vineri, 20 decembrie 2013

COLIND

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Iarna asta rece,
Se preumblă iară
Peste noi la fel.
Pare că-i grabită

Şi-a uitat năframa
Albă, sus la Domnu’n cer.
Şi-a rămas pămăntul
Îmbrăcat în cetini,

Aşteptănd petala crinului
Să ningă, peste el.
Tu deschide poarta,
Să vină Crăciunul,

Leru’i, ler..

Vine astăzi Domnul,
Pruncul de lumină
Din seninul cer.
Primeste’ţi casa !

Inteţeste focul,
Să ardă pelinul
Şi tristeţea toată,
Să rămana clipa
Albă, nepătată,

Leru’i, ler…

Candela’ţi aprinsă,
Plină de iubire
Luminează’ti viata,
Cerul şi pămănul
Căntă împreuna,

Leru’i, ler…

foto:sursa internet

Camelia Cristea

luni, 16 decembrie 2013

În aşteptarea Crăciunului


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


În case de creştini colindele deja răsună …
Copiii măricei de-acuma se adună
Să-nveţe colinde din moş-strămoşi păstrate
La case primitoare să fie colindate.

Şi mama a-mpodobit ferestrele din casă
Cu beteală, steluţe, flori dalbe de mireasă
Cu leru-i ler când vor sosi colindători
Fereastra casei să-i întâmpine cu flori.

Se pregătesc şi colăcei cu gust de cozonac
Să fie împărţiţi copilului bogat sau sărac.
În seara de Crăciun colindatorul când va poposi
Cu-o vorbă bună şi-un colăcel noi îl vom răsplăti.

Din hornul casei fumul agale iese…
E sărbătoarea-n suflet, în case, la ferestre,
Atunci când se va naşte pruncul Iisus Hristos
În gîndurile noastre, va fi primit frumos.

Va veni Crăciunul cu ninsoare,
Cu colinde-n prag de sărbătoare.
Mă voi duce la biserica senină,
Să-mi încarc sufletul cu lumină.

Pe-nserat o să mă-ntorc acasă
Ca să pun merindele pe masă,
Să-mi aştept în prag colindătorii,
Să-mpărtâşim splendoarea sărbătorii.

Si-n în pragul uşii voi asculta din nou,
Colinzi străvechi transmise prin ecou,
De copilaşii candorii, cu suflet frumos,
Ce vin ca să vesteasca naşterea lui Hristos!

Simina Silvia Şcladan

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Viaţa e minunată!

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE..


Un om veni la un întelept şi i se plânse că duce o viaţă prea aspră:
- "Înteleptule, viaţa mea a devenit insuportabilă. Într-o singură cameră locuim şase inşi. Ce să mai fac acum?". Înteleptul îi răspunse:
- "Tu ai o capră, nu-i aşa? Ia-o cu tine în cameră!". Omul crezu că nu a auzit bine:
- "Să iau capra cu mine în cameră?".
- "Fă cum ţi-am spus, îi răspunse înteleptul. Apoi, peste o săptămână de zile, vino din nou la mine!".
Peste o săptămână, omul, posomorât şi descurajat, veni la întelept şi-i spuse:
- "Nu mai pot rezista, capra miroase îngrozitor!". Înteleptul îi spuse:
- "Mergi acasă şi du capra în staul, la locul ei. Apoi, peste o săptămână, vino din nou la mine!".
Săptămâna trecu repede. Când veni la întelept, faţa omului strălucea de bucurie:
- "Viaţa e minunată, înteleptule. Ne bucurăm pentru orice minut! Capra nu ne mai creează probleme. Suntem numai noi şase!".

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Povestea unui şoricel



 Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
Ce mâncare să fi adus oare?
se întreba şoricelul... Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană. Şoricelul se strecură cu mare grija în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă! Găina cotcodăci şi se înfoie , ridică apoi capul şi îi spuse: - Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze. Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse: - E o capcană în casă, e o capcană în casă! Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
 - Îmi pare foarte, foarte rău 
Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele. Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse: - E o capcană în casă, e o capcană în casă! Vaca îi spuse: - Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine. Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran. În chiar noaptea aceea, în casă se auzi un zgomot... Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel. Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.

 Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră. Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un
cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de


principalul ingredient pentru supă. Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul. Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi şi muri la scurt timp. La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi. Şoricelul se uită din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe. Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te
priveşte, adu-ţi aminte:
  Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc. Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii. 
TRIMITE ACEST MESAJ TUTROR CELOR CARE TE-AU AJUTAT VREODATĂ CÂND AI AVUT NEVOIE ŞI SPUNE-LE CÂT DE MULT CONTEAZĂ EI PENTRU TINE! ADU-ŢI AMINTE... FIECARE DINTRE NOI ESTE UN FIR VITAL ÎN TAPISERIA ALTEI PERSOANE... VIEŢILE NOASTRE SE ÎNTRETEŢES, ŞI ACEST LUCRU NU ESTE ÎNTÂMPLĂTOR... Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten.

miercuri, 4 decembrie 2013

Grigore Vieru - Reaprindeti candela

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...



Reaprindeti candela-n cascioare
Langa busuiocul cel mereu.
Degerat la maini si la picioare,
Se intoarce-acasa Dumnezeu.

Doamne Cel din slavile crestine,
Ce pacate oare-ai savarsit
Ca te-au dus acolo si pe tine
In Siberii fara de sfarsit ?!

Toate le ierti,
Doamne de Sus,
Cu blandete mareata,
Chiar si pe cei
Care te-au dus
In Siberii de gheata !

Ninge frigul si pustiul ploua,
Degerata-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici noua
Fara sfatul si lumina Ta.

Doamne, intra si-n a mea chilie
Si-amandoi, raniti si inghetati,
Sa ne incalzim cu bucurie
Unul langa altul ca doi frati.

Toate le ierti,
Doamne de Sus,
Cu blandete mareata,
Chiar si pe cei
Care te-au dus
In Siberii de gheata !

Grigore Vieru

luni, 2 decembrie 2013

DESPRRE PĂCATUL GRĂIRII ÎN DEŞERT

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


                                 


 Preot prof. Florian Nechita

 În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
 Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le-mplineşti, vistieria bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pre noi. (de 3 ori) Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

 Preasfântă Treime, miluieşte-ne pre noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru Sfânt Numele Tău. Doamne, miluieşte ! (de 3 ori) Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt, şi acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

 Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău: vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; şi ne iartă nouă păcatele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

  Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin. 1

 Trec, adeseori, necunoscut, pe lângă grupuri mai mari sau mai mici de copii sau de tineri care se joacă sau au alte preocupări. Alteori, trec pe lângă oameni adulţi, care, şi ei au fel de fel de ocupaţii. Şi mă îngrozesc, pur şi simplu, auzindu-i cum cu atâta inconştienţă, cu atâta uşurătate şi atât de des vorbesc cele mai murdare vorbe. Fără îndoială că lucrul acesta nu poate, pentru nimic în lume, să placă lui Dumnezeu şi, ca preot, nu pot să fiu indiferent, iar pe de altă parte m-am gândit ce s-ar putea face pentru a veni în ajutorul acestora, pentru a combate păcatul “grăirii în deşert”.
Ar fi un lucru fericit ca patima aceasta să se poată în întregime eradica şi chiar dacă în totalitate nu se va petrece, nici nu putem rămâne indiferenţi, mai ales că nu întotdeauna tineretul era prins în mrejele acestui păcat într-o astfel de măsură.
 De ce nu s-ar putea, totuşi, elibera acum? De aceea, în cele ce urmează, voi căuta, în măsura în care voi putea să vin în ajutorul celor ce grăiesc în deşert. Faptul acesta m-a determinat să scriu această cărticică în nădejdea că, măcar unora, le va fi de folos. Apostolul Iacob zice: “…dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate” (Iacob 5:19-20), iar Sfântul Apostolul Pavel: “tuturor toate m-am făcut ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (1Corinteni 9:22)

. Mi-am intitulat aşa această cărticică pentru că se adresează în primul rând celor tineri şi, ori ne place ori nu, se pare că cei tineri sunt mai afectaţi şi sunt mai robiţi de acest dureros obicei. Omeneşte vorbind, chiar dacă adulţilor li se întâmplă mai rar, nu se fac mai puţin vinovaţi, ci, dimpotrivă, pentru că sunt mai conştienţi, sau, dacă nu sunt, ar trebui să fie, iar pe de altă parte în loc să fie exemplu sau să caute să îndrepte pe cel neînvăţat se fac sminteală şi osânda Mântuitorului este cât se poate de categorică: “Şi cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Marcu 9:42)

. Dar, la urma urmei, de la cine au învăţat tinerii vorbele spurcate, pe cine au auzit ei vorbind, căci n-ar grăi în deşert dacă n-ar fi auzit pe cineva, dacă n-ar fi învăţat de la cineva. 2 Sigur, unii au auzit şi au învăţat de la colegii lor de joacă sau de muncă, dar tot adulţii sunt cei de la care s-a pornit în mare măsură acest fenomen. Dacă în porunca a treia din Decalog ni se spune: “Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui” (Ieşirea 20: 7), este de la sine înţeles că această poruncă interzice folosirea fără rost sau cu uşurătate a numelui lui Dumnezeu.
 Ce să mai vorbim de folosirea numelui lui Dumnezeu în drăceasca invocare a blestemului, când cineva zice ca Dumnezeu să bată sau să facă vreun rău cuiva, precum şi atunci când se aduce afront lui Dumnezeu prin tot felul de înjurături scârboase.

Iubite frate, dacă îţi cade în mână această carte şi dacă vei găsi folositoarea zăbavă de a o citi, gândeşte-te o clipă asupra cuvintelor: “că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui”. Pe vremea lui Moise hulirea numelui lui Dumnezeu se pedepsea foarte aspru şi asta nu pentru că hulitorul n-ar fi putut să fie iertat, cât pentru ca să le fie frică altora şi să nu vorbească cuvinte jignitoare la adresa lui Dumnezeu. “Atunci a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Scoate pe hulitor afară din tabără,… iar toată obştea să-l ucidă cu pietre. Apoi, fiilor lui Israel să le spui:Omul care va huli pe Dumnezeu îşi va agonisi păcat Hulitorul numelui Domnului să fie omorât neapărat; obştea să-l ucidă cu pietre. Sau străinul, sau băştinaşul de va huli numele Domnului să fie omorât” (Levitic 24:13-16).

Prin măsuri drastice a fost ferit poporul de a huli pe Dumnezeu, de a se obişnui cu acest degradant obicei, la care referindu-se psalmistul David zice. “Vrăjmaşul a ocărât pe Domnul şi poporul cel fără de minte a hulit numele Tău”, Psalmul 73, 19 socotind pe hulitor “fără de minte” şi “vrăjmaş” al lui Dumnezeu. Ca pedeapsă pentru cei ce înjură sau vorbesc vorbe deşarte aflăm de la Dumnezeu în cartea proorocului Isaia cuvinte ca acestea “Vor rătăci pe pământ flămânzi şi cumplit apăsaţi şi în vremea foametei îşi vor arăta colţii şi vor huli pe regele lor şi pe Dumnezeul lor.
Apoi îşi vor întoarce privirea spre pământ şi iată ci acolo va fi strâmtorare, întuneric şi scârbă şi nevoie!” (Isaia 8:21-22).
 Nimeni să nu se înşele că va scăpa de judecată şi de răspundere în faţa lui Hristos dacă nu se îndreaptă. Şi nu numai cu referire la grăirea deşartă, ci cu referire la orice alt păcat. De ce? Pentru că omul este singura fiinţă de pe pământ pe care Dumnezeu a înzestrat-o cu gândire, cu putere de a judeca ce e bine şi ce e rău.
I-a dat şi putere de a alege binele şi l-a şi sfătuit să-1 urmeze. Atât doar că nu-1 obligă. Pentru alegerea binelui care stă în puterea fiecăruia va primi plată, iar pentru alegerea răului va trebui să răspundă. Lucrurile n-ar sta aşa dacă n-am fi oameni, dar pentru că suntem, Dumnezeu ne va cere socoteală pentru cele pe care le-am săvârşit. Încă un motiv în plus ca să reflectăm asupra vorbelor pe care le rostim. Se impune încă o precizare

. Omul este singura fiinţă care are grai articulat, cu ajutorul căruia să comunice verbal sau prin scris. Celelalte fiinţe au după felul lor mugit, behăit, lătrat, mieunat, cotcodăcit, etc., după cum fiinţele sunt: vaci, oi, câini, pisici, găini sau altceva.

 Şi atunci ne întrebăm: De ce oare Dumnezeu i-a dat omului acest mare dar al vorbirii? Voi pomeni în treacăt faptul că omul are lucruri comune cu Dumnezeu şi care reprezintă chipul lui Dumnezeu în om: sufletul de natură spirituală, veşnic şi nemuritor, liber şi înzestrat cu sentiment, voinţă şi raţiune. Are lucruri comune cu celelalte fiinţe (se naşte, se hrăneşte, se înmulţeşte, moare,etc.) dar are şi însuşiri care îl deosebesc de fiinţele necuvântătoare: are poziţia corpului autentic verticală, îndemânarea mâinii drepte, are unghiul facial cel mai deschis (unghiul dintre latura feţei şi cea a bărbiei), graiul articulat şi desigur însuşirile care-1 aseamănă cu Dumnezeu. 

Ce fiinţă minunată este omul! Face legătura între lumea spirituală şi cea materială.

“Ce este omul că-ţi aminteşti de el?

Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale” (Psalmul 8:4-6). Dumnezeu ne-a dat acest mare dar al vorbirii pentru ca să realizăm şi prin cuvânt comuniunea (legătura de iubire) cu El şi cu semenii. Cum ar arăta o lume cu oameni fără grai? Greu de imaginat. Fără grai n-am mai fi oameni. Trebuie să înţelegem că darul acesta mare al vorbirii ni 1-a dat Dumnezeu să-l folosim numai pozitiv, numai spre scopuri bune. El ne-a înzestrat cu raţiune, cu minte, ca să 4 putem înţelege care este vorbirea bună.
 Dumnezeu ne-a dat libertate pentru că nu ne obligă şi plata sau pedeapsa va fi potrivit cu alegerea noastră. Prin înjurătură sau folosirea în alt fel fără rost a numelui lui Dumnezeu, bietul om care nu este decât o fărâmă de pământ însufleţită, nu ştirbeşte în sine cu nimic fiinţa lui Dumnezeu.
 Ce i-ar putea face lui Dumnezeu o biată fiinţă slabă, neputincioasă şi muritoare? În schimb, legătura spirituală dintre om şi creatorul său va fi mult stricată, mult pusă în pericol.
 Din alt punct de vedere, păcătosul, înjurând pe Dumnezeu, îl terfeleşte, îl ofensează în faţa aproapelui său care îl aude sau îl vede. în ochii aproapelui L-a făcut pe Dumnezeu cel mai josnic obiect atunci când foloseşte cuvinte reprobabile la adresa Lui. Iubite cititor, fă efortul de a observa că nimeni nu înjură pe diavol. Este greu de priceput de ce toţi hulitorii, toţi înjurătorii folosesc fără rost numele lui Dumnezeu? Nu. Pentru că această ispită, ca şi toate, de altfel, vine de la diavol. El nu ispiteşte pe cineva să-1 înjure pe el. “Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte” (Matei 12:15).
Numele diavolului îl foloseşte nu într-o înjurătură care să se îndrepte împotriva lui, ci cu scopul de a da sau a trimite pe cineva sau ceva “la dracu”. Şi această vorbire este foarte gravă şi foarte păgubitoare dacă ne gândim că vestirea proorocilor, întruparea Domnului, Naşterea Sa, predicarea învăţăturii Sale, Jertfa de pe cruce, Învierea şi Înălţarea la cer, toate le-a făcut Domnul pentru noi tocmai ca să ne scoată din robia vrăjmaşului. Şi neînţeleptul om, prin rostirea sa de a da pe cineva sau ceva diavolului nu face decât să se pună împotriva întregii opere de mântuire a Fiului lui Dumnezeu. La prima vedere n-ar părea să fie foarte mare acest păcat, dar în fond este cât se poate de grav şi de păgubitor.

 Auzi pe unii vorbind, fie la o stare de nervozitate, fie la slăbiciune, cuvinte de blestem, printre care, Dumnezeu să bată pe cineva sau ceva, să ardă focul pe cineva sau ceva, să trăsnească, să moară, să mănânce lupii sau câinii pe vreun animal, să fie cineva de ruşine şi multe altele pe care ne este imposibil să le reproducem pe hârtie. Nicidecum aceste vorbe negative şi de scădere nu pot veni decât din îndemnul celui rău, iar pe de altă parte bietul credincios, dacă-1 putem numi aşa, în neînţelepciunea lui, nu se gândeşte ce 5 părere de rău ar avea dacă Dumnezeu I-ar asculta prompt această drăcească rostire, ce dezastru cere el în nesocotinţa lui.
Adeseori cerem de la Dumnezeu lucruri bune şi de cele mai multe ori El ne ascultă, chiar dacă nu imediat sau în chip izbitor şi ne mâhnim atunci când dintr-o pricină sau alta, numai de El ştiută, nu ne ascultă. Dacă l-ar asculta pe om când vorbeşte aceste blesteme, ar fi inimaginabil de rău, mai ales că uneori le cere mai cu ardoare, mai cu pasiune decât rugăciunea bună; -să moară cutare? Doamne fereşte! -să fie cutare de ruşine? Ce este mai de nesuferit în ochii oamenilor şi ai lui Dumnezeu decât ruşinea? -să ardă focul? Să trăsnească? Să mănânce câinii? Toate acestea sunt spre pagubă şi spre pierzare şi de bună seamă că îndemnurile acestea vin din partea celui rău. Nu în zadar zice, de Dumnezeu insuflat, psalmistul David: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug… “ 

(Psalmul 140:3-4). De bună seamă că în efortul nostru de a renunţa la vorbele care nu se cuvin omului să le rostească, trebuie să avem în vedere în primul rând inima, “…din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-22). Trebuie să avem întâi şi-ntâi o inimă bună, o inimă plină de Hristos.
Când inima noastră va fi plină de Hristos, din ea vor izvorî cuvintele lui Hristos, vorbirea noastră va fi vorbirea lui Dumnezeu pentru că “din prisosul inimii, vorbeşte gura” (Matei 12:34). În Evanghelia de la Matei, capitolul 12, versetul 36, scrie categoric:
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”. Iubite tinere, opreşte-te o clipă şi fă-ţi acum socoteala câte cuvinte deşarte, câte vorbe murdare şi fără rost ai vorbit şi că pentru toate Dreptul Judecător îţi va cere socoteală. Dacă te trage la răspundere un superior sau o instanţă civilă pentru ceva, cauţi o justificare cu care te poţi sau nu îndreptăţi, dar când Hristos te va judeca pentru fiecare cuvânt deşert, întreabă-te ce vei răspunde?
 Nu-i aşa că merită să faci început bun şi să renunţi la acest josnic şi degradant obicei? Dacă cineva ne adresează un cuvânt nedemn măcar, ne supărăm atât de mult, ne simţim atât de jigniţi, încât de multe ori cerem răzbunare, cerem repararea daunelor morale ce ni s-au făcut.
 Cine suntem noi şi cine este Dumnezeu?
 Noi păcătoşi, El fără greşeală.
Noi pretindem de la cel ce ne-a jignit, iar lui Dumnezeu nu-i dăm nimic. Noi pretindem să-şi ceară iertare cel ce ne-a insultat, dar noi nu încetăm de a-L insulta pe Dumnezeu.
Ne amăgim că nu vom da socoteală odată şi odată celui care ne face numai bine, iar noi îi răspundem cu rău? E imposibil. Te întrebi, probabil, cum ai putea scăpa de acest rău obicei şi de răspunderea cuvintelor deşarte pe care le-ai rostit până acum? Este simplu şi uşor, mai ales că nu vei putea la nesfârşit să rămâi în această stare.
 Început nu se poate pune decât dacă vrei. Trebuie să te hotărăşti dacă, citind această carte Dumnezeu te-a luminat, te-a chemat şi ţi-a deschis inima. Urmează efortul de a fi mereu atent ca buzele tale să nu rostească ceea ce uneori le îndeamnă inima. La început o să fie mai greu pentru că firea ta este obişnuită cu acest obicei.
Ţi se va întâmpla încă să mai greşeşti şi după ce ai luat hotărârea şi-ţi vei face probleme de conştiinţă că nu izbuteşti dintr-o dată, de vreme ce te-ai hotărât, însă nu trebuie să fii descurajat, nici să dezarmezi, pentru că ţi se va întâmpla să cazi din ce în ce mai rar, până când obiceiul rău se va transforma în obicei bun.
 O faptă rea sau bună repetată mereu, devine obicei şi apoi omul o săvârşeşte cu uşurătate, fără să se mai gândească la ea. Important este ca omul să nu se îndeletnicească cu obiceiuri rele. Priveşte la un copil care învaţă să meargă. Cât de anevoios face el primul pas, cât trebuie “să se gândească” cum să-l facă pe al doilea, pe al treilea şi aşa mai departe.
Faptul că el stăruieşte, faptul că el repetă mereu, chiar dacă până învaţă să meargă cum trebuie, se poticneşte de zeci de ori, până la urmă mersul i-a intrat în reflex, izbuteşte, în sfârşit, să meargă şi acum el nu se mai gândeşte cum să păşească, ci ce va face acolo unde se va duce. Sau când scrie. Cu câtă migală face primele semne, primele puncte sau linii.
 Cum se gândeşte el să facă literele cât mai corect. Apoi să le îmbine în cuvinte – cu ajutorul învăţătorului, desigur – şi numai apoi alcătuieşte propoziţii şi fraze. Numai după aceea izbuteşte să exprime idei, când deja el nu se va mai gândi cum să scrie literele,  ci se gândeşte la ideile pe care le va exprima cu ajutorul cuvintelor.
 Scrierea propriu-zisă a devenit obicei pe care-l poate săvârşi cu efort minim. Necesar este ca el să persevereze. Dumnezeu premiază hărnicia şi curajul şi ca să merităm premiul trebuie să luptăm. Tot aşa este orice om, atât în probleme de morală sau de credinţă, cât în probleme de tehnică, artă sau de orice altă natură.

Pentru şi mai buna ta reuşită cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor.

 Rosteşte cu folos şi fără grabă rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al GRĂIRII ÎN DEŞERT nu mi-l da mie; Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie slugii Tale. Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.” 

Când am supărat pe cineva cu ceva, fără îndoială că buna legătură care a existat între noi a avut de suferit mai mult sau mai puţin.
 Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii şi prin urmare relaţia noastră cu aproapele trebuie refăcută. Ne întrebăm cum s-ar putea lucrul acesta? Foarte simplu. Ne recunoaştem greşeala şi ne rugăm de iertare. Vom simţi în sufletul nostru starea sufletească pe care am avut-o înainte de a-i greşi aproapelui nostru. Aceasta, însă, dacă am fost sinceri când ne-am recunoscut greşeala şi când ne-am rugat de iertare. Tot aşa se petrece şi în cazul legăturii noastre cu Dumnezeu. Nu ne rămâne decât să ne recunoaştem greşelile – să le mărturisim – şi să ne rugăm de iertare bunului Dumnezeu.
 Relaţia noastră cu Dumnezeu, care anterior era alterată, devine firească, devine normală pentru că: “Dacă ne mărturisim păcatele,
 El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice fărădelege” (1Ioan 1:8). El, Dumnezeu, redevine “Tatăl nostru” (Matei 6:9) şi noi “fiii Lui” (Ioan 1:12). Dacă ne-am jena, şi mulţi din neştiinţă au reţinere în a-şi mărturisi păcatele la preot, care este trimisul lui Dumnezeu “să lege şi să dezlege”, să ne gândim că este inutil să ne ascundem de un pământean cu slăbiciuni, când Dumnezeu toate le ştie, toate le vede, toate le aude, toate le cunoaşte şi El “va judeca cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2, 16).
 Ori ascundem faptele noastre cele rele de oameni ori nu, ele nu pot fi ascunse de Dumnezeu şi pentru ca El să nu  ni le socotească trebuie să le recunoaştem, să ne rugăm de iertare pentru că le-am săvârşit şi să facem efortul omenesc posibil de a nu le mai repeta. “Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei 10:26). Când încercăm să ascundem greşelile nu suntem de acord cu realitatea.
 Nu recunoaştem adevărul aşa cum este el. Avem şi motive să ne fie ruşine pentru a-l scoate la lumină. De aceea trebuie să scăpăm de cele rele pentru ca la lumină să poată ieşi cele de care nu ne-am ruşina nici în faţa oamenilor, nici în faţa lui Dumnezeu.
 Când este vorba de sinceritate, nu există şi nu trebuie să existe grade de comparaţie, ca de pildă: sincer cu Dumnezeu şi mai puţin sincer cu oamenii.
Ori suntem sinceri, ori nu suntem. Ori suntem sinceri cu Dumnezeu şi atunci nu putem fi nesinceri cu oamenii, ori, dacă ne ascundem de oameni, L-am minţit pe Dumnezeu. Frate creştine, singura noastră alternativă viabilă este buna noastră legătură cu Dumnezeu şi atunci nu va fi nevoie să ne ferim de semenii noştri. Sufletul nostru, viaţa noastră va fi luminată, va fi senină, voioasă. Faţa noastră nu va fi crispată de mustrarea conştiinţei pentru cele făcute şi nici nu ne va fi teamă că odată şi odată vor ieşi la lumină. La lumină vor ieşi faptele noastre bune, cuvintele noastre frumoase, gândurile noastre cinstite. Fericirea ne va răsplăti şi în viaţa aceasta şi în cea veşnică.
Cu cât mai frumos este omul care vorbeşte cuvinte frumoase decât cel a cărui limbă împrăştie blesteme, înjurături şi tot felul de vorbe spurcate. Dacă nu poate rosti vorbe de folos, de mii de ori i-ar fi mai bine să tacă. “Dacă crede cineva că este credincios, dar nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşeală inima, credinţa unui astfel de om este zadarnică” (Iacob 1:26).
Vedeţi? Credinţa noastră se vede şi se măsoară în cuvintele pe care le rostim. Ele pot zidi sau ucide; deopotrivă pe cel care le aude sau pe cel care le rosteşte. Voi aduce aminte faptul că un japonez a reuşit, cu aparate supersofisticate, să fotografieze cristalele de gheaţă din apa peste care s-au rostit cuvinte pozitive şi cristalele de gheaţă provenită din apa peste care s-au rostit cuvinte urâte, murdare sau rele. Primele cristale erau simetrice şi frumoase, pe când celelalte diforme şi urâte.
 Poate fi şi aceasta o explicaţie a faptului că apa sfinţită se păstrează mereu proaspătă ca urmare a efectului binecuvântării şi desigur a harului 9 divin.
 Tot astfel, fac impact asupra sufletului omenesc cuvintele pozitive sau negative pe care le rostim. Impactul şi consecinţele cuvintelor au efecte îndelungate în timp. Sfântul Apostol Pavel scrie efesenilor: “Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor;
Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degrabă mulţumire” (Efeseni 5:3-4).
Tot vorbire deşartă este şi clevetirea, adică vorbirea de rău a aproapelui nostru. Şi nu este îngăduită, chiar dacă vorba pe care doreşte cineva s-o răspândească, s-o transmită mai departe este adevărată. Cu atât mai grav cu cât nu este adevărat ceea ce clevetitorul răspândeşte în dreapta sau în stânga. Dacă ni se face impresia că nu-i face rău, în mod sigur nici bine nu-i face.
 Mai exact: nu-i face bine, dar rău de bună seamă îi face. Este cunoscută pilda în care ni se spune cum un om a grăit de rău pe preotul satului şi când a văzut ce rău i-a făcut, răspândindu-se din om în om vestea rea în tot satul, a venit să-şi ceară iertare. Preotul l-a trimis întâi cu o pernă în turnul bisericii şi de acolo să arunce toate penele. După aceea să le adune pe toate la loc şi apoi să vină să-şi ia iertare. I-a fost imposibil să le adune pe toate pentru că vântul le răspândise peste tot. Aşa se întâmplă şi cu vorbele rele, odată răspândite nu mai pot fi retractate, după cum penele nu mai puteau fi adunate toate după ce vântul le-a împrăştiat, “…limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată: puţin foc, şi câtă pădure aprinde!” (Iacob 3:5).
 După cum fiecare mădular al trupului are dată de la Dumnezeu o misiune bine rânduită: picioarele pentru a umbla, mâinile pentru a munci sau a scrie, urechile pentru a auzi, ochii pentru a vedea, nasul pentru a mirosi sau a respira, tot aşa, gura cu limba, nu pentru a vorbi pe altul de rău, a înjura, a blestema sau a minţi, ci pentru a mărturisi adevărul, a se ruga, a mulţumi, a cânta şi a lăuda pe Dumnezeu, “…limba-şi are locul ei între mădularele noastre, cea care spurcă trupul întreg şi pune foc pe roata existenţei… nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rău fără odihnă, plină cu venin aducător de moarte. Cu ea îl binecuvântăm pe Domnul-şi-Tatăl, cu ea îi blestemăm pe oamenii care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul Fraţii mei, asta nu trebuie să fie aşa” (Iacob 3:6; 8-10).
 Se spune că la 1629, în Japonia existau patru sute de mii de creştini şi era nevoie de misionari europeni din ce în ce mai mulţi. Însă nişte negustori olandezi, deşi creştini, au spus regelui Japoniei că misionarii vor să aducă în ţară stăpânirea spaniolilor şi a portughezilor. Regele porunci ca imediat să se răstignească la răspântiile drumurilor nouă preoţi misionari.
 Acesta fu semnalul unei persecuţii împotriva creştinilor vreme de patruzeci de ani. După patruzeci de ani în Japonia mai exista doar un singur creştin.
 Aceasta este explicaţia faptului că până astăzi creştinismul este aşa de puţin răspândit în toată Asia. Iată efectul dezastruos al păcatului clevetirii. Primul organ din corpul omului care începe să se descompună, după despărţirea sufletului de trup, este limba, organul care îl poate slăvi pe Dumnezeu, dar îl poate supăra, îl poate înjosi pe om, dar îl poate vorbi de bine, poate întina inima şi sufletul, dar le poate curăţa şi lumina.
O altă pildă spune cum un om a pus de-o parte o monedă să o dea celui pe care nu-l va auzi clevetind un timp mai îndelungat, şi a purtat-o cu sine neavând cui s-o dăruiască vreme de doisprezece ani. “Dacă e cineva care să nu greşească-n cuvânt, apoi acela e bărbat desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze şi trupul întreg” (Iacob 3:2).
Dumnezeu binecuvintează şi răsplăteşte pe cel care îşi înfrânează limba. “Gura dreptului va deprinde înţelepciunea şi limba lui va grăi judecată. Legea Dumnezeului său în inima lui şi nu se vor poticni paşii lui” (Psalmul 36:30-31). “Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea” (Psalmul 33:12-13). Iar în Psalmul 14, versetul 1 până la 3, scrie:

 “Doamne, cine va locui în locaşul Tău; şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău?

 Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa. Cel ce n-a viclenit cu limba lui, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său”. De ce demnitate mai mare ne-am putea învrednicii de la Dumnezeu pentru înfrânarea limbii, decât a locui în aceeaşi casă şi împreună cu El?

 Ce promisiuni sau ce explicaţii în plus s-ar mai putea da? 

 Bunul Dumnezeu să te lumineze, iubite cititor, să te ajute spre tot lucrul bun şi să te primească în casa Sa. Amin! Rugăciunea învăţăceilor Dumnezeule Preasfinte, izvor de nemărginită înţelepciune şi bunătate, făcător al tuturor celor văzute si nevăzute, ascultă rugăciunea noastră, ce înălţăm către Tine cu multă umilinţă. Întăreşte, Bunule, pe cârmuitorii noştri bisericeşti şi lumeşti. Dă-le lor să cugete cele bune şi folositoare pentru Biserica şi Ţara noastră. Apără-i de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, ca să ne poată îndrepta pe calea propăşirii, cu pace şi dragoste. Iară nouă, umiliţilor, luminează-ne mintea ca să înţelegem învăţăturile ce ni se dau şi întru toate şi de-a pururea să păzim poruncile Tale şi să facem voia Ta cea sfântă, ca, astfel, să putem fi folositori nouă înşine, părinţilor, fraţilor, surorilor şi poporului în mijlocul căruia trăim; să aducem bucurie şi mulţumită învăţătorilor şi făcătorilor noştri de bine şi să plinim toate îndatoririle către ţară, către obşte, către familie şi aproapele nostru. Primeşte plecarea genunchilor şi rugăciunea ce o facem, ca pe o tămâie binemirositoare înaintea Ta. Trimite harul Tău asupra noastră şi ne învredniceşte să trecem cu bună rânduială vremea învăţăturii. Povăţuieşte-ne să umblam şi să lucrăm cu înţelepciune în tot cursul vieţii noastre, ca de noi şi prin noi să se slăvească Preasfânt numele Tău in veci. Amin.

 Rugăciunea părinţilor pentru copii

Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce cu înţelepciunea Ta ai zidit pe om şi ai suflat în faţa lui suflarea de viaţă şi, binecuvântându-l, ai zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul, iar la Cana Galileei, prin Unul-Născut Fiul Tău, ai binecuvântat nunta şi deci naşterea de fii, cu multă umilinţă rog marea Ta bunătate ca neîncetat să reverşi harul Tău şi să te milostiveşti asupra copiilor mei, pe care Tu ai binevoit să mi-i dăruieşti. Umple-i pe ei de înţelepciune şi pricepere. Îndreaptă paşii lor pe căile omeniei, ale dreptăţii, ale dragostei de oameni şi ale bunei-cuviinţe. Ajută-mi a cultiva în ei bunătatea şi a-i face folositori loruşi şi obştei în mijlocul căreia trăiesc. Dă-le lor comorile cereşti ale virtuţii, care nu pier niciodată. Nu cer pentru ei, Doamne, bogăţii pământeşti, ci te rog dă-le un trup sănătos şi iubitor de osteneală, precum şi suflet luminat şi râvnitor spre tot binele, ca să  ajungă buni fii ai Sfintei noastre Biserici şi vrednici cetăţeni ai Patriei, ca de-a pururi să binecuvânteze numele Tău. AMIN

                                           Rugăciunea copiilor pentru părinţi 

Doamne, Dumnezeul nostru, Tu, Care împuterniceşti florile şi verdeaţa de pe tot pământul cu căldura soarelui Tău, şi sufletul omenesc cu căldura iubirii Tale; Tu, Cel ce pe toate le-ai zidit de bunăvoia Ta în cer şi pe pământ şi pe toate le păstrezi prin dragoste şi milă, revarsă, mult-îndurate Doamne, peste sufletul meu cel slab şi umilit care se închină Ţie, bunătatea şi darul Tău, şi iubire şi milă peste părinţii mei, peste mai-marii mei şi peste toţi aceia care se ostenesc pentru mine şi care m-au ajutat vreodată cu sfatul şi bunătatea lor. Fă din sufletul meu un soare călduros pentru sufletul lor, ca fiecare din ei să simtă din îndestulare mângâierile şi ajutorul cel venit de la Tine şi revărsat asupra lor prin rugăciunile şi prin dragostea mea fiască. Iţi vorbeşte, Părinte, inima mea de fiu (fiică), şi ştiu că Tu cunoşti lăuntrul nostru şi ca nu Te vei întoarce de la inima mea, atât de dăruită tuturor acelora pentru care Te rog; dăruieşte-mi, Doamne, înţelepciune, ca să nu uit niciodată, nici în supărări, nici în necazuri şi nici în bucurie, învăţătura Ta, cum că "binecuvântările părinţilor întăresc casele fiilor", şi iarăşi: "cununa bătrânilor sunt fiii lor şi fala fiilor sunt părinţii lor".

 Pentru aceasta, rogu-Te, Doamne, slăvite Împărate şi bunule Părinte, întăreşte-mă să cresc înaintea feţei lor cu temerea de Tine şi cu ruşinea de oameni, pentru ca, prin curăţirea de orice rău, prin împlinirea oricărui bine, prin fuga de orice păcat şi prin setea de orice virtute, viaţa mea să fie spre mântuirea mea şi a lor. Că Tu eşti, Doamne, Cel ce odinioară ai zis:

"Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor", şi
 Ţi-ai pus dumnezeieştile Tale mâini peste capetele lor şi i-ai binecuvântat. Însuţi Tu, Doamne, Iisuse Hristoase, trimite din cerul Tău cel preaînalt binecuvântarea Ta peste mine, robul Tău, şi ajută-mi să fac bucurie părinţilor mei şi să umblu întru cărările Tale cele sfinte, săvârşind numai ce este bun şi plăcut Ţie, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

                                          Rugăciune pentru fraţi şi surori 

 Doamne, Ţie mă rog, ţine pe fraţii mei (fratele meu) şi surorile mele (sora mea), dându-le lor sănătate, viaţă lungă şi darul Tău cel sfânt, ca să umble în căile Tale şi să facă cele ce sunt după voia Ta cea sfântă. Da-ne, Doamne, de acum până la capătul vieţii, să ne iubim şi să ne cinstim unii pe alţii, căci ce este mai bun şi mai frumos decât a vieţui fraţii împreună! Aşa, Doamne, ascultă rugăciunea noastră şi milostiv fii nouă, că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

                                             Rugăciunea copiilor mici

 Doamne, Doamne, ceresc Tată, Noi pe tine Te rugăm Luminează-a noastră minte, Lucruri bune să învăţăm. Că tu ieşti Stăpânul lumii Şi al nostru Tată eşti Şi pe toate cele bune Numai Tu le împlineşti! Amin. Înger, Îngeraşul meu Înger, Îngeraşul meu Ce mi te-a dat Dumnezeu Roagă-te lui Dumnezeu Pentru sufleţelul meu, Totdeauna fii cu mine Şi mă-nvaţă să fac bine, Eu sunt mic, Tu fă-mă mare Eu sunt slab, Tu fă-mă tare În tot locul mă însoţeşte Şi de rele mă păzeşte, Totdeauna zi şi noapte Până-n ceasul cel de moarte. Amin. 14 15

miercuri, 27 noiembrie 2013

Ceasul mantuirii

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


Intr-o manastire aflata la poalele unui munte inalt, acoperit de paduri, traia odata, un calugar batran, caruia I se dusese vestea pentru intelepciunea sa. Intr-odimineata, a venit la el un tanar si l-a intrebat:
- Sfintia ta, am auzit ca, pentru a ne mantui, trebuie sa ne caim, sa ne para rau de toate pacatele ce le-am savarsit de-a lungul vietii. Dar, parinte, cat trebuie noi sa ne caim?
- Fiule, este de ajuns daca te caiesti o singura clipa, inaintea mortii.
- Atat de putin, parinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde sa stiu eu cand se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricand, asa ca asteapt-o pregatit, orice moment sa te poata gasi cu smerenie si cainta in suflet.
Dumnezeu este bun si iertator. Cine regreta din suflet pentru greselile sale si cauta sa nu mai pacatuiasca, acela are parte de o viata frumoasa si de linistea sufletului. Dar, mai mult decat orice, doar acela poate spera la mantuire, la viata vesnica.
"Nestiind locul si vremea in care ne asteapta moartea, o vom astepta noi oriunde si oricand." (Fericitul Augustin)

marți, 26 noiembrie 2013

ADEVĂRURI PE CARE NU TREBUIE SĂ LE UITĂM

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...






* Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre.
Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…
* Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită…
Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…
* După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.
* Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.
* Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.
* Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.
Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.
Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!
* Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice:


“De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. 

Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.
Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…
Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.
Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.
Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.
Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.
Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“
Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.
Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă.
De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…
Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.
De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.
Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“ Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?
Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.
* Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.
Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?
Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.
Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin
.Efrem Atonitul -Despre Credinta si mantuire

duminică, 24 noiembrie 2013

Despre frica de Dumnezeu

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


EFREM ANTONITUL

                                                     Despre frica de Dumnezeu

* Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păsim pe drumul drept, care ne călăuzeste
la Împărătia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.
*Să ne ridicăm de la frica slugii si, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă
treaptă a fricii de Dumnezeu.
* Crestinii nostri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea
lui Dumnezeu, îsi păzesc sufletul si îl apără de cel viclean, si astfel se învrednicesc să ia parte la
mostenirea viitoare.
* După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, asa este si grija cu care ne trăim viata.

                                                            Despre post

* Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post si rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungati.
* De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.
* Fiecare crestin care vrea să trăiască crestineste trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea si
trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtutii.
* Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare si multumire va înlocui postul pe care nu-l
poate face datorită bolii.
* Când postul este întărit si însotit de rugăciune, citirea cărtilor duhovnicesti, trezvie, participare la
slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăsanie, fapte bune si milostenie, atunci se întregeste
frumusetea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simti Sfintele Patimi.
in toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil si va simti mai intens Pătimirea
lui Hristos. Va cunoaste cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos
Dumnezeul nostru a trăit muceniceste viata Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim.
Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?
* Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu
suntem atenti la gândurile, la cuvintele si la inima noastră. Postul e de folos când contine si dragoste către
fratele nostru.
* Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel
si îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriti. Si mai sus de smerenie ce este?
Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseste din virtuti, gresim. Si virtutile au nevoie de
cârmuire. Binele, dacă nu se naste cu cuviosenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop.
Mijloacele au scop si scopul este smerenia, si din smerenie vine puterea de deosebire.
De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îti va
spune cât să postesti, când să te împărtăsesti, cum să cugeti, cum să-l lovesti pe vrăjmas, ce trebuie să faci
aici, si astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteste-ti sufletul tău. Deci
postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul si după puterile noastre
psihotrupesti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate.
Pentru că lipsa de măsură nimiceste folosul.

                                                                  Despre rugăciune

 Rugăciunea dăruieste oxigen duhovnicesc. Crestinul nu poate să trăiască crestineste, cu nădejdea vietii vesnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu si al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru si nu ne putem gândi la numele lui Hristos si al Maicii Domnului?
Putem, e de-ajuns să vrem. Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă si desartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos si Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice pret să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen. În orice necaz, supărare, ispită si problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă si durere în suflet, si Dumnezeu ne va da de veste, si cererea noastră va fi împlinită... Cu numele lui Hristos, ascetii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciti de eliberarea de patimi, au primit mari harisme.
 Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune. 
* Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când crestinul nu se roagă si nu împlineste voia lui Dumnezeu, când nu tine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.
* Mintea omului se molipseste lesne si se curăteste lesne. Inima se molipseste greu si se curăteste greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toti ne doare când Dumnezeu, Care voieste mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu clestele duhovnicesc rădăcinile patimilor si să ne dăruiască sănătatea sufletească si eliberarea duhovnicească.
* Toate ne sunt trimise si ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfintenia, adică adevărata sănătate.
 * Când vedem în noi revolta egoismului si cugetele necuviincioase, atunci să întrebuintăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi însine. Pentru că tulburarea si cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieste înlăuntrul nostru.
* Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie si ne prefacem că nu o vedem; si într-un fel rămânem orbi sufleteste, si inima noastră, ca si când ar fi moartă duhovniceste nu simte.
 * Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem si să ridicăm mâinile, rugândune cu căldură si smerenie la Hristos si la Maica Domnului, si să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. sa nu lăsăm mintea si gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreste, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie si atâtea altele. Si mai târziu ne înseală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte si neîntreruptă.
 * Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată si plină de har, schimbă inima omului si acesta îi iubeste pe semeni cum se cuvine si fără patimă.
 * Fără trezvie si rugăciune, inima nu se curăteste. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simturile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curătită prin nevointă si rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.
 * În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaste pe noi însine, pentru a cunoaste măretia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat si dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuti. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl învesmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.
 * Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simtim, gustăm însusirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simtim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim si noi milostivi. Devenim si noi luminati, plini de dragoste, curati, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăti... Când omul se tăvăleste prin păcat, sufletul se sluteste.
* Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevărati tirani.
* Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credintă si lacrimi.
 * Când inima omului se roagă si se uneste cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă si să se pomenească numele lui Hristos. Si la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări multimii din biserică, asa si numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeiesti în ea si, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.
* După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, asa cum se cuvine fată de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l tinem pe diavol departe. Nici un hot nu poate fura o sobă aprinsă si încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură usor. Asa si diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, înghetat, ne fură lesne curătia si neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure si chiar să se si apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinta si râvna pentru rugăciunea mintii. Rugăciunea mintii si, în general, trezvia aduc rezultate bune si cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea min?ii, are folos foarte mic. Trezvia si rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz si alinare pe calea mântuirii. Despre iertare
 * Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toti suntem păcătosi, vinovati si purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatentia, patimile si slăbiciunile noastre. Toti avem nevoie să luăm iertare de Dumnezeu. Ca să reusim iertarea si împăcarea cu Dumnezeu trebuie să tinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greselile lor, Părintele Ceresc ne va ierta si nouă greselile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toti un catastif cu păcate diferite, grele sau usoare, multe sau putine, si nimeni nu face exceptie, în afară de Dumnezeu. Asadar, dacă iertăm, vom fi iertati, dacă lăsăm, ne va lăsa si nouă Părintele Ceresc greselile noastre. Nu e cu putintă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.
* Iertarea nu cere efort si greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm si noi iertare fratelui nostru.
 * Asa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere si să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viata noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima si cu toate simturile trupesti si duhovnicesti ale sufletului.
Gânditi-vă cât de mare este izvorul pacatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.
 * Când nu avem iubire si iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseste.
 * Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, si vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat si împovărat cu osândă grea si îndepărtat de Dumnezeu, si nu vrea să-i ierte seamănului sau un cuvânt, o greseală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?
* Dumnezeul nostru este ocean nesfârsit de iubire, milă si iertare. Gânditi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala si nădejdea pocăintei si întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeste cu inima deschisă... Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atat mai mult pocăinta, întoarcerea si lacrimile vor deschide usor poarta Împărătiei Cerurilor.
 * Dacă noi iertăm greselile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “si ne iartă nouă greselile noastre, precum si noi iertăm gresitilor nostri“. Asa cum eu iert greselile celorlalti, Doamne, iartă si tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima si cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, inmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!
 * Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte si nouă Dumnezeu. Aceasta este conditia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.
 * Părintii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, asa cum învată Evanghelia, si izbutind aceasta, au ajuns la sfintenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertati de Dumnezeu.
 * Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârsi odată viata sa si va ajunge în vesnicie. Si întrucât asa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiti, curătiti, spovediti, iubitori si celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispozitia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, ca vom muri si vom fi judecati după Evanghelie. Să luăm Evanghelia si să ne străduim să o punem în practică.
 * Omul care are dorinta de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseste cu lupa pe care o are moleculele dorintei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare si îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. sfanta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere si vă povătuiesc mereu să o cercetati ca să aveti lumina lui in viata noastra...
 * Cum va sterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem sa stergem nici măcar o pagină din greselile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva tinerii de minte a răului, împotriva dusmăniei si a răzbunării. Ce au câstigat toti cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalti? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos si fără îndreptare?... De vreme ce ne aflăm încă în această viată, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut si firul vietii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.
 * Hristosul nostru este o rugă desăvârsită, mângâiere înaltă, largă si întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim si să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.
 * Hristos a venit să ne înveŃe cu întreaga Lui viaŃă si exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim si noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste si milostivire către aproapele nostru De aceea noi toŃi ar trebui, cu duhul recunostinŃei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim sa cugetam la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoastem păcatele si să- sa-i multumim pentru indurarile Sale. Multumirea noastră împlineste o datorie de recunostintă către Dumnezeu si il provoaca si il îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea si mai multe harisme decât ne-a dat până acum.
 * Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grije să ne ocrotească... Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai intai aproapelui nostru si atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândete, nejudecare, milostivire, ajutor si le vom primi cu siguran?ă de la Dumnezeu. Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim si să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însusirile lui Hristos.
                                                               Despre necazuri 
 * Când aveti un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheati si rugati-vă să se facă voia lui Dumnezeu si nu a voastră... Domnul care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului si mijlocul prin care să o depăsească.
 * În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile si nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează... Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.
 * Dacă suntem nepăsători si trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai amenintătoare, si păcatul devine mai primejdios.
 * Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere si lacrimi vor fi ascultate.
 * E cu neputintă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăintei si al rugăciunii; e imposibil.
* Ceea ce vrea Hristos de la noi e să întelegem păcătosenia noastră, să avem cunoastere de sine, să cerem iertare si să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol si ne ducem în iad.
 * Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji si o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însotită de faptele iubirii si milosteniei, Dumnezeu o va asculta si va răspunde.
 * Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos si primejdioase.
                                                                 Despre ascultare
 * Ascultarea dăruieste lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveste viata omului, sufletul si trupul, si treptat aduce moartea. Asa face grija vieii, îl macină pe om ca microbul si îi ucide sufletul.
 * Ascultarea se raportează la Hristos si nu la omul de care ascultă cineva. Si când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă inaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, si astfel drumul nostru către Hristos v-a deveni statornic si fără povârnisuri.
 * Care om de pe pământ nu a făcut greseli si nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile si cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde tr trebuie să ajungem. Cu cele două virtuti, ascultarea din iubire pentru Hristos si rugăciunea, vom reusi să dobândim iubirea lui Hristos. Si când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate si simtim că suntem foarte fericiti în viată. Ascultarea îl smereste pe om si smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie si egoism, acolo îsi face aparitia diavolul, ispitele si patimile.
Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci cand ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.
                                                                       Despre judecare
 * Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, si Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul si ia judecata lui Dumnezeu si judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
* Rădăcina păcatului judecării începe din egoism si mândrie, care sunt mari boli duhovnicesti. Toate patimile, păcatele si căderile îsi au punctul de plecare în egoism.
 * Să nu judecăm si să nu osândim, căci acesta este păcat înfricosător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovărati, avem atâtea greseli personale, si nu trebuie ca din cea mai mica pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, si în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greselilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele  Iosif spunea:
Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îsi cârmuieste cum se cuvine limba sa, inseamna ca se cârmuieste pe sine după voia lui Dumnezeu“.
Mântuirea noastră este foarte importantă si este o lucrare plină de primejdii Cel mai periculos păcat pentru pierzarea sufletului este păcatul de a nu ierta pe cel ce ne greşeşte cu ceva, căci Domnul Hristos zice:
  „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Şi iarăşi zice:
  „Dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru, cel din ceruri, nu va ierta greşelile voastre.” De aceea, diavolul, care ştie că mai are puţină vreme şi va fi şi el judecat şi aruncat în focul cel nestins, se sileşte să ne facă să ţinem supărare pe câte cineva, să nu-l iertăm din inimă – cum zice Domnul – şi astfel să ne apuce moartea ca să nu primim nici noi iertare de la Dumnezeu şi să fim osândiţi cu demonii. Să ne gândim câtă stăruinţă pune diavolul pentru a câştiga un suflet de om! Cât aleargă, cât vicleneşte, cât şopteşte şi câte iscodeşte pentru a câştiga un suflet de om! O, de-am învăţa măcar şi de la satana acest lucru, să avem stăruinţă şi răbdare de fier în lupta mântuirii noastre sufleteşti! Noi, creştinii, trebuie să răbdăm, dar să răbdăm cu înţelepciune şi unde trebuie. Să avem o îndelungă răbdare când cineva ne bârfeşte, ne defaimă sau orice rău ne-ar zice sau ne-ar face. Să-i sfătuim cu bunătate, că dragostea este plină de bunătate.

O candela aprinsa


FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

Invaluit in clipa de tacere,
In sactuarul inimii stau izolat,
Primesc din cand, in cand o mangaiere,
Topaz, pe care lacrima mi-am incrustrat.

Aud ecouri, mult de prea departe,
Pe care vreau cu mintea macar sa le patrund,
Dar sunt un fir plapand ce’n noapte,
In stele se imbraca si le simt arzand !

Imi plec genunchii, obositi de vreme
Si fruntea’n cununata de omat
Si-Ti spun Iisuse ca ma’ntorc la Tine,
Stivit de patimi, de lume si de tot.

As vrea sa cer, dar nu stiu, ce se cuvine.
Am tot cerut si Tu, mereu mi-ai dat
Si Te-ai oprit, de atatea ori la mine
Sa duci poveri ce grele imi erau,… si mi le-ai luat !

As vrea in schimb sa-Ti dau si eu ceva,
O candela ce’o tin mereu aprinsa
E prea putin, in fata Ta…,
Ea arde, ca un fir plapand - e viata mea.

Camelia Cristea

joi, 21 noiembrie 2013

Raiul şi iadul

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...


 După o viaţă lungă trăită cu eroi, un samurai de soi ajunse dincolo şi fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire şi în iad. Un înger îi făcu pe plac şi îl duse până în iad. Acolo se pomeni într-un salon imens, care avea la mijloc o masă plină de farfurii umplute, care mai de care cu bucate săţioase şi bunătăţi de neînchipuit. Mesenii care şedeau de jur împrejur erau însă slabi, palizi şi cu oasele ieşite în afară, de-ţi era mai mare mila când îi vedeai.
 - Cum este cu putinţă aceasta?, îşi întrebă samuraiul, călăuza. Cum pot fi aşa slabi cu toate bunătăţile ce le au în faţă? - Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toţii primesc câte două beţigaşe, din acelea folosite îndeobşte la mâncare, cu singura deosebire că sunt mai lungi de un metru şi neapărat trebuie tinute de la capăt. 
Numai aşa pot să ducă mâncarea la gură. Samuraiul nostru se cutremură. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi straduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărâmiţă. Nu mai vru să vadă altceva şi ceru să fie dus de îndată în rai.
 Aici avu parte de o surpriză. Raiul era un salon absolut identic cu iadul. Şi acolo era o uriaşă masă cu o mulţime de oameni împrejur şi la fel de multe delicioase feluri de mâncare înşirate pe ea. Ba, mai mult, toţi mesenii aveau în mână aceleaşi beţigaşe lungi, de mai bine de un metru, pe care le ţineau de la capăt, pentru a duce mâncarea la gură. O singură deosebire era însă: aici, lumea din jurul mesei era plină de veselie, bine hrănită şi strălucind de bucurie.
 - Dar cum e cu putinţă asta?, întrebă samuraiul nostru. Îngerul răspunse surâzând: - În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea şi să şi- o ducă la propria gură, aşa cum a făcut mereu în timpul vieţii. Aici însă, fiecare apucă mâncarea cu beţigaşele şi se străduie să o ducă la gura celui de lângă el.

 Raiul şi iadul îţi stau deopotrivă la îndemână, chiar azi. 

Ce este Simbolul credinţei sau „Crezul”?

FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI, ASA CUM AM NADAJDUIT INTRU TINE! BINECUVANTEAZA-NE DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PACATELE NOASTRE...

                        DESPRE CREDINŢĂ SIMBOLUL CREDINŢEl SAU „CREZUL” 


                                             Ce este Simbolul credinţei sau „Crezul”?

 Simbolul Credinţei sau Crezul este înfăţişarea pe scurt a învăţăturii pe care creştinul trebuie s-o cunoască; s-o primească cu credinţă şi s-o mărturisească.
                                               Cum se numeşte acest Simbol de Credinţă?
 Simbolul de Credinţă se numeşte Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea şi Constantinopol.
                                        Cine a alcătuit acest Simbol de Credinţă, unde şi de ce?
 Acest Simbol de Credinţă a fost alcătuit de primele două Sinoade ecumenice: cel de la Niceea, în anul 325, şi cel de la Constantinopol, în anul 381. Cel dintâi, prin cei 318 Sf. Părinţi câţi au luat parte la el, a statornicit primele şapte articole, care se ocupă cu învăţătura despre Dumnezeu-Tatăl şi despre Dumnezeu-Fiul întrupat pentru a noastră mântuire, adică despre Domnul nostru Iisus Hristos Mântuitorul, şi erău îndreptate mai ales împotriva rătăcirii ereticului Arie si a părţizanilor lui, care susţineau lucruri defăimătoare şi umilitoare despre Fiul lui Dumnezeu.
Al doilea Sinod ecumenic, prin cei 150 de Sf. Părinţi, a statornicit ultimele cinci articole, care se ocupă cu învăţătura despre Dumnezeu - Sf. Duh Sf. Biserică, Sfintele Taine, învierea morţilor şi viaţa veşnică; aceste din urmă cinci articole erău îndreptate mai ales împotriva ereticului Macedonie şi a părţizanilor lui, care susţineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, întărit şi recomandat ca cea mai înaltă autoritate şi normă de credinţă în Biserică, de toate Sinoadele ecumenice următoare.

 Înaintea Simbolului de Credinţă Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de credinţă? 

Aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea Simbolul ei de Credinţă, fiindcă Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credinţei care era Catehismul lor, trebuitor pentru lucrarea misionară, înlăuntru şi în afară. Nu se puteau închipui candidaţi la Botez fără să ştie pe de rost Simbolul Credinţei. Se cunosc: Simbolul de Credinţă Apostolic sau roman, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Cezarea Palestinei, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele. Aceste Simboluri de Credinţă se deosebeau puţin între ele, după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeală sau alta a ereziilor; dar ele erău identice în privinţa ideilor principale pe care le susţineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastră realizată în Hristos, despre Biserică şi Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 şi 381 au contopit aceste simboluri de credinţă locale, le-au intregit şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine, comoară preţioasă pentru totdeauna.

                                       Câte articole are Simbolul de Credinţă?

           Are 12 articole:
1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerutui şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumaezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainle de toţi vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate sau făcut.
 3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
 4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
 5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
 7. Şi iarăţi va să vină cu slavă, să judece viii si morţii a Căruia împărţie nu va avea sfârşit.
 8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci.
 9. Şi întru una, sfântă, sobornicească şi epostolească Biserică.
10. Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
 12. Şi viaţa veacului, ce va să fie. Amin.

                                         Câte părţi cuprinde Simbolul Credinţei?

 Simbolul Credinţei cuprinde patru părti:

 1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)
 2. Despre Biserică (art. IX)
 3. Despre Sf. Taine (art. X)
4. Despre viaţa viitoare (art. XI-XII).

.                                         Care este art. I din Simbolul Credinţei?

 Articolul I este: «Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotfiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor»
 Ce înseamnă cuvântul „cred”? Cuvîntul „cred” înseamnă că primesc şi mărturisesc ceea ce învaţă Biserica despre Dumnezeu. El are acelaşi sens ca şi cuvântul „credinţă”. Să vedem ce înseamnă „credinţă”? Există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi exisţa o credinţă care întreţine legătura omului cu Dumnezeu. Între ele e o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care-şi poate găsi întărirea în dovedirea sau arătarea văzută a lucrului care a fost susţiiut de unul şi crezut de altul. Credinţa în Dumnezeu nu-şi poate găsi în viaţa pământească o astfel de întărire prin dovedire sau arătare văzută. Dar are şi ea o întărire printr-un fel de arătare tainică, nevăzută, în faţa ochilor sufletului. Deci, credinţa în Dumnezeu e primirea de către noi ca adevărate, pe bază de încredere în Dumnezeu şi pe baza unei vederi sufleteşti a tuturor adevărurilor pe care le avem prin Descoperirea mai precus de fire; în vederea mântuirii noastre. Sf. Apostol Pavel ne spune despre credinţă că „este adeverirea celor nădăjduite dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1).

                                              Care sunt roadele credinţei?
 Acestea sunt:
1. Inţelegerea tainelor care depăşesc puterile minţii.
2. Ridicarea sufletului pînă la Dumnezeu, cu Care unindu-ne, să ne putem mântui.

   . Este vreo legătură între credinţa în lucrurile descoperite şi cunoaşterea lor? 

Sf. Chiril al Alexandriei leagă credinţa de cunoaşterea tucrurilor credinţei prin textul din Ioan: „Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Ioan 6, 69). Credinţa este înaintea cunoaşterii, după cuvântul proorocului: „Dacă nu credeţi nu veţi sta în picioare” (Isaia 7, 9). Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului Său şi tot prin credinţă ne ridicăm „la măsura vârstei deplinătăţii Lui Hristos” (Efes. 4,13) şi la starea desăvârşită şi duhovnicească
. La cunoaştere se ridică omul înaintat în credinţă şi viaţă duhovnicească încă de aici, de pe pământ, dar desăvârşită cunoaştere se dobândeşte numai în viaţa viitoare.
din
                              Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

CALENDAR ORTODOX PE 100 DE ANI !

https://www.noutati-ortodoxe.ro/calendar-ortodox/?year=2024

Arhivă blog

https://www.diigo.com/

Postări populare

PENTRU VIZITATORI

PENTRU CEI CARE AU AJUNS AICI
LE SPUN,, BINE ATI VENIT"

PENTRU CEI CARE AU CITIT
,,SA VA FIE DE FOLOS"

PENTRU CEI CARE COMENTEAZA..
,,SA FIE ELIBERATI"

PENTRU CEI CARE PLEACA..
,,SA FITI BINECUVANTATI"


Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smereste; cel ce se smereste, se îmblânzeste; cel blând, pazeste poruncile; cel ce pazeste poruncile se lumineaza; cel luminat se împartaseste de tainele Cuvântului dumnezeiesc. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

BIBLIA ORTODOXĂ

BIBLIA ORTODOXA AUDIO