POVESTEA MĂRULUI

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

 „A fost odată, demult, un măr uriaş. Un băieţel venea mereu să se joace pe lângă el, se urca până la vârful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Îi plăcea tare mult copacul lui, iar mărul îl iubea şi el tare mult. Dar, într-o zi, băieţelul veni lângă copacul său, foarte abătut. Copacul îl imbie: - Vino să te joci cu mine! Băieţelul îi răspunse: - Nu mai sunt copil mic, să-mi găsesc de joacă în jurul copacilor! Vreau jucării, dar am nevoie de bani, ca să le cumpăr! - Îmi pare rău, nu am bani, dar poţi culege toate merele mele şi să le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ţi cumpăra jucării. Cât de fericit era băiatul acum! El culese merele şi cu ele plecă bucuros. Dar, după aceea, el încetă să mai vină să viziteze copacul. Mărul era tare trist, căci îi era dor de copil. Dar într-o zi, copilul veni iar la vechiul său prieten, care-l îmbie: - Vino să te joci cu mine! - N-am timp de joacă! Răspunse băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casă în care să ne adăpostim. Poţi să mă ajuţi? - Îmi pare rău, dar eu nu am nici o casă să-ţi dau, fu răspunsul copacului. Dar poţi să tai crengile mele şi să-ţi faci o casă din ele. Aşa că băiatul se apucă să taie toate crengile copacului şi plecă fericit. Copacul s-a bucurat să-l facă pe băiat iarăşi fericit, dar, după ce plecă, băiatul nu se mai întoarse la copac. Copacul era iar trist şi singuratic. Într-o zi călduroasă, de vară, băiatul sosi iar, spre fericirea copacului. 
  - Vino să te joci cu mine, a spus el. 
  - Oh! Sunt tare trist şi simt că îmbătrânesc. Aş dori să călătoresc pe mare şi să mă odihnesc.
  Poţi să-mi dai o barcă?
- Poţi folosi trunchiul meu ca să-ţi construieşti o barcă. Astfel, vei putea să călătoreşti fericit spre zări îndepărtate. Aşa că băiatul tăie trunchiul şi-şi făcu o barcă, cu care călători pe mări timp îndelungat. După mulţi ani, se reîntoarse la copac. Copacul îi spuse: „Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ţi dau. Nu mai am mere pentru tine. 
- Nu am dinţi să le mănânc! a spus băiatul. - Nici trunchi să te urci pe el.
- Sunt prea bătrân pentru asta, acum, fu răspunsul băiatului. - Nu mai am, într-adevăr, nimic să-ţi ofer; poate, doar rădăcinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi.
 - Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihnă. Sunt foarte obosit, după toţi aceşti ani!, a răspuns băiatul.
- Foarte bine! Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă. Vino, vino şi stai aici, cu mine, şi te odihneşte! Băiatul s-a aşezat lângă copac, iar copacul era fericit, zâmbind printre lacrimi“. 
 Aceasta este povestea fiecăruia dintre noi. 
Copacul - sunt părinţii. Când suntem mici, îndrăgim joaca în preajma lor. Când creştem, îi părăsim. Mai venim pe la ei, când avem nevoie de ceva, dacă vrem un sfat pentru sufletul nostru sau, şi mai rău, îi părăsim şi plecăm definitiv de lângă ei pentru o viaţă pe care ei nu ne-o mai pot oferi. Dar, indiferent ce se întâmplă, părinţii sunt alături de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, să ne facă fericiţi. Poate vă gândiţi că băiatul era plin de cruzime, dar aşa ne cam tratăm, cu toţii, părinţii.

Spune-ţi povestea aceasta şi altora şi iubiţi-vă mereu, părinţii, în aşa fel încât copiii voştri să ia exemplu de la voi..

Postări populare de pe acest blog

PĂCATUL BLESTEMULUI ÎN CASĂ

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE

SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

RUSALIILE