Cuvintele Bătrânilor despre păcat, pocăinţă și spovedanie

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



    "Bătrânul Ioil din Kalamata sublinia urmările funeste ale păcatului: “Păcatul întunecă duhul. Omul senzual, invidios, lacom, mândru are mintea atât de întunecată încât poate cunoaşte toată înţelepciunea şi limbile pământului, ajungând la adânci bătrâneţe şi dobândind o mare experienţă, fără a vedea însă, datorită senzualităţii, lăcomiei şi altor patimi, nici pe părinţi, nici pe prieteni, nici pe om, nici pe Dumnezeu, nici trupurile, nici sufletele. Păcatul distruge cel mai mare bun pe care-l avem: voinţa noastră. Păcatul îi întunecă într-atât voinţa încât păcătosul chiar dacă are uneori licăriri de cumpătare şi-şi vede propria sa neşansă, nu mai este în măsură de a se abţine”.

Bătrânul Gavriil spunea că păcatul duce la necredinţă. Sublinia în special: “Tot omul înclină spre rău şi spre păcat. Dacă persistă în păcat sau sporeşte în rău, se străduieşte să-şi înăbuşe conştiinţa. Pentru a ajunge aici, începe prin a se îndoi de poruncile lui Dumnezeu şi a pune în discuţie justeţea lor, pentru a sfârşi în final în necredinţă şi îndepărtare de Biserică şi de Taine, şi mai ales de Taina Spovedaniei”.

Bătrânul Ioil zicea: “Nu există păcat mic sau mare. Mic sau mare, păcatul rămâne mereu păcat. Multele noastre păcate mici sunt mai rele decât un păcat mare, pentru că trec neobservate şi nu ne îngrijim să ne îndreptăm. Păcatul mare «înaintea mea este pururea» (Psalmul 50, 4)."

"Sufletul se curăţeşte de mizeria păcatului prin pocăinţă. Antim, Bătrânul din Chios, le aducea aminte de acest adevăr călugăriţelor sale folosindu-se de exemplul următor: “Ce fac cei ce au faţa şi mâinile murdare? Deschid un robinet şi lasă să curgă apă din belşug pentru a se spăla. Să le luăm exemplul: să deschidem, nu unul, ci două robinete: ochii noştri! Şi să lăsăm lacrimile de pocăinţă să curgă din belşug: ele vor spăla toată otrava acestei lumi pline de mândrie, care a mânjit şi pângărit bietul nostru suflet. Numai lacrimile pocăinţei pot curăţi sufletul”.

Bătrânul Filotei zicea: “Semnul pocăinţei adevărate este o profundă cunoştinţă a păcătoşeniei, frângerea şi străpungerea inimii, suspinele, rugăciunea, postul, privegherea şi lacrimile. Aceasta este pocăinţa autentică şi adevărată. Această pocăinţă este de folos, căci ea aduce iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu”.

Când omul primeşte Lumina lui Hristos, este condus la pocăinţă. Bătrânul Porfirie sublinia: “Tot omul este «zăpăcit» profund de păcatul care este în interiorul sufletului său. Trebuie să lase o crăpătură, pentru ca Lumina şi Dragostea lui Hristos să poată intra. Aşa va începe «dezăpăcirea». Întotdeauna iniţiativa îi aparţine lui Hristos. Omul trebuie să-L primească şi, prin efortul său treaz, va putea simţi apoi minunile pe care Dumnezeu i le descoperă”. O altă dată, el explica: “Tu nu te poţi pocăi cu adevărat şi nu poţi găsi verticalitatea dragostei lui Dumnezeu: Dumnezeu şi tu, Hristos şi tu. Dragostea lui Hristos se dăruie şi se dă morţii întotdeauna pentru alţii”.

Bătrânul Iacob cerea creştinilor să se apropie fără reţinere de taina mărturisirii: “Nu ezitaţi!” Nu vă temeţi! Orice aţi fi făcut, chiar cel mai mare păcat, duhovnicul, cu epitrahilul său, are, prin demnitatea primită de la Hristos şi de la Apostoli, puterea de a vă ierta”.

Bătrânul Amfilohie i-a zis unui păcătos ce s-a spovedit: “Uită păcatele tale, fratele meu, că Hristos le-a şters din Cartea Vieţii”.

Antim, sfântul din insula Chios, dădea acest sfat călugăriţelor sale: “Să alergăm la spovedanie, nu cu justificări, vrând să-l convingem pe duhovnic că nu suntem vinovaţi şi că altul ne-a determinat să păcătuim. Ci să alergăm la aceasta cu pocăinţă, cu frângerea inimii şi cu smerenie. Să alergăm la spovedanie de câte ori cădem”.

Aceste cuvinte ale Bătrânului Porfirie merită să fie citate: “Spovedania este pentru om un mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Este o ofrandă a dragostei lui Dumnezeu pentru om, şi nimeni şi nimic nu-l poate priva de această dragoste. Melancolicul se învârte în jurul eului său şi nu se ocupă decât de el însuşi. Dar păcătosul care se pocăieşte şi se spovedeşte iese din sine. Credinţa noastră are acest privilegiu imens: existenţa duhovnicului, a părintelui duhovnicesc. Dacă tu ţi-ai spovedit păcatele duhovnicului tău şi ai primit dezlegarea, nu te mai întoarce înapoi! Să facem din când în când o spovedanie generală, căci diversele incidente şi răni sufleteşti provoacă în noi boli trupeşti. Şi să ne spovedim nu numai păcatele, ci şi gândurile, gândurile de teamă, de tristeţe, de bucurie sau de supărare, prilejuite de diverse evenimente, ca cutremurele de pământ, moartea celor dragi, căsătoriile, îndoielile, etc”.

Bătrânul Iacob sfătuia: “Credinciosul nu trebuie să-şi descopere altora nici spovedania, nici viaţa, nici practicile sale duhovniceşti. Căci toate acestea se fac în secret şi la sfatul părintelui duhovnicesc”.
http://jurnalspiritual.eu/cuvintele-batranilor-despre-pacat-pocainta-si-spovedanie/
 

Postări populare de pe acest blog

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

CATEVA PROOROCII DESPRE SFARSITUL LUMII

Cât putem ierta?

Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE