” cu încredere.
Dacă ne referim la consiliere, eu de aici am pornit întotdeauna, să-i dai încredere în forţele proprii, să-l faci să simtă că nu este singur, că mereu e cineva lângă el. Şi totul trebuie făcut într-un mod cât mai consistent şi sincer.
Rep: Cât de des întâlniţi cazuri de tineri debusolaţi într-o societate care se confruntă cu multe schimbări şi cu o perioadă de tranziţie ce datează de mai mult de 20 de ani. Ce exemple se pot oferi tinerilor de azi?
PR. V: Tulburarea şi instabilitatea socială pe care o trăim provoacă multă confuzie şi debusolare în mintea tinerilor. Unii nu mai disting realul de ficţiune, adevărul de minciună, promisiunea de înşelăciune. Una le înfăţişează societatea, alta le arată lumea virtuală, internetul, altceva constată din mass-media, altceva au învăţat la şcoală sau la biserică, nu mai este o omogenitate de norme şi învăţături. A devenit pentru tineri din ce în ce mai greu să discearnă lucrurile cu adevărat bune din mijlocul celor multe şi înşelătoare care se impun cu atâta forţă şi publicitate.
Aici poate interveni forţa exemplului, a acelora care s-au ostenit şi au reuşit. Din viaţa cotidiană exemplele pot fi luate dintre cei care au reuşit prin muncă şi viaţă virtuoasă, iar din punct de vedere teologic, exemple avem pe sfinţii lui Dumnezeu. Fiecare îşi poate găsi un sfânt care să-i fie şi exemplu şi model şi ocrotitor în acelaşi timp.
Rep: Ce sfat i-aţi oferi unei mame căreia medicii îi dau vestea că bebeluşul pe care îl aşteaptă prezintă o formă de malformaţie congenitală sau că va suferi de o boală genetică ireversibilă, fiind pusă în situaţia de a renunţa la sarcină?
Pr. V: Nu este o situaţie de dorit pentru nimeni. Au fost şi cazuri în care medicii au spus că bebeluşul va avea probleme, iar realitatea a dovedit contrariul. Nu am avut niciodată un astfel de caz, dar cred că decizia trebuie luată de părinţii bebeluşului, iar cel mai potrivit în a-i sfătui este duhovnicul lor, cel care îi cunoaşte cel mai bine şi îi poate sprijini sufleteşte. Oamenii sunt diferiţi, cazurile sunt diferite, deci şi abordarea problemei trebuie să fie diferită.
Rep: Ce soluţie putem găsi pentru a-i atrage pe tineri la biserică?
Pr. V: Cu tinerii este destul de dificil de lucrat uneori, trebuie foarte multă dibăcie şi răbdare în acelaşi timp.
Teoretic pot fi enumerate mai multe soluţii, dar practic trebuie lucrat aproape cu fiecare în parte, pentru-că pe unii îi vindecă cuvântul, altul are nevoie de exemple, altul trebuie mustrat, altul trebuie stimulat prin cuvânt, altul trebuie lăudat, altul are nevoie de rugăminte, alţii au nevoie de mai multă îngăduinţă, unii sunt mai raţionali, alţii mai sentimentali... Nu se poate lucra cu toţi folosind aceeaşi metodă.
Ne aducem aminte de cuvintele Sf. Ap. Pavel care zice: „Tuturor toate m-am făcut, ca ,în orice chip, să mântuiesc pe unii”(ICorinteni IX,22).
Cred că este foarte important ca preotul trăiască preoţia aşa cum trebuie şi Dumnezeu va îndrepta la timpul potrivit inima fiecăruia către Biserică.
Rep: Un sondaj recent arată că aproximativ 70% dintre respondenţi, deşi cred în Dumnezeu, conferă credibilitate superstiţiilor, practicanţilor magiei, tarotului, horoscopului, etc, cu atât mai mult cu cât practicanţii cărora se adresează invocă numele Lui Dumnezeu.
Ce le putem spune acestor oameni pentru a nu mai cădea în aceste capcane?
Pr. V: Lucrurile acestea au existat din totdeauna, au fost ca nişte capcane în care credincioşii au căzut foarte uşor. Unele, ca de exemplu superstiţiile, sunt atât de adânc înrădăcinate în sufletele lor încât sunt aproape imposibil de eliminat. Cred că trebuie delimitat cu mai multă insistenţă hotarul, limita dintre credinţă şi superstiţie sau practici cu tentă ocultă, iar credincioşii trebuie îndemnaţi să-şi canalizeze toată credinţa spre puterea şi lucrarea lui Dumnezeu.
Autor: 
Andrei Andronic

duminică, 27 noiembrie 2011

INTERVIU CU PĂRINTELE SAVATIE BAȘTOVOI




“TINERII SUNT FRUMOŞI, EU NU MĂ POT SUPĂRA PE EI. E IMATUR SĂ TE SUPERI PE TINERI”, INTERVIU CU PĂRINTELE SAVATIE BAȘTOVOI



Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri

Interviu cu părintele Savatie Baștovoi, călugăr, scriitor, publicist, editor, blogger

Tinereţea este pentru noi toţi vârsta întrebărilor existenţiale, a definitivării personalităţii, a declarării independenţei faţă de părinţi, a începerii asumării responsabilităţilor specifice adulţilor. O vârstă a bucuriei, dar şi a răzvrătirilor, a viselor şi a planurilor de viaţă, dar şi a fricii în faţa existenţei şi a neprevăzutului. Este perioada teribilismelor sau a cuminţeniei timide. Deseori, în această etapă a vieţii noastre, ne simţim neînţeleşi, frustraţi; alteori, dureri, întrebări, căutări ies la iveală cu o forţă teribilă. Uneori am vrea să vorbim, să întrebăm, să ne spunem temerile, speranţele, îndoielile, problemele, dar nu avem cu cine.

Am adunat de la tinerii noştri, din diferite licee ale ţării, o serie amplă de întrebări, pe care ei le-au pus cu sinceritate şi spontan, dezvăluind uneori dincolo de cuvinte, complexitatea şi forţa lumii lor interioare.

Părinte Savatie, ca om care aţi trăit la modul total tinereţea, cu turbulenţele ei interioare, sufleteşti, existenţiale, căutând fără echivoc un răspuns la ele, cu o sinceritate chirurgicală, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde la o parte dintre aceste întrebări:

• Îi pasă cuiva de tinereţea noastră?

N-aş zice că le pasă, dar că au nevoie de ea, da. Tinereţea e o marfă. Astăzi se exploatează la maxim tinereţea. Puterea, frumuseţea, energia au devenit o marfă care se vinde. Se vinde mult şi ieftin. Tânărul sau tânăra care nu e de vânzare e un erou. A nu fi de vânzare nu înseamnă doar a nu te prostitua moral şi fizic, dar mai înseamnă şi să nu devii un consumator al fleacurilor pe care ţi le vinde lumea. Felul în care te îmbraci, muzica pe care o asculţi, felul în care comunici te defineşte ca om sau ca marfă. Dacă eşti om, oamenilor le pasă de tine, iar dacă eşti marfă, te vând şi te cumpără.
• Cine ne apără pe noi de rău în lumea asta? Există undeva un loc unde să mă simt mereu ocrotit şi în siguranţă, aşa cum am fost în pântecele mamei mele?
Numai în Dumnezeu omul este în deplină apărare şi pace. Altminteri, nici pe pământ, nici în cer, nu există un loc în care omul să se simtă bine. Sunt două stări care te apropie de Dumnezeu: când ierţi şi când eşti iertat.
• De ce copiii aleg să se închidă în ei şi le e frică să spună ce gândesc?

Din cauză că au trăit experienţa de a nu fi înţeleşi. În momentul în care omul se simte neînţeles, el trăieşte cea mai mare dramă umană. Omul neînţeles îşi pierde curajul, avântul, viaţa, cu alte cuvinte, se usucă. Închiderea în sine a copilului neînţeles este o pregustare a morţii. Numai în Duhul Sfânt oamenii se pot înţelege unul pe altul. Atunci nu mai e nevoie de cuvinte, atunci gândurile străbat singure în afară, îndeobşte toată făptura devine ca un gând, un gând care spune „te iubesc”.

• Mă enervez uşor, îmi vine să mă răzbun. Simt în mine o forţă care ar face praf totul. Cum să mă liniştesc?

Să te gândeşti că eşti prost. Niciodată omul nu e mai prost decât atunci când se enervează. O ştiu din experienţă.

• Sinuciderea este dureroasă?

Nu există nimic mai dureros în tot Universul.

• Aseară am vărsat în toaletă sticla de tărie a lui tata. M-a certat cumplit, întrebându-mă de ce mă bag în viaţa lui, că el m-a făcut pe mine, nu eu pe el. Cum să mă port cu el? Ce să fac?

Nu e bine să-i dai lecţii tatii. Chiar şi atunci când îi verşi sticla de tărie. Dragostea acoperă mulţime de păcate.

• Cât mă ajută psihologul şi cât duhovnicul?

Nu te ajută nici unul, nici altul, dacă n-au dragoste.

• Cum aduci înapoi în biserică pe un om smintit de un preot?

Şi eu am smintit pe multă lume şi nu ştiu cum să-i aduc înapoi.

• Care este motivul pentru care tinerii au un sentiment de respingere atunci când aud cuvinte care le condamnă patimile sau obiceiurile proaste?

Prostia, care e soră bună cu mândria. Mai este şi educaţia inversă pe care o primesc din toate părţile. Tânărul e cea mai vulnerabilă fiinţă. Pe cât se crede de liber, de curajos, de nonconformist, pe atât e de condus de prejudecăţile şi modelele timpului. Prin ce se deosebeşte tinereţea de maturitate? Prin faptul că tânărul face ce crede, iar maturul crede ce face. E mare diferenţă între a face deoarece crezi şi a crede deoarece faci. Experienţa e cea mai mare agoniseală a omului, căci nu există experienţă în afara durerii şi a dragostei. Tinerii sunt frumoşi, eu nu mă pot supăra pe ei. E imatur să te superi pe tineri.

• Cum devine mersul la biserică firesc, fără a-l simţi ca pe o obligaţie?

Când Îl cunoşti pe Dumnezeu, când Îi poţi vorbi şi Îl poţi auzi.

• Mulțumim, părinte!
Articol preluat din.. http://www.orthograffiti.ro/

joi, 24 noiembrie 2011

DIN ULTIMUL INTERVIU AL PARINTELUI CALCIU





«BISERICA FACE POLITICA LUI HRISTOS»


Părintele Gheorghe Calciu se raportează, în toate demersurile sale de angajament public, cu precădere la tineri. Mesajul său creştin este indisolubil legat de mesajul naţional, în duhul cel mai pur al tradiţiei ortodoxe. Am încercat să obţinem de la Părintele Gheorghe Calciu un diagnostic duhovnicesc la criza societăţii româneşti de azi. În acest sens, am identificat cîteva dintre posibilele cauze ale crizei, pe baza cărora am formulat mai multe întrebări. A rezultat un interviu atipic…


[…] Ce anume credeţi că îi vatamă sufleteşte cel mai mult pe tineri?


Două sînt racilele majore ale generaţiei tinere actuale: lipsa unei credinţe religioase ferme – ortodoxe, în cazul României – şi superficialitatea morală. Toate celelalte sînt adjuvante şi catalizatori spre cădere: televiziunea, internetul, sexismul, alcoolismul, drogurile, sectele, muzica demonică, distrugerea gustului pentru frumos, lenea, labilitatea psihică şi intelectuală etc.


Cum ne putem feri de cele vătămătoare de suflet, într-o lume în care comunicarea este tot mai artificială, deşi mult mai rapidă, identitatea este strivită de globalizare, iar credinţa diluată de informaţia abject manipulată?


În catacombele politicii internaţionale, care este, în esenţa ei, una antihristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, izolarea individului şi controlarea lui pînă la desfiinţare prin toate mijloacele de monitorizare şi propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; asistăm la instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internaţional uns de cineva “din adîncuri”. Acest guvern va fi înzestrat cu funcţii şi calităţi mistice, aşa cum s-a procedat cu partidul unic în ţările comuniste. Cum să ne apărăm? Punînd în locul valorilor promovate de anticreştini exact opusul lor. Şi încă ceva: există un filtru mental împotriva fluxului uriaş al informaţiei care ne asaltează şi o vitejie a binelui.


În ce fel ne va schimba globalizarea? Trebuie să ne opunem tăvălugului ? Şi dacă da, cum?


Globalizarea nu este o sinteză a lucrurilor. Ea nu este nici măcar o analiză. Costache Oprişan [poet-filosof, martir al închisorilor comuniste – n. n.] spunea că diavolul este numai analitic: analizează pînă la distrugere. Dumnezeu este sintetic: El creează. Globalizarea este simplă aglomerare. Globalizatorii de azi nici măcar nu au justificarea teoriilor marxiste care susţineau că aglomerarea cantitativă duce la salturi calitative. Ceea ce, în continuarea gîndirii lui Oprişan, ar însemna că dracul globalizării este un prostovan, nu un deştept.


Mulţi dintre cei care mă întîlnesc se miră de mine că nu m-a afectat cu nimic stilul american. Le dau totdeauna exemplul gîştii care trece prin apă şi nu se udă. Sînt imun la toată această oală uriaşă americană, în care toate se topesc spre a da naştere, chipurile, unei naţiuni americane – care, după toate aparenţele, nu se va naşte niciodată –, pentru că numai cei slabi de înger se americanizează urgent şi vorbesc engleza cu un accent românesc îngrozitor, iar româna cu un accent american îngrozitor.


Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o privim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. Dar cum grămada asta de gunoi uriaşă, s-ar putea să devină, într-adevăr, un uriaş “tăvălug”. În acest caz, vom înţelege de ce spune Mîntuitorul: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a hotărît să vă dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). […]


Se tot vorbeşte despre multiculturalism, dar puţină lume pricepe ce va să spună acest cuvînt. E bun, e rău multiculturalismul?


Multiculturalismul este marea găselniţă a “evanghelismului” masonic al epocii noastre. De fapt, nici nu prea înţeleg bine ce înseamnă pentru ei multiculturalism. Eu am copilărit într-un sat, Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populaţie amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, aş putea spune că jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din (în ordine descrescîndă): lipoveni şi ruşi, turci, tătari şi evrei (aceştia din urmă erau vreo 15-20 de familii, care se ocupau cu micul negoţ rural). Uneori, din cauza gheţurilor, satul rămînea izolat două-trei luni pe an. Influenţele “democrate” nu prea ajungeau pe la noi. Era însă credinţa ortodoxă, simplă, dar adevărată. Mi-aduc aminte că învăţătorul din sat şi-a cumpărat un radio prin 1937. Aproape că ne făceam cruce cînd treceam pe lîngă casa lui, ca de ucigă-l toaca!


La şcoală venea toată lumea, de bine, de rău. În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, citeau, învăţau cântarea bisericească, ceea ce la noi nu se facea decît parţial în şcoală. Hogea îi învăţa şi el pe copii scrierea arabă şi Coranul. Cursurile la “limbi străine” erau obligatorii pentru etnia respectivă şi benevole pentru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne conformăm disciplinei lor, care era mult mai dură decît în clasele noastre. Mai puţini mergeam pe la ruşi, fiindcă toată ziua eram cu copiii lipovenilor şi aveam un vocabular de bază aproape suficient pentru comunicarea la nivelul nostru. Mergeam mai mulţi pe la turci, pentru că hogea preda şi lecţii de caligrafie: scrierea rondă…


Fiind copii, discutam toate problemele de scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne împăcam, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tătarii, care aveau o concepţie oarecum diferită despre prietenia adevărată. Prietenii adevăraţi se numeau “arcadaşi” – cred că “arcadaş” însemna frate – şi erau gata la orice sacrificiu al unuia pentru altul.


Dacă asta este multiculturalism, i-aş invita pe oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău sub influenţa culturii masono-europene…


După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă da, în ce fel să o facă?


Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rînd, ceea ce se întîmplă în America, în Europa şi în România nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Cînd Hristos îl ajuta pe cel sărac, îi alunga pe speculanţi din templu, îi numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfîrşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărită pînă în cele mai intime fibre.


Desigur, Biserica face politică, şi trebuie să facă, dar politica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mîntuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu-l mai mustră pe conducătorul ticălos, nu-l mai apară pe cel sărac, nu mai propovăduieşte cuvîntul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor (îndemnîndu-i la milostenie şi restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean), nu se mai ridică împotriva corupţiei.


În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoţi şi chiar cu unii ierarhi posibilitatea ca Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze viaţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin implicarea preoţilor în politică. Nu în sensul formării unui partid creştin cu preoţi şi ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de Hristos şi o coborîre în arena politicianistă, unde fiarele sălbatice i-ar fi sfîşiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viaţa politică. Asta însemna ca Biserica, în fiecare sat şi oraş, să-şi dedice o parte din timpul său cetăţii, în sens politic nobil, să vadă care sînt cetăţenii buni, cei mai buni şi necorupţi, pentru a fi promovaţi în alegeri. Aceştia să fie oameni de credinţă, cu fapte bune, cu duhovnic care să depună bună garanţie pentru ei, promovînd astfel o elită politică pe baze morale şi nu pe o propagandă deşănţată sau pe bogăţia acumulată prin jaf. Astfel, baza propagandei candidaţilor nu s-ar mai fi făcut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvîntul Bisericii. Părea o utopie, şi era, atîta vreme cît lumea bisericească, de la vlădică şi pînă la ultimul credincios, poporul lui Dumnezeu, nu înţelege misiunea politică a Bisericii, aşa cum am arătat mai înainte.


Îmi aduc aminte că un preot, la o conferinţă în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: “Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneţi aici nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le gîndim!”. Era exprimarea unei stări de fapt, întreţinute cu voie sau cu nevoie în lumea românească. Dacă s-ar fi făcut aşa, fără zdruncinarea şi fără acuzaţiile teatrale din timpul propagandei electorale, nu ar mai fi fost nevoie de preşedintele Băsescu – o tranziţie la o lungă perioadă de tranziţie – şi nici de implicarea României în războaie nedrepte din spaţiul Orientului, sau în adăpostirea unor închisori secrete în care tortura este tratamentul prizonierului de război, aşa cum pare a se fi întîmplat. Nici o instituţie din România nu ar putea face această revoluţie în spirit. Numai Biserica. Singură Ortodoxia.


În această perspectivă, oamenii politici buni nici nu ar fi avut nevoie să facă o propagandă religioasă (eu sînt însă pentru aceasta), pentru că oamenii i-ar fi recunoscut din faptele lor: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20).


Mai sunt persoane exemplare – modele pentru tinerii români?


Am mai afirmat că există multe persoane exemplare: intelectuali excelenţi, preoţi cu har, monahi de mare sfinţenie, ierarhi cu viziuni largi şi cu putere de sacrificiu. Unii sînt contestaţi, alţii nu. Dacă revoluţia îşi devorează propriii săi copii, cu atît mai mult o face tranziţia. Epoca noastră este un lanţ nesfîrşit de tranziţii consecutive. “Dar cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui” (Matei 10, 22).


Ierarhia B.O.R. – cu cîteva excepţii notabile – a fost rezervată faţă de mai toate iniţiativele cultural-religioase venite dinspre mireni, iniţiative care năzuiesc la a determina o renaştere morală şi spirituală. Care să fie motivul?


Cred că motivele sînt mai complexe decît cele sugerate în întrebare. În primul rînd, ierarhia nu are încredere în grupările laice, după experienţa cu Oastea Domnului. În perioada persecuţiei, o parte din Oastea Domnului a devenit protestantă, fără să fi renunţat la titulatură. Şi mai este şi astăzi.


În al doilea rînd, o presă satanizată şi antiortodoxă stă la pîndă, gata să sfîşie orice ierarh sau preot pentru cea mai mică greşală, reală sau imaginară. Această teamă a dus la acţiuni necugetate temeinic din punct de vedere bisericesc – sub ameninţarea presei dezlănţuite ca un cîine scăpat din lanţ – ale ierarhilor, cum a fost condamnarea părintelui Daniel Corogeanu de la Tanacu, chiar înainte ca Justiţia să-şi fi spus cuvîntul ei – adevărat sau fals. Această atitudine a favorizat o sentinţă juridică finală total falsă, pentru că Părintele Daniel şi cele patru măicuţe nu au mai avut nici un loc unde să-şi plece capul, nici un scut.


În al treilea rînd, această tendinţă constatată a mirenilor spre o excentricitate faţă de autoritatea Bisericii duce la pieire: Extra Ecclesia nulla salus. Mîntuirea sufletelor lor este Biserica şi ierarhia ei.


În sfîrşit, prin structura ei, Biserica este foarte prudentă cu afirmaţiile ierarhiei, spre a nu crea sminteală în lumea credincioşilor. Cu atît mai mult această precauţie va lucra asupra laicilor. Nu vreau să spun că această precauţie nu este bună. Dimpotrivă. Dar cînd este exagerată, ea duce la asuprirea spiritului şi a minţii. Cei mai puţin tineri, alături de noi, cei bătrîni, îşi amintesc foarte bine elucubraţiile care se rosteau la adresa lui Ceauşescu de către cei mai mari intelectuali ai noştri: scriitorii spuneau că ei au învăţat de la Ceauşescu să scrie, pictorii că de la el au învăţat adevărata pictură, sculptorii la fel. Intelectualii şi artiştii se supravegheau unii pe alţii, ca să vadă dacă se încalcă în vreun fel principiile marxiste; ba, din teamă, autorii se cenzurau pe ei înşişi mai tare decît o făcea cenzura oficială!


Înainte de ultima arestare a mea, am participat la o adunare eparhială. Printre altele, un redactor şef de la o revistă bisericească din Bucureşti se lăuda că, de cînd este el în funcţie, Departamentul Cultelor nu i-a respins niciodată vreun articol. Şi erau cîţiva ani buni de cînd conducea. Asta înseamnă că era mai drastic decît erau cenzorii oficiali. Pe vremea aceea nu aveai dreptul să spui, de exemplu, că Mîntuitorul a venit în lume să ne mîntuiască pe toţi, ci numai pe cei credincioşi, şi alte lucruri asemănătoare. Respectivul şef de redacţie anticipa reacţiile Departamentului Cultelor. Anticiparea lui însă depăşea cu mult reacţiile comuniştilor de la Culte! […]


Există o “reţetă” a rezistenţei creştineşti şi culturale a tinerilor români în faţa provocărilor veacului?


Cred că această problemă a fost dezbătută pe tot parcursul acestui interviu. Nu există reţete pentru Duh.


Să luăm, de pildă, integrarea euroatlantică – nu va face vreo mutaţie spectaculoasă la nivelul individului. Vedeţi, Franţa este aceeaşi ca şi cea dinainte de integrare, Anglia la fel. Credinţa sau necredinţa nu s-au modificat prin integrare, ci prin ignoranţa celor de jos, sau prin demonizarea lor, care vine pe căi mai subtile decît prin pretenţiile nu ştiu cărei baronese. Ceea ce se va schimba va fi posibilitatea de călătorie a individului, eventual posibilitatea lui de afirmare ca valoare, sau subordonarea lui economică, fie prin subordonarea totală voinţei trustului, fie prin sărăcirea lui totală, creîndu-se acea categorie dehomeless sau de revoltaţi permanent, ceea ce nu este invenţia Europei Unite şi nici a Americii. Într-o ţară industrializată pînă la refuz, în care bunul trai este, ca în America, ceva tangibil, studiul şi cultura devin nişte mofturi. Elitismul politic şi economic atinge nişte culmi şi atunci ţările bogate vor cumpăra creiere străine, cum face America. Dar o credinţă tare, o inimă demnă, o cultură solidă şi o nobleţe a duhului nu pot fi cumpărate. O ţară industrializată excesiv nu favorizează dezvoltarea spirituală, decît prin “evadarea” individului din ea, spre Biserică.


Rolul Bisericii într-o viitoare Românie – intrată în vîltoarea apocaliptică a tehnicizării – este de a salva sufletele de la pieire. De a-i reînvăţa pe oameni ce este umilinţa faţă de Dumnezeu, ce înseamnă iubirea de El şi de aproapele, virtutea, abstinenţa, şi de a redescoperi frumuseţea originară a lumii din spatele falsei frumuseţi de plastic a lumii moderne. Să-l facă pe om autentic.


Interviu realizat de

Claudiu Târziu

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO