Predicatorul de aur al Bisericii Răsăritului


Originar dintr-unul din cele mai importante oraşe ale Imperiului Bizantin, Antiohia, bogată în bani şi cultură, creştină, dar şi păgână, Sfântul Ioan Gură de Aur a studiat retorica în a doua jumătate a secolului al IV-lea, după care a îmbrăţişat cariera eclesiastică. Dacă Augustin de Hipona marchează într-un anumit mod un nou început în patristica latină, Sfântul Ioan, preot la Antiohia şi patriarh la Constantinopol, iese în evidenţă în patristica de limbă greacă ca maestrul predicii în Răsăritul creştin. Deşi geniul său oratoric gusta mai puţin speculaţiile originale, Sfântul Ioan Hrisostom a predicat timp de peste 20 de ani din viaţa sa, dând dovadă de o personalitate duhovnicească întotdeauna plină de viaţă şi deschisă credincioşilor săi.
Ce l-a determinat pe acest om să alerge în arena apostolatului pentru a relua o imagine paulină care îi plăcea în mod personal?
Faptul că acest predicator a ştiut să treacă toată suferinţa şi speranţa oamenilor în registrul unei afirmaţii încrezătoare în sensul vieţii omeneşti. O asemenea motivaţie nu are poate nimic foarte teologic, dar fără ea nici o teologie creştină nu ar fi existat vreodată. De aceea, a spune că Sfântul Ioan Hrisostom este datorită acestui fapt mai ales un "moralist" ar fi de o banalitate dezolantă.
Un studiu al gândirii Sfântului Ioan este cu atât mai dificil, cu cât ea rămâne impregnată de învăţăturile tradiţiei din adâncurile sale până în formele de expresie.
Dacă alegem tema pascală a lui Hristos mort şi Înviat sau tema botezului creştin pentru a dezvolta gândirea marelui antiohian, trebuie să ne angajăm imediat în cadrul unei cateheze elementare, pentru fondul comun al tuturor Bisericilor.
În omiliile şi comentariile sale biblice, predicatorul Ioan se menţine întotdeauna în interiorul acestui cadru croit din adevăruri bine cunoscute.
Taina Botezului în predica Sfântului Ioan Gură de Aur

Din perspectiva Botezului putem constata că Sfântul Ioan Gură de Aur se interesează mai întâi de sensul spiritual al imaginilor şi metaforelor Noului Testament şi de folosul lor pentru imaginaţia auditorilor săi.
Un domeniu important este cel al prefigurărilor Botezului în Vechiul Testament şi mai ales Botezul lui Ioan, dar şi al pasajelor cu un bogat conţinut teologic cu privire la Botez, în fruntea cărora se află fragmentul de la Romani 6, 3-6.
În comentariile despre Botezul lui Iisus de către Ioan Botezătorul nu găsim nici o referinţă la vreunul sau altul dintre riturile baptismale, cu excepţia câtorva întrebări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care ating indirect riturile baptismale. Situaţia nu este însă alta nici atunci când autorul descrie Botezul creştin în cele două serii de cateheze baptismale sau în alte texte: el nu face nici o referire detaliată, clară la Botezul lui Hristos prin Ioan, cu excepţia unui scurt pasaj.
E vorba de un fragment dintr-o cateheză baptismală ţinută la Antiohia, în Miercurea sau Joia Mare (anul 388). În cuvântul său, Sfântul Ioan Hrisostom arată că Botezul lui Hristos reprezintă modelul pentru Botezul creştinilor:
"Ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Hristos se întâmplă deopotrivă cu trupul nostru. Într-adevăr, Ioan este cel care, în chip văzut, ţine capul lui şHristosţ, dar Cuvântul lui Dumnezeu era Cel care L-a făcut să intre în apele Iordanului şi care L-a botezat, în timp ce glasul Tatălui răsuna din ceruri: Acesta este Fiul Meu preaiubit. Tot astfel este şi cu Duhul Sfânt, în momentul pogorârii Lui: Acest Duh odihneşte şi asupra trupului tău, căci botezul se face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh."
Sfântul Ioan Gură de Aur vizualizează mai întâi scena evanghelică inspirându-se din ritul baptismal aşa cum îl cunoştea: Ioan Botezătorul "ţinea" capul lui Hristos, gest care nu apare în Evanghelie, ci ţine de ritul baptismal. Acest amănunt nu apare izolat la Ioan Hrisostom. Aici spune că preotul - sau prin el, Dumnezeu - "pune mâna" şi "Atinge" capul celui botezat, iar în alt loc arată că îl "ţine", aşa cum reiese din acest pasaj al uneia dintre omiliile la Matei: "Atunci când eşti botezat, nu este el (preotul) cel care te botează, ci Dumnezeu care îţi ţine capul printr-o putere nevăzută, şi nu un înger sau arhanghel sau altcineva nu îndrăzneşte să se apropie şi să te atingă."
Din pasajele amintite remarcăm atât importanţa mâinii preotului, prin care lucrează Dumnezeu Însuşi, remodelând într-o oarecare măsură pe cel zidit la creaţie, cât şi capul celui botezat, pe care preotul îl atinge şi chiar îl ţine.
Această terminologie baptismală se regăseşte în martiriul Sfintei Drosida (pomenită pe 22 martie): "Hristos Însuşi, prin mâna (Sa) nevăzută ţinea capul sfânt al muceniţei şi, ca şi cum ar fi fost în apă, o boteza prin foc."

"Pasivul divin", o lecţie de smerenie din partea lui Hristos

O altă remarcă se referă la formula baptismală. Ioan Hrisostom face aluzie la ea când spune: "Acest Duh odihneşte şi asupra trupului tău, căci botezul se face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." Pentru Sfântul Ioan deci, prezenţa Duhului Sfânt la Botez, unită cu prezenţa Tatălui şi a Fiului, este mărturisită de formula baptismală trinitară. Or, spre deosebire de cuvintele de instituire a Euharistiei, formula baptismală: "Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", nu se găseşte ca atare în Scriptură. Dar de ce ţine? Ioan Gură de Aur nu pare niciodată să o raporteze la finalul Evangheliei după Matei (28, 19). În schimb, el trimite la un cuvânt al Mântuitorului din Faptele Apostolilor, care are avantajul de a fi la "pasivul divin": Iisus nu a zis "vă botez în Duhul Sfânt", ci "veţi fi botezaţi" (F. Ap. 1, 5), dându-ne (astfel) o lecţie de smerenie.
Totodată, autorul raportează formula baptismală, "cuvintele lui Dumnezeu rostite de preoţi şi pe care credincioşii le cunosc" la raţiunile divine ale Creatorului. Aceste raţiuni, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi nu firea, "fac pe cel botezat să renască în fântâna apelor ca într-o matcă". El le compară cu "raţiunile" date de Creator firii încă nerânduite: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!" (Facere 1, 20), sau bărbatului şi femeii: "Creşteţi şi vă înmulţiţi!" (Facere 1, 28).
Nu este vorba aici doar de o comparaţie sau de o prefigurare, ci de o raţiune care este totdeauna prezentă şi care se realizează de fiecare dată când are loc un Botez.

"Vederea se înşeală adesea, în vreme ce cuvântul Domnului nu dă greş niciodată"

Când Ioan Hrisostom vorbeşte despre afundare, Duhul Sfânt este pomenit împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Autorul pare să accentueze caracterul trinitar al formulei baptismale, chiar dacă nu face explicit acest lucru, pentru a arăta egalitatea Duhului Sfânt cu celelalte două Persoane ale Treimii şi lucrarea lor comună. Ceea ce confirmă întreita afundare este că Sfântul Ioan nu o pune în legătură cu cele trei zile în mormânt, ci cu cele trei Persoane ale Treimii. Aşadar:
"Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împlinesc totul. Aveţi deci încredere în cuvântul Domnului, căci este mai sigur decât vederea. Vederea se înşeală adesea, în vreme ce acela nu dă greş niciodată."
Această afirmaţie arată importanţa decisivă a formulei baptismale, introducându-ne totodată în modul în care Sfântul Ioan Gură de Aur înţelege relaţia între a vedea şi a auzi.
În catehezele baptismale, dar şi în alte locuri, Ioan Hrisostom îşi invită auditorii să treacă de la cele văzute la cele nevăzute, de la ochii trupeşti la ochii credinţei; şi aceasta nu doar în ceea ce priveşte ritul baptismal, ci şi înţelegerea Botezului lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că semnele care au însoţit Botezul Domnului (porumbelul, cerul deschis), care au fost văzute de toţi, pe care iudeii le-au văzut şi le-au auzit, nu mai apar în Botezul creştinilor, căci ele nu sunt pentru cei care cred, ci pentru necredincioşi; semnele trecutului nu mai conduc la realităţile spirituale ale prezentului.
"De ce s-au deschis cerurile? Pentru ca tu să înţelegi că asta se întâmplă atunci când eşti botezat: Dumnezeu te cheamă către patria cerească şi te convinge că nu ai nici o legătură cu pământul. Şi dacă nu vezi nimic, nu fi necredincios. Căci de fiecare dată când încep să se manifeste realităţi extraordinare şi spirituale, apar realităţi sensibile pe care le putem vedea şi semne de acelaşi fel, din pricina oamenilor fără de minte, care au nevoie de o vedere sensibilă şi care, incapabili de a concepe vreo fire netrupească, nu sunt uimiţi decât de ceea ce văd."
Acest pasaj este reprezentativ pentru poziţia Sfântului Ioan faţă de miracolele din trecut: de acum, semnele extraordinare din trecut nu mai sunt obiectul vederii, ci al ascultării, adică al mărturiei întregii Scripturi, la care sunt chemaţi credincioşii, aşa cum Tatăl îi chema odinioară pe evrei "la poruncile, preceptele, Legea şi profeţii Săi".
Mântuirea, rodul Întrupării Cuvântului şi al libertăţii omului

Atitudinea fundamentală a Sfântului Ioan Hrisostom asupra spiritualităţii şi ascezei este motivată de un dublu postulat pe care se sprijină toate motivaţiile credinţei: universalitatea Întrupării Cuvântului şi respectarea liberului arbitru al omului de către Dumnezeu: "Dumnezeu ni-l arată pe Hristos în ceea ce El este după trup ca singur Stăpân comun tuturor, şi îngerilor şi oamenilor; adică Dumnezeu Tatăl L-a dat ca unică desăvârşire comună îngerilor şi oamenilor: a acestora în ceea ce El este după trup, a acelora ca Dumnezeu Cuvântul. Ca o casă din care o parte este în ruină, iar cealaltă este încă în stare bună. El a reclădit casa, adică a făcut-o mai stabilă, i-a dat o fundaţie mai puternică; la fel, aici, El a adunat pe toţi sub acelaşi Stăpân. În fond aceasta ar fi unitatea, atât de strânsă ar fi unirea când sub un singur stăpân cu toţii se regăsesc adunaţi pentru că au primit de sus înfierea."
De vreme ce mântuirea este asigurată de restabilirea unităţii în Iisus Hristos, această mântuire este totală şi universală prin venirea lui Hristos; ea este universală, dincolo de timp şi irepetabilă. Dar Dumnezeu în înţelepciunea şi dragostea Sa faţă de om nu a vrut să-i asigure mântuirea doar prin voinţa şi puterea Sa.
De vreme ce omul a folosit liberul său arbitru pentru a se îndepărta de Dumnezeu şi a întrerupe legătura, el trebuie să refacă tot prin alegere liberă unitatea iniţială.
Altfel spus, ca un bun pedagog şi respectând legile naturii, Dumnezeu a vrut să asocieze omul la propria lui mântuire, şi să-l coresponsabilizeze.

"Crucea este faţă de noi lucrarea bunătăţii supreme şi simbolul iubirii infinite…"

Ideile forţă ale temei pascale sunt patru: Crucea slăvită a lui Hristos, iconomia Întrupării Sale, actualizarea misterului pascal în viaţa şi moartea creştinilor, aşteptarea învierii de obşte.
În omilia a doua la Epistola către Romani, "Credinţa voastră se vesteşte în toată lumea"
(Rm. 1, 8), el descrie aspectul paradoxal al propovăduirii apostolice, bine cunoscut din lucrarea Contra lui Cels a lui Origen: nişte predicatori de neluat în seamă au biruit Imperiul Roman cu tot arsenalul sofisticii şi al logomachiei lui, or, "aceiaşi evrei au pus pe altarele lor un răstignit care nu aparţinea altui neam".
Sentimentul universal care inspiră această primă vestire a crucii biruitoare este acelaşi pe care îl regăsim după Eusebiu de Cezareea în toată apologetica principalilor autori din secolul al IV-lea: "puterea Celui răstignit" explică răspândirea rapidă a creştinismului într-un imperiu câştigat de partea sa.
"Să spunem deci că aceşti străini erau săraci, neinstruiţi, de condiţie simplă şi de dispreţuit. Ei bine, nimic din toate acestea nu împiedică avântul cuvântului; aceasta era puterea Răstignitului, ca pretutindeni să se răspândească învăţătura Sa".
Într-o altă omilie, slava Crucii reiese la Sfântul Ioan din simbolismul divin al acesteia din urmă. Este Crucea slăvită văzută alături de Dumnezeu ca expresia desăvârşită a iubirii faţă de oameni: "Crucea este faţă de noi lucrarea bunătăţii supreme şi simbolul iubirii infinite".
Crucea este un astfel de simbol, precizează omilia a III-a, întrucât ea reuneşte şi comunică în acelaşi timp nenumăratele daruri ale iubirii divine: "Hristos a venit, spune Apostolul Pavel, aducându-ne iertarea, dreptatea, viaţa, şi toate acestea prin Cruce şi ceea ce este mai măreţ şi mai minunat este că El să vrea să sufere atâta durere pentru a ne împărtăşi atâta har".
În plus, simbolismul Crucii descoperă o valoare exemplară, a faptului că Cel răstignit nu încetează a fi prezent în viziunea Sfântului Ioan Hrisostom ca modelul prin excelenţă al oricărei virtuţi. Doxologia din Epistola către Romani se va lăsa parafrazată astfel:
"Sfântul Pavel nu avea în vedere doar faptul că Iisus Hristos S-a făcut om, intenţia lui era să ne înveţe şi că Iisus suferise insulte, calomnii, oprobriu public în numele Său, negarea puterii Sale" (Omilia 27, 2).
Crucea este trofeul credincioşilor în descendenţa lui Avraam în lupta lor împotriva diavolului. Datorită ei noi ieşim învingători asupra demonilor.
În percepţia profundă a realităţii mântuirii, creştinii vor atribui întotdeauna Crucii noutatea vieţii lor şi tăria nădejdii lor: "În primul rând, Pavel ne spune că Dumnezeu a murit, în al doilea rând, că El a murit pentru cei păcătoşi, în al treilea rând, El ne-a împăcat, ne-a mântuit, ne-a îndreptat, ne-a readus nemurirea, a făcut din noi fiii şi moştenitorii Săi. De asemenea, moartea lui Hristos nu trebuie să fie singurul motiv al nădejdii noastre, aceasta trebuie să fie întărită de darul care ni s-a făcut prin moartea Sa" (Omilia 9,3).
Crucea semnifică prin ea însăşi izvorul vieţii care adapă permanent pe credincios cu harul dumnezeiesc de care el are nevoie pentru mântuirea sa.
Moartea Mântuitorului este înţeleasă de Sfântul Ioan conform iconomiei Întrupării: "Să înveţi pe altul era uşor; să arăţi calea care făcea uşoară păzirea acestor învăţături, acolo era într-adevăr lucrul minunat. Acesta este motivul venirii Fiului lui Dumnezeu, El n-a părăsit pământul decât după ce ne-a pus în posesia acestei taine. Ceea ce este minunat aici este modul în care El şi-a îndeplinit misiunea Sa biruitoare; căci El nu a luat un trup diferit de al nostru, şi l-a făcut al Său pe al nostru, cu toate neputinţele de care era copleşit… El S-a numit Fiu al Omului, El a venit în ajutorul omului şi a denunţat păcatul" (Omilia 13, 5).

Cărţile sapienţiale în predica Sfântului Ioan

Mai mult predicator decât teolog, mai puţin teoretician decât moralist, aceasta este părerea cea mai des întâlnită cu privire la profilul Sfântului Ioan Gură de Aur, spusă nu fără o indulgenţă uşor dispreţuitoare. Un cititor fervent al operei sale ar trebui să muncească intens împotriva acestei opinii şi să demonstreze că Ioan Hrisostom este în acelaşi timp şi moralist, şi teolog. El însuşi a zis într-o predică la Faptele Apostolilor: "Vă rog şi vă implor chiar, nu doar de a veghea ca să vă adunaţi în biserică, ci de a găsi, intrând înăuntrul vostru, un leac împotriva patimilor de care suferă fiecare; chiar dacă voi nu primiţi acest leac de la noi, veţi afla în Scripturi ceva asemănător. De exemplu, este cineva dintre voi mânios? Să se aplece asupra Scripturilor şi va găsi tot ce va avea nevoie, fie sub forma unei pilde, fie sub forma unui sfat".
Noi ştim cu ce predilecţie Sfântul Ioan a povestit istoria lui Avraam, a lui Iacob sau Iosif şi ale altora, cu un conţinut mai puţin pilduitor, căci trebuie să învăţăm din exemplele bune şi cele rele, de la unii pentru a ne păzi de a le urma, de la alţii pentru a le imita.
Cel mai prodigios predicator din Orient
Lucrărilor sale de început care nu sunt omilii, ci apologii şi scrieri cu caracter moral (Despre feciorie, Către o văduvă tânără) i-au urmat predicile din perioada antiohiană şi constantinopolitană. Predica sa se axa în primul rând pe explicarea textului sacru, apoi pe instruirea poporului creştin în plan moral.
În al doilea rând, predica avea rolul de a arăta poporului semnificaţia profundă a sărbătorilor creştine şi a Sfintei Liturghii.
Potrivit formaţiei sale exegetice antiohiene, puţin înclinată spre speculaţie teologică, Sfântul Ioan Hrisostom interpretează textul scripturistic mai cu seamă din punct de vedere moral şi ascetic. Există predici exegetice la mai multe cărţi din Vechiul Testament (Facere, Psalmi, Prooroci) şi Noul Testament (Evangheliile după Matei şi Ioan, precum şi majoritatea epistolelor pauline).
Pe lângă acestea, opera Sfântului Ioan include şi omilii cu conţinut teologic, catehetic (Catehezele baptismale), moral, liturgic şi panegirice (cuvinte de laudă la sărbătorile sfinţilor).
Hirotonit în anul 398 de episcopul Teofil al Alexandriei pe scaunul din Constantinopol, Sfântul Ioan, prin rigoarea sa morală şi incapacitatea de a se adapta compromisurilor de la curtea imperială, devine repede incomod şi este destituit şi trimis în Bitinia, în urma unul sinod din anul 403, ţinut la Stejar.
Poporul din Constantinopol şi-a revendicat atunci cu mult aplomb ierarhul, iar autorităţile au fost constrânse să permită revenirea patriarhului în capitala imperiului.
Dar o cuvântare rostită împotriva împărătesei Eudoxia îi aduce episcopului Noii Rome un alt exil, mai aspru, într-un sat solitar şi inaccesibil din Armenia, Kukusos. Trei ani a rămas sfântul acolo, după care, pentru că exilatul reuşise să menţină legături cu prietenii din Antiohia şi Constantinopol, i s-a impus să se transfere la Pityus, o localitate de la marginea răsăriteană a Mării Negre. Extenuat din cauza drumului, Sfântul Ioan moare la 14 septembrie 407 la Comane, în Pont.

Sursă: Jean Chrisostome et Augustin, Charles Cannengiesser, "Relatările evanghelice despre Botezul lui Hristos şi riturile baptismale", Philippe de Roten, Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

PĂCATUL BLESTEMULUI ÎN CASĂ

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE

SĂ-MI SPUI TU, DOAMNE!

" Te caut, Doamne, nu Te simt, dar Te întâlnesc mereu "