Se afișează postările cu eticheta Despre pocăintă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Despre pocăintă. Afișați toate postările

duminică, 8 decembrie 2019

Pocăinta

Dragă cititorule! Nimeni dintre noi nu e deplin sănătos cu sufletul. Toţi avem şi suferim boli sufleteşti mai mici sau mai mari. Să cădem cu ele înaintea Doctorului şi Tămăduitorului trupurilor şi al sufletelor noastre, rugându-ne: „Sufletul meu, Doamne, cel slăbănog, se află cumplit în multe feluri de păcate şi în fapte netrebnice! Ridică-l cu cercetarea Ta cea dumnezeiască, precum ai ridicat de demult pe slăbănogul, ca, fiind mântuit, să strig Ţie, Îndurate: Dă-mi, Hristoase, tămăduire!“


          Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu 1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7). Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“ (Luca 23:41-43).

 După cuvântul Arhimandritului Macarie „Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

joi, 26 ianuarie 2017

Pocăinta

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZĂ-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE...


POCĂITI-VĂ, CĂ S-A APROPIAT IMPĂRĂTIA CERURILOR! (Matei 3:2; 3:17)

.Iubiti credinciosi,



          Piatra de pe Mormantul lui Iisus Hristos din Ierusalim ne graieste ca VIATA este mai tare decat MOARTEA. Tot asa, sicomorul lui Zaheu Vamesul din Ierihon, care este verde si astazi, ne dovedeste clar ca IERTAREA lui Dumnezeu este mai puternica decat PĂCATUL NOSTRU. "Negura pacatului, Cuprinzand viata ta, Eu sunt Soare neapus, Vino la lumina mea" (Sfantul Ioan Iacob Hozevitul).

Sfantul Ioan Botezatorul si-a inceput propovaduire la raul Iordan cu aceste cuvinte: "POCĂITI-VĂ, CĂ S-A APROPIAT IMPĂRĂTIA CERURILOR" (Matei 3:2), iar Mantuitorul nostru Iisus Hristos si-a inceput propovaduirea cu aceleasi cuvinte Sfinte: "POCĂITI-VĂ, CĂ S-A APROPIAT IMPĂRĂTIA CERURILOR" (Matei 3:17). Cei mai multi oameni de pe pămant, urăsc sa audă cuvantul POCĂINTĂ, in timp ce aceia care sunt in Iad isi doresc sa-l mai poata auzi macar inca odată.

                                                                                                                            Preot Ioan.

marți, 17 ianuarie 2017

Omul nepocait este nespus de crud

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



 Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi Doamne! Nu când vreau eu, ci TU.
Nu cum vreau eu, ci CUM vrei TU. Amin.

O zi grea. Dificilă. La final, o astâmpărare... oare a oboselii...? A puţinei rugăciuni. Este oricum, numai cum vreau eu nu. Şi ce e mai important, e întotdeauna mai bine. Oare acest sacrificiu al nostru este într-adevăr un sacrificiu?
Iată-mă, la 30 de ani, reîntors la credinţă (reîntors sau, pur şi simplu, convertit?). Şi dincolo de asta - dacă mai poate fi ceva important dincolo de asta, iată-mă la 30 de ani epuizat psihic de boală. O numesc generic boală, dar ştiu că este alcoolismul tatălui combinat cu nevroza maternă, cu depresiile cronice. Boala psihică la mine se leagă puternic de mândrie, deci de ne-umilinţă, de ne-smerenie. Atâta timp nu am conştientizat că ne putem lăsa să fim distruşi de mândrie. Am crezut mereu că mândria este doar a abuzatorului activ, dar există o formă de rezistenţă şi îndârjire pasivă, total necreştină, la fel de ucigătoare, pe care am practicat-o şi încă o practic. Nimic nu este mai important decât pocăinţa.

 Părintele Paisie Aghioritul despre pocăinţă: „Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L „îndoaie“ pe Dumnezeu, să-L facă să Se coboare şi să rămână cu El, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte“ (Luca 15:7), spune Evanghelia.

 Dumnezeu i-a dat minte omului ca să se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocăit este nespus de crud cu sine însuşi.
 Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astfel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la cel mai mare şi rău, la cel veşnic. Astfel el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă în rai lângă Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.
Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, este în afară şi de sine. Vezi, în Evanghelie, că fiul risipitor „venindu-şi în sine, a spus: Merge-voi la tatăl meu”. Adică atunci când şi-a revenit, când s-a pocăit, atunci a zis: „Merge-voi la tatăl meu”. Cât timp trăise în păcat, era în afară de el, nu era raţional, deoarece păcatul este în afară de raţiune.
 - Părinte, Avva Alonie spune: „De va vrea omul, de dimineaţa până seara vine la măsura dumnezeiască“ (Pateric, Avva Alonie, 3, p.37). La ce se referă?
- Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad în rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbător. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducă omul în minte şi s-a mântuit. Un gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inima. „Şi cu sufletul şi cu inima şi cu gândul”, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez. - Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi? - Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a

Omul nepocait este nespus de crud întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutatea şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare duhovniceşte puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobândit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.” Viaţa acum îmi pare altfel, neraţionalizată, neplanificată, e o deschidere continuă către prezent, care aduce mereu evenimente neaşteptate şi... atât de potrivite. E un fel de lăsare liberă, o curgere frumoasă, o dez-fixare, o dez-obdedare a sufletului meu. E o ieşire treptată şi timidă din frică. O creştere în dragoste. Contacte scurte cu aproapele meu, care se produc pe durerea mea, acolo, îl simt cum îmi atinge durerea şi mă retrag şi în scurtă vreme durerea dispare şi este înlocuită de o simplă bucurie de a fi. E ca un fel de dez-îngrijorare, o ne-ancorare în gândul celuilalt, şi îl simt pe celalalt rămânând temporar surprins, perplex, gata să intre în defensivitate, mă adulmecă, mă simte şi... nu e cazul. Doamne, nu mai e cazul pentru defensivitate. Dar eu rămân pe jumătate deschis, pe jumătate închis, pentru că mă doare atât de puternic această deschidere, aceste prime legături vii cu aproapele meu. E o suferinţă uriaşă îngrămădită între mine şi oameni, de fapt între mine şi percepţia mea despre oameni. Şi fără Domnul nu e posibil nimic, nici măcar o vagă bucurie de a fi alături de celălalt. Şi simt această suferinţă care crapă încet şi care e în mine, adânc în mine şi nu-mi mai doresc adesea altceva decât să fac loc acestui prezent- durere în conştiinţa mea. Dar nu pot forţa nimic şi nu mă grăbesc, pentru că aceasta este vindecarea mea. Şi nu eu lucrez această vindecare. Când mă doare mai tare atunci ştiu că acolo nimeni nu a pătruns de mulţi, mulţi ani, şi sunt atent, ascult şi mă ascult şi îi ascult pe ceilalţi. Şi rabd cu Dumnezeu durerea fără să o mai păcălesc. Dincolo de această suferinţă adâncă nu e decât iubire şi dăruire. Pentru că nu pot auzi cu adevărat durerea lui, a aproapelui, atâta timp cât fug de durerea mea.

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/

luni, 29 septembrie 2014

Ce este moartea şi cît de folositoare este pomenirea ei?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                          CUVÎNTUL SFÎNTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI

                                    - DESPRE    ADEVĂRATA     POCĂINŢĂ


[...] Noi, păcătoşii, trebuie să avem întotdeauna în minte pomenirea morţii şi să se înveţe mintea cu ea ca, avînd frică de ceasul neaşteptat al morţii, să ne înfrînăm de la faptele cu care ÎI mîniem pe Dumnezeu şi să fim întotdeauna pregătiţi pentru plecarea din această viaţă. Sfîntul Ioan Scărarul spune că pomenirea morţii îi este necesară omului precum îi este necesară pîinea, şi aşa cum fără pîine nu poate trăi, aşa nici fără amintirea morţii nu îşi poate îndrepta viaţa sa. Fără pîine omul slăbeşte trupeşte, iar fără pomenirea morţii slăbeşte duhovniceşte. Pîinea întăreşte inima omului, iar amintirea morţii întăreşte virtutea omului. Cine are pîine, acela nu moare de foame, iar cine are întotdeauna amintirea morţii, acela nu îşi va omorî sufletul cu moartea păcatului, nu va face păcate de moarte. [...]
Astfel, pe unii moartea îi loveşte pe neaşteptate înainte de bătrîneţe şi îi răpeşte nepregătiţi, iar pe alţii, chiar şi ajunşi la bătrîneţe, îi găseşte tot nepregătiţi şi îi ia şi îi aruncă în focul gheenei! O, dacă fiecare creştin ar ţine totdeauna minte aceste cuvinte ale dreptului Isaac: „Nu ştiu ziua morţii mele!” Dacă fiecare dintre noi s-ar teme de moartea neaşteptată şi s-ar pregăti prin pocăinţă adevărată pentru plecarea din această viaţă, atunci moartea păcătoşilor nu ar mai fi atît de cruntă şi sufletele creştinilor nu ar mai umple iadul! Dar vai de nepăsarea noastră!
Noi trăim ca şi cum nu ne este dat să murim niciodată, ca şi cum vom vieţui aici şi ne vom desfată în această lume veşnic; nici nu ne gîndim că sfîrşitul ne bate la uşă, că securea este la rădăcină, coasa morţii este deasupra capului, ziua Domnului este ca un fur, aproape, judecata nu stăruie, moartea nu doarme şi dintr-odată cădem în plasa morţii şi în chinurile iadului, după cum spune Sfînta Scriptură: Că omul nu ştie nici măcar vremea lui: întocmai ca şi peştii care sînt prinşi în vicleanul năvod, întocmai ca şi păsările în laţ, aşa sînt prinşi fără de veste oamenii în vremea de restrişte, cînd vine dintr-odată peste ei (Eclesiastul 9, 12).
O, muritorilor! De ce nu ne amintim de moartea de care nu putem scăpa cu nici un chip? De ce nu ne temem de cumplitul ceas al morţii, cînd nimeni dintre oameni nu va mai putea să ne ajute? De ce nu ne pregătim pentru moarte, căci nu ştim unde ne aşteaptă şi în ce zi, în ce noapte, în ce ceas va veni să ne ia de aici? Ca o trîmbiţă glăsuieşte vestea cea bună a lui Hristos care ne previne, zicînd: Vegheaţi, dar, că nu ştiţi cînd va veni stăpînul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntatul cocoşului, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind fără veste, să vă afle pe voi dormind (Marcu 13, 35-36). Însă noi nu acordăm atenţie acestui glas, noi, precum aspidele cele surde, ne acoperim urechile ca să nu îl auzim, ca şi cum acest lucru nu ne este spus nouă! Evanghelia spune că pe sluga cea rea, care mânîncă şi bea cu beţivii şi îi bate pe cei ce slujesc împreună cu el, stăpînul ei, venind în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu îl cunoaşte o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 24, 51). Iar noi nu ne temem nici un pic de acest lucru, ca şi cum sîntem robii cei buni şi aleşi ai Domnului nostru, deşi, în realitate, sîntem plini de păcate şi fărădelegi!
Şi dacă oamenii cei sfinţi şi drepţi s-au temut de moarte şi s-au pregătit timp îndelungat pentru ceasul morţii prin mari nevoinţe (ca, de exemplu, Dreptul Isaac), fără să ştie ziua sfîrşitului lor, cu atît mai mult noi, păcătoşii, trebuie să ne temem de ceasul acesta şi să ne pregătim, curăţind păcatele noastre ticăloase cu lacrimile fierbinţi ale pocăinţei, ca să nu ne găsească sfîrşitul vieţii noastre scăldîndu-ne în tina păcatului şi să ne arunce în chinul veşnic. Tocmai pentru aceasta ne este ascunsă clipa morţii noastre, ziua sau noaptea sfîrşitului nostru, ca noi, fără să ştim cînd vine ceasul acesta cumplit, să îl aşteptăm mereu, să ne temem de el şi să ne pregătim pentru plecarea din această viaţă. [...]
Şi într-adevăr: dacă noi, neştiind nici ziua, nici ceasul morţii noastre, fără să ne fie frică de el, săvîrşim păcate nenumărate şi grele, atunci ce nu am săvîrşi noi dacă am şti că mai avem mulţi ani de trăit pe pămînt şi că nu vom muri curînd? Întrucît nu ştim clipa, ziua şi ceasul în care vom muri, trebuie să trăim ca şi cum am aştepta în fiecare zi moartea şi la începutul fiecărei zile să ne gîndim: „Oare nu va fi aceasta ultima zi din viaţa mea?” Şi la începutul fiecărei nopţi să spunem în sinea noastră: „Oare nu va fi aceasta ultima noapte a şederii mele printre cei vii?” Plecînd la culcare, să spui în sinea ta: „Mă voi mai scula viu din patul meu? Voi mai vedea lumina zilei? Sau îmi va fi acest pat groapă?” Trezindu-te devreme din somn şi văzînd primele raze din lumina zilei, să te gîndeşti: „Voi trăi pînă deseară, pînă la căderea nopţii sau îmi va veni ceasul morţii în cursul acestei zile?” Gîndind astfel, să-ţi petreci toată ziua, ca şi cum te-ai pregăti să mori, şi seara, îndreptîndu-te spre somn, să-ţi cercetezi şi să-ţi îndrepţi conştiinţa ca şi cum ai şti că în noaptea aceea îi vei preda lui Dumnezeu sufletul tău.
Pierzător este somnul aceluia care a adormit în păcate de moarte şi primejdios este somnul aceluia al cărui pat este înconjurat de diavolii, care aşteaptă momentul să tragă sufletul păcătosului în focul gheenei. Rău este pentru acela care a plecat la culcare fără să se împace cu Dumnezeu, căci, dacă, atunci cînd l-am supărat pe aproapele nostru cu ceva anume, Apostolul spune: soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26), cu atît mai mult cel ce L-a mîniat pe Dumnezeu trebuie să se îngrijească să nu îl găsească soarele în mînia lui Dumnezeu, să nu adoarmă fără să se împace cu Dumnezeu, căci ceasul morţii noastre este neştiut: să nu ne răpească moartea neaşteptată nepregătiţi. Nu spune omule: mîine mă voi împăca cu Dumnezeu, mîine mă voi pocăi, mîine mă voi îndrepta. Nu lăsa de pe o zi pe alta pocăinţa şi întoarcerea ta la Dumnezeu, căci nimeni nu ţi-a spus că vei trăi pînă dimineaţa sau pînă seara. [...]

              Sfaturi înţelepte cu privire la pomenirea morţii

[...] Aşadar, să ascultăm ceea ce ne spun morţii. „O, oamenilor! Ceea ce sînteţi voi acum, am fost şi noi cîndva; ceea ce sîntem noi acum, veţi fi şi voi în curînd. Voi acum trăiţi în îndestulare, mîncaţi, beţi, vă mîngîiaţi cu bucuriile lumii acesteia; şi noi am trăit aşa, dar acum, iată-ne în mormintele acestea strîmte... Unde s-a ascuns mîncarea? Unde este băutura? Unde sînt veselia şi toată desfătarea lumească? Nu am pierdut noi, oare, toate acestea? Aşa şi voi le veţi pierde în curînd. Şi noi am fost odată vii, asemenea vouă; şi voi veţi fi morţi, asemenea nouă.”
Iar în cartea Înţelepciunii lui Solomon morţii ne spun: „Ce folos ne-a adus mîndria şi ce ne-au dăruit bogăţia împreună cu slava deşartă? Toate acestea au trecut ca o umbră şi ca o veste, ce fuge repede, ca o corabie dusă de valuri, după care nu rămîne nici o urmă, sau ca o pasăre ce zboară în văzduh şi nu lasă nici un semn în drumul său, sau ca o săgeată trimisă la ţintă; aşa şi noi: ne-am născut şi am murit.”
Iar atunci cînd morţii ne vorbesc aşa, să îi întrebăm despre toate. Dacă îi vine cuiva pofta păcătoasă a necurăţiei trupeşti, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe sodomiţii care ard în focul cel nestins: ce îi vor spune ei? „Dacă vrei să vii în acest loc cu flăcări şi să te chinuieşti împreună cu noi pe veci, atunci mergi şi fă ceea ce doreşti.” Dacă îi apare dorinţa de a chefui din belşug în fiecare zi, de a bea şi de a mînca mult, să îi întrebe pe cei morţi, dar mai ales pe bogatul acela care, „în iad, ridicîndu-şi ochii, fiind în chinuri”, a cerut o picătură de apă pe limba sa de pe degetul lui Lazăr şi nu a primit-o (Luca 16, 23). Vrei să îi asupreşti şi să îi osîndeşti pe cei nevino­vaţi? Întreabă-l pe faraonul acela, care i-a asuprit pe oamenii nevinovaţi ai lui Dumnezeu şi s-a înecat în mare, iar acum înoată în gheenă. Dacă ai de gînd să te ridici împotriva conducătorilor tăi şi să unelteşti împotriva lor, sfătuieşte-te cu Datan şi cu Aviron care s-au ridicat împotriva lui Moise şi a lui Aaron, şi i-a înghiţit pămîntul. Dacă vrei să îi invidiezi pe cei nelegiuiţi, întreab-o pe soţia lui Lot, care s-a uitat înapoi spre Sodoma şi s-a prefăcut în stîlp de sare. Dacă vrei să răpeşti lucrurile Bisericii, întreabă-1 pe Eleodor, străjerul împăratului Selevoc al Siriei, care a mers în Ierusalim să jefuiască templul şi a fost pedepsit de mîinile Îngerilor. Dacă vrei să te lauzi şi să te mîndreşti, întrebă-l pe acel Irod despre care s-a scris în Faptele Apostolilor că s-a înălţat şi cu mare trufie s-a aşezat pe tron înaintea întregului popor şi îndată Îngerul Domnului l-a lovit, pentru că nu a dat slavă lui Dumnezeu. Şi mîncîndu-l viermii, a murit (Faptele Apostolilor 12, 23). Dacă îţi vine gîndul să îţi aduni bogăţie: sfătuieşte-te cu bogatul acela din Evanghelie care şi-a spus sufletului său: Suflete, ai multe bunătăţi, strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12, 19-20). Dacă vrei, în general, să faci ceva păcătos, rău, care să-L mînie pe Dumnezeu, întreabă-i pe păcătoşii închişi în iad şi osîndiţi la chinurile veşnice: te vor sfătui ei să-L mînii pe Dumnezeu? Aşadar, întreabă-i pe cei morţi şi fii isteţ, învaţă de la ei cuminţenia şi primeşte lecţii de înţelepciune. [...]

                            Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne!

[...] Şi, într-adevăr, minunată este această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu şi faptul că El, Cel Atotsfînt, îl rabdă pe cel păcătos şi nu îl pierde împreună cu fărădelegile lui chiar în ceasul acela, cînd păcătosul îşi săvîrşeşte ticălosul lui păcat! Slavă îndelungii Lui răbdări şi milostivirii Lui nesfîrşite! Îndelung îl rabdă Dumnezeu pe cel păcătos, însă, dacă păcătosul nu se căieşte, îl aşteaptă pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu.
Înfricoşător cuvînt i-a spus Domnul odinioară alesului Său, Avraam, despre amorei! Ei însă se vor întoarce aici, în al patrulea veac de oameni, căci nu s-a umplut încă măsura nelegiuirilor Amoreilor (Facerea 15, 16). Aceasta înseamnă că Dumnezeu le-a îngăduit să cadă în cele mai grele păcate, însă le-a şi pregătit chinuri nesfîrşite în iad... Care sînt acele păcate pentru care au pierit amoreii şi cu trupurile şi cu sufletele? După mărturia Sfîntului Prooroc Moise, acelea au fost: închinarea la idoli, care ajunsese pînă acolo încît îşi aduceau copiii lor ca jertfa înaintea idolilor, asuprirea săracilor şi vărsarea de sînge şi, în cele din urmă, păcatele desfrîului lor, despre care nu numai a vorbi, ci şi a ne aminti este ruşinos... Întocmai cu aceste păcate au umplut amoreii paharul mîniei lui Dumnezeu, pe care acum îl beau în iad şi îl vor bea în vecii vecilor...
Oare nu există, fraţilor, şi printre noi, creştinii, păcate asemănătoare? E drept, noi nu avem idoli; însă patimile noastre păcătoase nu sînt aceiaşi idoli cărora le aducem ca jertfa sufletul nostru unic, fără să ne temem să îl predăm gheenei, pentru o desfătare păcătoasă de o clipă? Iar diferitele noastre nedreptăţi cine le va socoti? Iar în necurăţiile desfrîului, despre care şi a scrie este ruşinos, nu se aseamănă, oare, unii creştini de astăzi cu păgînii aceia din trecut? Încă trebuie să se mire de faptul că nu îi loveşte pe neaşteptate pedeapsa cea cumplită a lui Dumnezeu aşa cum a lovit în vechime Sodoma şi Gomora! Însă Domnul mai rabdă, rabdă, aşteptînd ca păcătoşii ori să se întoarcă spre pocăinţă ori să umple măsura păcatelor lor aşa cum i-a spus Îngerul, Sfîntului Apostol Ioan Teologul: căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă (Apocalipsa 22, 10-11).
Iar dacă între noi se săvîrşesc asemenea fărădelegi, atunci ce trebuie să aşteptăm de la dreapta judecată a lui Dumnezeu? Oare nu aceeaşi pedeapsă care i-a lovit pe Amorei şi oraşele sodomite? Însă mai bine le va fi păgînilor, mai bine îi va fi, după cuvîntul Domnului Hristos Însuşi, pămîntului Sodomei şi Gomorei în ziua judecăţii decît nouă, creştinilor! (Matei 10, 15). Căci aceia nici pe Dumnezeu nu Îl cunoşteau, nici pedeapsă pentru păcate, nici răsplată pentru virtuţi nu aşteptau; iar noi ne lăudăm că şi pe Dumnezeu îl cunoaştem, şi despre chinurile veşnice care îi aşteaptă pe păcătoşii nepo­căiţi am auzit şi în fericirea Drepţilor credem şi, cu toate acestea, fără frică îndrăznim să săvîrşim toate acele fapte potrivnice lui Dumnezeu pe care le-au săvîrşit păgînii... Cum ne vom înfăţişa după aceea înaintea înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos? Ce sentinţă vom auzi din gura Lui? [...]

Cititi mai multe aici 

http://sfantulioancelnou.trei.ro/carti/Cum_sa_ne_mantuim/Cum_sa_ne_mantuim.htm


CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO