Criminalul




La începutul primului razboi mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temuta închisoare. Nimeni nu reusise sa evadeze vreodata de acolo. În general, cei trimisi aici erau fie condamnati la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispaseau o pedeapsa foarte mare. Desi era atât de bine pazita, într-o seara un criminal a scapat.

Toata noaptea gardienii l-au haituit cu câinii, însa, spre dimineata, i-au pierdut urma într-o padure. Fugarul, obosit dupa atâta goana, a vazut într-o poiana, o luminita la fereastra unei case. Desigur ca acolo putea gasi ceva de mâncare si haine. Cu disperare, a navalit în odaia mica, unde o imagine cu totul neasteptata îl tintui în loc: o tânara femeie plângea lânga un copilas micut, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goala, un rest de lumânare lasa în mica încapere o lumina slaba, în care se vedea, totusi, chipul palid si slabit al femeii.

Parca trezit dintr-un cosmar, evadatul o îndemna pe tânara mama sa nu se sperie, se aseza alaturi si o întreba ce probleme o fac atât de nefericita. Aceasta, printre lacrimi, i-a raspuns ca sotul ei a murit pe front, ca nu mai are nici un ban si ca, de foame si frig, copilasul s-a îmbolnavit.

- Lasa femeie, îi spuse puscariasul, o sa te ajut eu.

- Nu vreau sa furi pentru mine si nici sa sufere cineva nu doresc.

- Nu-ti face griji, nu va suferi nimeni! - i-a raspuns omul si a luat-o pe femeie cu el.

Când au ajuns împreuna în fata politiei, aceasta l-a întrebat mirata:

- Ce faci ?

- Lasa, ti-am spus ca n-o sa sufere nimeni. Vino! Intrând cu ea în cladirea politiei, omul s-a predat, iar când seful politiei a venit sa vada cu ochii lui daca periculosul puscarias este, în sfârsit, prins, acesta ii spuse:

- Femeia aceasta m-a gasit în casa ei, când încercam sa fur câte ceva si m-a adus aici. Da-i recompensa pusa pe capul meu, o merita!

Cu lacrimi de recunostinta în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensa foarte mare, deoarece putini credeau ca cineva l-ar putea prinde si preda pe criminal. Bucuros ca îl avea acum prizonier, seful politiei a platit imediat femeii suma enorma, dupa care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub paza stricta.

Dupa câteva zile, femeia, cerând o audienta la directorul puscariei, i-a povestit acestuia totul, asa cum se întâmplase cu adevarat. Uimit de bunatatea detinutului sau, cu ocazia Sfântului Craciun ce se apropia, directorul l-a gratiat, caci era obiceiul ca, o data pe an, sa fie eliberat puscariasul care s-a purtat cel mai bine.

Timpul a dovedit ca omul acela se schimbase cu adevarat, caci niciodata nu a mai facut ceva rau.

Oamenii trebuie sa se ajute unii pe altii. Nu te ajuti pe tine decât ajutându-i pe ceilalti.

Dumnezeu vede cu ce pret cauti binele altora si nu pe al tau. Daca un asemenea om - cu lanturi la mâini si la picioare, obosit si dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groaza de pacate - a putut sa o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru.

Sa ne rugam la Dumnezeu sa ne dea ocazii de a face bine, fiindca binele îl putem face cu siguranta. Si nu e zi, fara sa nu se iveasca un asemenea prilej. Nu trebuie decât sa-l vedem.

sursa ,, o zi buna,,
Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Postul fara rugaciune nu ne apropie de Dumnezeu

CATEVA PROOROCII DESPRE SFARSITUL LUMII

Cât putem ierta?

Care e rugăciunea primită de Dumnezeu?

AICI -CANTARI BISERICESTI- LITURGICE