DESPRE RUGĂCIUNE

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                Ce s-ar cuveni să spunem
                   când trecem pe lângă o Sfântă Biserică,
             un cimitir, o cruce sau când intrăm într-o casă

   Când trecem pe lângă o Sfântă Biserică Ortodoxă, noi creştinii se
cuvine să ne întoarcem cu faţa către ea şi să spunem din adâncul
sufletului: (închinându-ne) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor,
mântuieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)“.
Dacă ştim hramul Bisericii respective zicem, spre exemplu:
(închinându-ne din nou) „Sfinte Nicolae mare făcătorule de minuni,
roagă-te la Dumnezeu şi pentru mine, acum, în ceasul morţii şi în
ceasul judecăţii mele. Amin!“
      Şi în continuare îl rugăm tot pe Sfântul al cărui hram îl poartă
Biserica să mijlocească pentru mântuirea tuturor celor dragi ai noştri
(închinăndu-ne iarăşi): „Sfinte Nicolae, roagă-te la Dumnezeu
pentru mântuirea robilor săi: Daniel patriarhul, ... Episcopul locului
(numele), duhovnicul la care v-aţi spovedit (spre exemplu, Ioan
preotul), numele părinţilor, ai naşilor, copiilor, moşilor, fraţilor,
cumnaţilor, verilor, cunoscuţilor şi neapărat al celor care v-au făcut
rău.
      Trecând prin Bucureşti cu maşina am fost nevoit să oprec la
culoarea roşie a semaforului. Mi-am aruncat ochii şi am văzut o
Sfântă Biserică. Pe trotuarul de vis-a-vis, în dreptul Sfintei Biserici
s-a oprit o femeie ce venea de la piaţă, având în ambele mâini câte
o plasă grea. Şi-a pus plasele jos, s-a întors cu faţa către Sfânta
Biserică a făcut trei metanii mici (închinăciuni cu plecare până la
pâmânt) închinându-se, apoi şi-a luat plasele şi a plecat liniştită
către casă. Am fost profund impresionat de credinţa acelei femei.
În tramvai, în autobuz sau pe stradă puţini călători se mai închină
când trec prin dreptul Sfintelor Biserici.
      Când trecem pe lângă un cimitir, de mare folos ne-ar fi şi nouă şi
celor morţi dacă am spune aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase,
Dumnezeul nostru, iartă păcatele tuturor celor care sunt adormiţi
în cimitirul acesta şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine“. La fel
să ne rugăm şi atunci când călătorim şi vedem pe marginea drumului
crucea cuiva care a murit probabil în accident de maşină (spovedit şi
împărtăşit sau poate nespovedit şi neîmpărtăşit): „Doamne, Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, iartă-l pe acela care a adormit aici
şi când voi muri să mă ierţi şi pe mine!“ Toate rugăciunile pe care
le înălţăm cu tot sufletul pentru cei adormiţi sunt primite acolo sus
la cer şi aduc uşurare celor pe care i-am pomenit, chiar dacă nu le
ştim numele. Şi apoi, dacă noi ne rugăm pentru cei morţi, când vom
fi şi noi morţi, alţii se vor ruga pentru sufletele noastre, după zicala:
„Ce faci, ţi se va face!“, adică te-ai rugat pentru alţii, atunci din
rânduiala lui Dumnezeu şi alţii se vor ruga pentru tine.
             Iată şi cuvântul Sfântului Serafim de Sarov:

     Trecând printr-un sat sau printr-un oraş, însemnaţi-vă cu
semnul Sfintei Cruci şi spuneţi rugăciunea aceasta: Doamne,
mântuieşte-i pe locuitorii satului (oraşului acestuia) şi pentru
rugăciunile lor mântuieşte-mă şi pe mine, păcătosul; apoi rugăţivă
Sfinţilor ale căror icoane se află în casele satului sau oraşului
aceluia şi ziceţi: Sfinţilor ai lui Dumnezeu, mă închin vouă şi vă
rog să mă miluiţi pe mine, păcătosul şi să mă apăraţi în toată
vremea vieţii mele. Intrând într-o casă, mai întâi închinaţi-vă
icoanelor aflate acolo şi abia apoi salutaţi-i pe stăpânii casei.
Acelaşi lucru să-l faceţi şi la ieşirea din casă.
      Adâncimea sau superficialitatea credinţei în Dumnezeu, într-un
om, o poţi cunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din
cuvintele pe care le spune. Unii nu îi cer nimic. Alţii îi cer nimicuri.
Alţii îi cer socoteală lui Dumnezeu. Alţii îi cer să facă El ce vor ei.
Sfinţii cei mari din desăvârşită credinţă în Dumnezeu nu mai cereau
nimic, nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea.
Rugăciunea este dialogul dintre creştin şi Dumnezeu, prin care
noi oamenii ne ridicăm mintea şi inima spre El. La rugăciune participă
mintea care se gândeşte numai la Dumnezeu, memoria care uită de
toate cele pământeşti şi inima care se bucură de prezenţa lui
Dumnezeu.

                                   Rugăcinea unui copil

                    Odessa. Într-o zi de dimineaţă, înainte de a începe Sfânta
Liturghie, stăteam în colţul meu din dreapta noasului şi mă uitam cum
o fetiţă de nouă ani se ruga la icoana Maicii Domnului care se afla în
faţă. Dar rugăciunea fetiţei se deosebea de rugăciunile copiilor de
vârsta ei. Biata copilă cădea în genunchi, ridica mânuţele în sus ca
preotul la invocarea Duhului Sfânt şi plângea.
După ce şi-a terminat rugăciunea - văzând că fetiţa se apropie de
mine să-mi sărute mâna - am întrebat-o de ce s-a rugat şi a plâns.
„M-am rugat Maicii Domnului ca să mi-l aducă acasă pe tăticu“.
„Dar unde e tăticu?“ am întrebat-o eu. „La război, pe front,“ a
răspuns fetiţa cu durere. M-am uitat cu milă la aceste copil naiv,
zicând în sinea mea: „Cum poate Maica Domnului să-l aducă pe
tăticul ei acasă?“ M-am îndoit ca Moise în pustie.
Dar n-au trecut multe zile şi învăţătoarea ei, care frecventa aceeaşi
Biserică mi-a spus că tăticul fetiţei s-a întors într-adevăr acasă. „Dar
cum s-a întâmplat minunea?,“ am întrebat-o eu pe învăţătoare.
„Fetiţa şi mămica ei, mi-a povestit învăţătoarea, dormeau liniştite în
casă. Pe la miezul nopţii au auzit o bătaie în uşă. Mama a sărit din
pat şi a întrebat cine-i. Vocea de afară îi era cunoscută, era tăticul
fetiţei. Când i-a deschis uşa, tăticul a lăsat-o pe soţia lui şi s-a
îndreptat spre fetiţă. A îmbrăţişat-o plângând şi i-a spus: „Tu m-ai
salvat! Iată de ce. Eram pe front. Se întunecase, iar noi eram tot în
tranşee, pentru că gloanţele şi brandurile nu încetau să treacă
vâjâind şi şuierând peste capetele noastre. La un moment dat, stând
cu capul scos din tranşee, ca să văd dacă a încetat focul, aud vocea
fetiţei mele scumpe, care striga alarmată: Tăticule, tăticule, apleacăte!
Fără să-mi dau seama că tu erai, draga mea, la Odessa, iar eu pe
front, m-am aplecat în mod automat. Dar când mi-am ascuns capul
în tranşee, deasupra capului meu a vâjâit o bucată de brand
explodat la o oarecare distanţă de noi. Dacă nu-mi aplecam capul
mi-l reteza. Când am văzut acestă minune n-am mai stat locului. Am
pornit cu nădejdea în Dumnezeu chiar în noaptea în care am auzit
vocea. Am trecut peste cadavre, peste garduri cu sârmă ghimpată,
am trecut prin sate şi oraşe, dar nu m-a întrebat nimeni de acte. Şi
acum mă bucur că vă văd sănătoase şi-i mulţumesc lui Dumnezeu
că m-a scăpat de la moarte.

                  Învăţături minunate despre rugăciune
  Nu putem intra în rugăciune pur şi simplu, fără a ne descălţa ca
şi Moise. Există o întreagă pregătire pentru rugăciune: să te linişteşti,
să te aşezi, să închizi telefonul gândurilor şi televizorul interior al
imaginilor. Trebuie dezrădăcinată tulburarea pricinuită de mânie sau
tristeţe. Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.
  Ori de câte ori vrăjmaşul ne întinde undiţa păcatului să alergăm
la rugăciune şi să ne rugăm cu zdrobire de inimă.
    Prin rugăciune, creatura comunică cu Creatorul în mod nevăzut.
Prin rugăciune lanţurile păcatului cad neputincioase şi amăgirea
diavolului se pierde în gol. Rugăciune este ridicarea minţii pe aripile
sufletului la Dumnezeu. E întoarcerea acestuia acolo de unde a fost
luat şi dat omului, spre a fi asemenea lui Dumnezeu. Prin rugăciune
păcatul moare şi divolul crapă. Dumnezeu strigă de dincolo de noi
(Matei 7:7): „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va
deschide“.
      Părintele Avacum zelotul din Sfântul Munte Athos, scotea
pietrele din pământ una câte una şi la fiecare lovitură cu sapa Îl striga
pe Hristos. Să nu ne lăsăm tulburaţi de gândurile deşarte, ci ca o
pasăre să nu încetăm să cântăm slava lui Dumnezeu, Ziditorul lumii.
  Pentru a ne ruga cu luare aminte trebuie să păstrăm în noi frica
de Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Rugaţi-vă
neîncetat“ (1Tesaloniceni 5:17), pentru că ispitele ne urmăresc
neîncetat şi oriunde. Temelia rugăciunii pentru aproapele este
compătimirea. Fără bunăvoinţa inimii, rugăciunea este nulă.
      În legătură cu lacrimile şi cu puterea lor dumnezeiască,
părintele Avacum zelotul, îl evoca pe Fericitul Augustin, despre care îi
plăcea să spună: „S-ar putea opri mai uşor curentul unui fluviu
decât lacrimile lui Augustin“. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi la
pocăinţă adevărată şi-i învăţa să spună: „Dumnezeul meu, dăruieştemi
şi mie lacrimi!“ Hristos Însuşi Îl ruga pe Tatăl cu suspine şi cu
lacrimi şi încă lacrimi de sânge. Asemenea şi Sfântul Grigore Palama,
plângea cu valuri de lacrimi, care îl spălau până ce chipul îi devenea
luminos şi strălucitor. Părintele Avacum îi îndemna pe toţi să practice
rugăciunea departe de lume şi de zgomot, acolo unde mintea se uneşte
cu Sfânta Treime.
    Când te rogi, nu face voia trupului celui trândav, nu te grăbi.
Trupului i se urăşte de efortul rugăciunii, se simte apăsat şi atunci dă
zor să termine mai repede, ca să-şi afle răgaz sau să-şi vadă de
treburile zilnice. Trebuie să ne rugăm cu drag, cu vigoare, din inimă.
Nu din cauza supărărilor şi necazurilor şi nici din obligaţie. „Căci
Dumnezeu iubeşte pe cel ce dă cu voie bună(2 Corinteni 9:7).
                             Ce este rugăciunea
Sufletul nostru trebuie să cânte o singură melodie:
RUGĂCIUNEA.
Rugăciunea este neajutorarea care Îi cere lui Iisus să vină şi
să ia totul asupra Sa.
Rugăciunea înseamnă să-mi dau grijile lui Dumnezeu şi să
primesc în schimb pacea Sa.
Rugăciunea înseamnă să învăţ să-i iubesc pe ceilalţi la fel de
dezinteresat cum mă iubeşte pe mine Hristos, purtându-le povara
şi rugându-mă pentru ei la fel de stăruitor şi arzător cum mă rog
pentru mine însumi.
Rugăciunea înseamnă să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu pe
măsură ce mă deschid către El.
Rugăciunea înseamnă a sta drept înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea este dialogul între două persoane care se iubesc.
Rugăciunea este vorbire cu Hristos de la inimă la inimă.
Rugăciunea este respiraţie duhovnicească.
Rugăciunea înseamnă a te furişa înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea este unealta harului, este o taină.
Sfântul Paisie oprea pe fraţii certaţi să spună Tatăl nostru,
până se împăcau ca nu cumva să se osândească cănd spuneau: Şi
ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri“. Un părinte compara rugăciunea cu uleiul din candelă, iar
fitilul cu atenţia la rugăciune.

Postări populare de pe acest blog

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE

O PILDĂ DESPRE PUTEREA RUGĂCIUNII PENTRU APROAPELE

De ce trebuie sa ne spovedim la preot si nu direct lui Dumnezeu ?

Păcătuit-am, Doamne

Ce trebuie să facă un creştin ortodox